Garda de Fier

"Povestea acestui sătuleţ o auziţĭ, cinstiţĭ cetitorĭ, în toate părţile..."

Dacă trecĭ cu căruţul prin cutare sat de pe cîmpia Ardealuluĭ orĭ de pa Tîrnave şi te opreşti în drum, să-ţi hodineştĭ caiĭ la crîşma din capul satului, cel ce va scoate capul pe fereastră, să-ţĭ deie bună ziua şi să te poftească, cu multă plecăciune, în curte, va fi de bună seamă un Jidan bătrîn adus de spete, cu barba miţoasă, cu perciuniĭ cîrlionţatĭ şi cu ochiĭ de veveriţă. Aşa e în maĭ toate satele. Nu numaĭ crîşma – şi bolta a ajuns pe mîna lor. Dacă aĭ trece prin cinsprezece sate şi ţi-aĭ pune în gînd să-ţĭ aprinzi ciubucul, numai cu chibrit cumpărat dela boltaş român, apoĭ de bună seamă că n’aĭ face pagubă în tutun.

Povestea tuturor acestor boltaşi şi crîşmarĭ se aseamănă.

Mi-aduc aminte din copilărie. Pare că-l văd şi acum pe jupînu Barbă-putredă, cum îl poreclea satul pe crîşmarul jidan. Atunci era un moşneag cu chipul de Caiafă, cu barba albă ruginită. Umbla cu cîrja, de slăbănog ce era, şi în toată făptura lui numaĭ ochiĭ trăiau. Ochiĭ aceia micĭ şi strălucitorĭ carĭ jucaŭ sub tremurarea pleoapelor. Acest moşneag batjocorit de tot satul, după care strigaŭ copiiĭ, a măsurat patruzecĭ de anĭ rachiul în porţiile creştinilor din sătuleţul de pe Tîrnave. În această vreme s’aŭ schimbat sumedeniĭ de treburĭ şi rînduielĭ în sat: || fruntaşii aŭ ajuns la sapă de lemn, oamenĭ de neam bun aŭ plecat în ţară să se bage slugĭ, un jude al satuluĭ s’a iscălit pentru cutare «domn» şi i-aŭ vîndut tot, mulţĭ aŭ ajuns la temniţă chiar dela masa din crîşmă, – numaĭ el a rămas în pace şi sănătate. L-aŭ înjurat toţĭ, i-aŭ făgăduit că-ĭ smulg barba, cînd l-aŭ prins cu minciuna. Şi el tot s’a ridicat. Banĭ nu cerea dela care nu avea; beutură aducea bucuros, pe aşteptare, se făcea totdeauna mic ca purecele şi însemna datoria creştinilor cu creta pe uşă. Aşa a ajuns deasupra cu încetul. Întîi şi-a cumpărat casa în care trăia cu chirie. Maĭ tîrziŭ un petec din grădina vecinuluĭ. Făcea lumînărĭ de săŭ şi le vindea pe ouă. Pe vremea seceriĭ, vindea pe grîŭ, la cules de viĭ, pe must. Şi-avea de tot felul: galoane şi arniciŭ şi cerceĭ şi năframe şi piper… Se jeluia în toată bună vremea că-i sărac, că moare de foame, că beutura se scumpeşte. Notaruluĭ îĭ trimetea totdeauna cîte două gîşte grase la Crăciun, şi pe jandarmĭ, cînd treceaŭ prin sat, îĭ omenea cu papricaş de găină şi le da beutură fără banĭ… Băieţiĭ şi-ĭ trimetea la şcoală la Aiud. Şi se plângea că aŭ să-ĭ pue capul, că risipesc tot, că aŭ să ajungă pe drumuri… Îl aud ca acum: «Mi prăpădeşte Herşălă, mi prăpădeşte…

Eĭ, şi ştiţĭ ce s’a ales pe urmă? Ce-a rămas moştenire după acest Barbă-putredă, slăbănog, cînd şi-a închis pe ecie ochiĭ aceia fără astîmpăr? Aŭ rămas banĭ; banĭ claie-grămadă. I-a scos Herşălă cu frate-săŭ de supt perină, unde eraŭ învăliţĭ într’un fund de ciorap. Atunci Herşălă cu frate-săŭ eraŭ îmbrăcaţĭ domneşte, fără urmă de perciunĭ şi ştiau numaĭ ungureşte… Aŭ vîndut cocioaba hodorogită şi astăzĭ Herşălă are fabrică de spirt la oraş, frate-săŭ e domn mare în Peşta şi maĭ deunăzi spunea cutare la moară că ar fi auzit că vine să-l aleagă oameniĭ de deputat…

