Garda de Fier

Orbit în ultimii ani ai vieții, a fost îngrijit cu mult devotament și dragoste de vara Tanța și de soțul ei, Costică, ajungând cu vârsta până aproape de centenar (97), în ciuda tuturor greutăților și nedreptăților pe care le-a avut de întâmpinat dela regim în tot cursul vieții…

“NENEA GUȚĂ”

A participat în cel de-al doilea război mondial împotriva comunismului și a înscris pagini de neasemuită vitejie cu “vânătorii lui de munte”, o epopee mișcătoare pe care ne-a transmis-o pe cale orală tuturor celor ce i-am fost aproape și ne-am bucurat de prezența lui, o istorie încă nescrisă care, odată cu plecarea lui la cer, se pierde și ea sub mantia tăcerii…

Am reținut totuși un episod dramatic pe care mi l-a povestit: trimis într’o noapte în misiune de recunoaștere înaintată spre liniile bolșevice, cu o patrulă formată din 12 soldați, se strecoară cu grije și ajunge în apropierea unui tranșeu. Nu sunt depistați! Așteaptă încordați! Sunt încleștați pe arme! În șoaptă, dela unul la altul, se transmite ordinul: “- La baionetă! Un singur prizonier…” Înaintează! Iată-i aproape de buza tranșeului: se năpustesc ca fulgerul. Zice: “- Eu am fost primul! M’am aruncat între ei ca năluca… Până să se dumirească bolșevicii, deja pusesem doi la pământ… O luptă înăbușită s’a încins: unii fugeau să-și apere viața, alții – noi – să le-o curme cât mai degrabă. Și n’a durat mult, că s’a auzit un foc, undeva mai în spate, în linia lor. Apoi, altele… Strig retragerea fără captură, și sărim afară din tranșeu. Cade lângă mine un camarad, Lițu, din Comana, doar ce fusese detașat la noi de două săptămâni, fără misiuni de luptă până atunci. Încerc să-l ridic… Lițu e mort! Se aud împușcături tot mai dese și tot mai aproape: ploaie de gloanțe mușcă pământul în jur! Când am ajuns la liniile noastre, mai eram șapte și… un prizonier rus! Am fost decorați cu ordin de zi pe unitate pentru acte de bravură!…”

Mama și unchiul Guță, depănând amintiri…

Unchiul Guță a avut parte și de lagăre (primul dintre acestea la Pitești, în vara și toamna anului 1945 împreună cu mulți din camarazii lui din “Vânătorii de Munte”), aduși în coloană, într’un marș forțat pe jos de trei săptămâni, aproape fără mâncare și apă, lagăr unde au îndurat cea mai groaznică foamete și au fost supuși literalmente exterminării, unde mulți din falnicii lui camarazi de arme de altădată au pierit de inaniție. Din mărturiile împărtășite pe care am avut ocazia să le înregistrez, aș ilustra un singur episod: lagărul de la Pitești se afla în apropierea Abatorului. “- Până’n toamnă, câțiva din camarazii mei au murit… – spune el. Eram numai piele! Atunci, locotenentul nostru, a cerut ca oasele ce se aruncau lângă zidul lagărului, să ni le dea nouă. A venit un ofițer sovietic, a scuipat într’o parte în scârbă, și s’a adresat cu dispreț comandantului nostru:

– Românii câini?

S’a dat voie totuși. Am fost și eu în două rânduri, la aprovizionare… Doi saci de oase pe săptămână ne dădeau ăia de la Abator, nu mai mult! Oase de cai, de vaci, porci… Alea mari le duceam la cazane, iar alea mici le înfundam prin buzunare… Dac’ai ști cât ne bucuram când le aduceam “la ai noștri” !

Acum, n’am cu ce să mai mănânc, nu mai am nici un dinte! Acolo, rodeam oasele ca câinii, de foame, ca să nu murim!”