GÂNDURI DESPRE CEI CE NE-AU PĂRĂSIT
Prof. Vasile Christescu
Şaptezeci de ani de la moartea lui Vasile Christescu
Dacă în dimineaţa zilei de 26 ianuarie 1939 aş fi cumpărat gazetele atunci publicate în Bucureşti, pe prima lor pagină aş fi citit anunţul, scris cu litere mari, că arheologul Vasile Christescu a fost omorât de agenţii poliţiei. Pe 2 ianuarie tocmai împlinise 37 de ani. Dintre toate ziarele, cel mai mult mi-ar fi atras atenţia, de o manieră şocantă, Curentul, deoarece reproducea o fotografie ce reda corpul neînsufleţit al lui Christescu, cu chipul plin de sângele scurs din rănile produse de gloanţele care l-au izbit în faţă. În anii 1930, în interiorul disciplinei arheologice dar nu numai, aderenţa lui Vasile Christescu la Mişcarea Legionară nu reprezenta pentru cineva un secret. Notoriu era şi conflictul dintre Legiune şi regimul regelui Carol al II-lea. Probabil însă, necunoscut pentru cei mai mulţi dintre noi ar fi fost faptul că, în septembrie 1938, în condiţiile în care liderul Mişcării se afla încarcerat pe criterii politice, Vasile Christescu fusese numit şef al Legiunii, care acţiona la acea dată în ilegalitate, opunându-se deschis dictaturii regale recent instaurate. Ce s-a întâmplat cu cadavrul lui Vasile Christescu aş fi aflat abia în 1940, după abdicarea regelui, citind ziarul Buna Vestire din zilele de Duminică, 27 octombrie, şi Miercuri, 30 octombrie. Corpul său a fost dus mai întâi la Institutul Medico-Legal, iar apoi trimis la Crematoriul „Cenuşa” şi ars în prezenţa comisarului circumscripţiei 23 şi a altor persoane, devenind urna nr. 4472. În numărul de Miercuri, aş mai fi citit că în ziua de 27 octombrie, resturile incinerate ale colegului nostru „de breaslă”, alături de alte victime ale represiunii carliste, au fost înhumate în cimitirul de la Predeal, în cadrul unei ceremonii solemne. Ca şi astăzi, cel mai mult m-ar fi impresionat ştirea conform căreia, printre oamenii adunaţi, se putea vedea şi fetiţa lui Vasile Christescu, plângând.
Deşi au trecut 70 de ani, cauzele morţii premature a lui Vasile Christescu constituie, în cazul de faţă pentru arheologi, un subiect de reflecţie asupra prezentului. Între activitatea sa profesională şi cea socio-politică se observă, cred eu, o relaţie de simetrie: ambele sunt structurate de aceeaşi etică a responsabilităţii. Deşi la prima vedere cele două domenii de activitate par a fi separate, ele au drept numitor comun implicarea şi asumarea. În opinia mea, Vasile Christescu nu a făcut o diferenţă între practica profesională şi acţiunea socio-politică, pentru el fiind feţe ale aceleiaşi monede. Chiar şi în faţa dictaturii şi represiunii, el nu s-a ascuns în spatele imaginii de „om de ştiinţă” pe care i-o conferea prestigiul său academic, a refuzat să-şi părăsească ţara, deşi avea posibilitatea de a pleca în Italia, nu s-a izolat de realitatea înconjurătoare, ci a continuat să (re)acţioneze în conformitate cu idealurile sale, motiv pentru care, în cele din urmă, şi-a pierdut viaţa. În contextul în care, în timpul regimului totalitar comunist, mulţi dintre arheologii români s-au refugiat în turnul lor de fildeş, pretinzând că se ocupă strict cu „ştiinţa”, sau şi-au modelat rezultatele în funcţie de directivele Partidului, cu toţii asistând pasiv la ceea ce se întâmpla în societate, poziţia lui Vasile Christescu este cu atât mai contrastantă şi de apreciat. Acelaşi lucru este valabil dacă ne uităm la România de astăzi, în care arheologii fie se complac într-o iluzorie şi iresponsabilă izolare de contextul socio-politic, fie slujesc direct noua ideologie dominantă: europenismul şi capitalismul liberal. Spre deosebire de aşa-numitele elite culturale de dinainte şi de după 1989, care au ridicat adaptarea la Sistem la rangul de virtute, Vasile Christescu a ales să se opună. Găsesc atitudinea lui ca fiind demnă de admirat, dar şi un exemplu de urmat. De aceea, pentru mine cel puţin, sacrificiul lui Vasile Christescu nu a fost în zadar.
