Garda de Fier

"Acest soi de borfaşi ne-au cercetat, anchetat şi interogat..."

Cu excepţia percheziţiilor care tot timpul anilor de temniţă s-au efectuat aproape invariabil de brutal şi inuman, cercetările, anchetele şi interogatoriile au variat atât în raport de anii când au avut loc şi de multe ori în funcţie şi de locul unde se execută pedeapsa. Uneori variau şi în raport de persoanele anchetate, cercetate sau interogate.

Primul lucru ce trebuie să ştie cititorul este faptul că totul se făcea cu o încălcare absolută a legii şi a pricipiilor de drept penal.

La început de tot, din anul 1945 până prin 1950, o perioadă qvasi-primară de formare a noilor cadre de partid în toate sectoarele vitale ale statului, aşa şi în cele trei ramuri de activitate statală: legislativ, executiv, judecătoresc, partidul s-a servit de idioţii utili, de cadrele anteriore de pe vremea partidelor politice şi a regalităţii când, într-o oarecare măsură se putea spune că există o aparentă idee de democraţie, adică de guvernare democratică.

Naivitatea şi inconştienţa oamenilor mergea până la stupiditate, excepţie făcând şi aici, cei care erau puşi de-a dreptul pe rele şi crime: cei care nu aveau nici o conştiinţă, cei care nu aveau decât interesul propriu şi absoluta dorinţă de a supravieţui, indiferent peste câte cadavre va trece, dacă va fi nevoie.

Îmi vine în minte un caz celebru despre care s-a vorbit prea puţin, dacă nu  deloc până în prezent în tot ce s-a publicat.

Este cazul generalului Petrescu, din justiţia militară a României.

Acesta a servit toate regimurile timp de zece ani.  I-a servit pe toţi cu multă credinţă şi lipsă de orice fel de scrupul.  El a judecat procesele şefilor politici, şi aşa ziselor partide istorice, dând sentinţe maxime fără temei legal, inclusiv condamnări la moarte, ca să  nu mai spun de condamnările la muncă silnică pe viaţă, care au fost date cu miile şi fără nici un pic de remuşcare.  

Acest general (gândiţi-vă ce mai general) a dat zeci de mii de ani de închisoare înainte de comunişti şi după venirea acestora la putere şi se pare că a murit în anii după plecarea mea din ţară.

Era de o perversitate diabolică şi reuşise să-şi facă aderenţi şi simpatizanţi chiar dintre oamenii politici, partizani ai celor condamnaţi, încât unii îi deveniseră prieteni.

Va veni cred o zi când se vor cunoaşte înregistrările proceselor pe care aceasta canalie le-a judecat.

Ca el au mai fost şi alţii.  Amintim numai pe unul care însă nu l-a putut întrece: judecătorul Voitinovici.

Acest fel de oameni – şi din păcate au fost nu mulţi ci foarte mulţi – au servit partidul comunist până la urmă, sau până când ei înşişi au fost arestaţi şi condamnaţi, destinul făcând să se întâlnească în temniţe şi în coloniile de muncă cu victimele pe care le-au judecat şi condamnat.

Au fost şi din aceia care s-au transformat până într-atâta încât au fost  cinstiţi de partid, au devenit pensionari şi poate unii trăiesc şi azi, rugându-se,  poate satanei, ca partidul să fie cât mai puternic şi cât mai stabil ca ei să nu mai aibă de dat socoteală niciodată pentru crimele pe care le-au făcut.

Cu concursul unor asemenea oameni, lepădături ale neamului, au fost formate şi crescute primele cadre noi ale justiţiei comuniste.

Au fost mulţi profesori universitari care n-au şovăit o clipă să fie slugi supuse ale partidului şi astfel să-şi consolideze poziţia la adăpost de orice griji, lipsuri şi răspundere penală.

Un astfel de profesor universitar de tristă amintire a fost Ionescu Traian, care ajunsese să scrie cărţi de drept şi jurisprudenţă, adaptate justiţiei sovietice.  În cărţile lor şi în tratatele pe care le-a publicat, câştigând milioane, citate din marii criminali sovietici ca Andrei Ianuarevici Vîşinsky erau la fiecare pagină, odată cu elogiile aduse monştrilor din Kremlin, ca Stalin, Lenin s.a.m.d.

Vă închipuiţi la ce s-au pretat apoi studenţii şi discipolii lor, dacă ei le-au dat asemenea exemple!

S-au făcut la început cursuri de judecători de câteva luni.  Li se spunea “pe puncte”.   Erau judecători pe puncte, profesori pe puncte, ingineri pe puncte, preoţi pe puncte (sic), ofiţeri, şi tot ce vrei “pe puncte”.

Încurajaţi în acest fel, cu salarii bune, cu onoruri şi distincţii, făceau tot ce li se cerea, iar generali ca Petrescu sau pofesori ca Ionescu s.a., puteau fi mândri, în timp ce partidul mulţumit, mergea înainte “spre noi victorii socialiste”, un slogan care era repetat până la înnebunirea publicului.

Aceştia ne-au fost judecătorii în prima fază.  Acest soi de borfaşi ne-au cercetat, anchetat şi interogat… 

Victor Corbuţ
Fragment din vol. Civitas Diaboli, Ed. Elisvaros, Buc. 2005