Aşa e oamenĭ bunĭ, povestea. Aşa se ridică pe spatele voastre acest neam isteţ. Se ridică şi vă supune, pentrucă în mîna lor ajunge banul. Şi banul e puterea. La fabrica de spirt, al căreĭ horn varsă sumeţ fumul în văzduh e întreg temeiul din truda voastră. Acolo-s creiţariĭ pentru rachiŭ şi ouele şi grîul şi mustul şi toate cele. Şi domnul Herşălă prăseşte ceafă tot maĭ groasă. Şi-a schimbat şi haina şĭ numele. Şi nu-şi maĭ aduce aminte de nimic. Nicĭ de cînd l-a trîntit cutare în părăŭ, cînd sta încă în faţa crîşmeĭ tată-săŭ, nicĭ de cînd ducea lumînărĭ la sătenĭ. Nu maĭ ştie nimic, şi dacă ar îndrăzni să se apropie cutare de dînsul dintre ţăraniĭ cumpărătorĭ de odinioară, să-ĭ ceară ajutor, l-ar da pe trepte… Nicĭ slugĭ nu vrea din satul unde e şi astăzĭ cocioaba veche. Zice că-ĭ sătul de oameniĭ ăştia. Şi ştiţĭ ce maĭ zice? Zice că-s hoţĭ!

Povestea acestui sătuleţ o auziţĭ, cinstiţĭ cetitorĭ, în toate părţile. Maramureşul geme de eĭ. Acolo sînt cît nisipul măriĭ. Moldova întreagă a ajuns, pe mîna lor. Şi aicĭ şi dincolo s’aŭ lăţit în dreapta şi stînga. Şi unde aŭ pus odată piciorul acela care tremură la genunchĭ, acolo aŭ prins putere. Prind rădăcini în grabă şi se sporesc ca iepuriĭ de casă. Şi unde-aŭ ajuns să alege praf de truda gorpodarilor. În Maramureş şi în Moldova ţăraniĭ îngheaţă de frig în casă şi n’aŭ o coajă de mălaĭ şi-s bolnavi şi flămânzi şi se prăpădesc de pe faţa pămîntuluĭ.

Neamul nostru de firea luĭ e pacĭnic şi nu vrea răul deaproapeluĭ. Românul nu vrea stricăciunea altuia. Nu se bucură cînd s’a rupt roate la carul sasului şi-l vede în mijloc de drum, stînd fără ajutor. Dimpotrivă se opreşte şi-l ajută cu acareturĭ din carul luĭ. Dar acest neam bun, milos, cuviincios şi iertător nu trebuie lăsat în prada acelora carĭ vin cu meşteşugul ascuns al făţărnicieĭ asupra luĭ. Hărnicia luĭ cere roadă. Şi nimenĭ nu poate fi acel judeţ păcătos care ar putea cere ca tot ce-aŭ cîştigat aceĭ oamenĭ necăjuiţiĭ asudînd o viaţă întreagă la plug, să treacă în coşul celor de sînge străin, carĭ habar n’aŭ de durere şi de plînsoarea lor…

De-aceia toţĭ ceĭ carĭ trăiesc în mijlocul sătenilor noştri, din toate părţile, să-şĭ deie seama de trebuinţa uneĭ premenirĭ. Să chibzuiască cu minte şi inimă curată. Să se gîndească că puterea şi bunăstarea unuĭ neam îşĭ are rădăcinile în punga oamenilor. Să ştie că sărăcia face pe sătenĭ slabĭ de înger, umiliţĭ şi păcătoşĭ. Şi să găsească un chip de ajutor. Nu vorbe aruncate între ciocnirĭ de păhare. Nu vorbe – ci fapte.

În locul acelor crîşmarĭ şi boltaşi cu perciunĭ de ce nu s’ar aşeza, în aceiaşĭ meserie, românĭ de-aĭ noştri? Şi de ce nu s’ar face tovărăşiĭ, ca tot satul să cumpere dela omul de leagea noastră?

Ştiŭ, că Româniĭ de pe cîmpie orĭ ceĭ de pe Tîrnave nu sînt de felul lor potriviţĭ pentru astfel de treburĭ. Oamenĭ necăjiţĭ de veacurĭ, chinuiţĭ de amarul iobăgieĭ, n’aŭ avut încă vreme să-şi cîştige îndeletnicirĭ carĭ se trezesc numaĭ în mintea slobodă. Dar avem oameniĭ noştri de pe la marginea ţăriĭ – aşa zişiĭ mărginenĭ. Eĭ sînt de-o fire maĭ negustorească, aŭ maĭ multă carte şi pricepere, cu cartea aŭ judecata şi îndrăzneala cuminte.

Sînt o mulţime de sate unde s’au aşezat şi-aŭ stîrpit pe duşman. Această cale e cea maĭ potrivită pentru apărare şi trebuie negreşit aleasă.

De altfel ţăranul nostru va asuda înainte în arşiţa soarelui, se va trudi fără spor, minţit şi jupuit; iar urmaşiĭ luĭ «domnu’», Herşălă graşĭ ca pepeniĭ, vor chefui veselĭ înainte…

1907