Martirologiul libertăţii
Gh. Ghimpu: «Mă mândresc cu faptul că n-am minţit nicicând poporul, ci m-am străduit să-i spun întotdeauna adevărul, că n-am dărâmat biserici şi credinţe, că n-am plecat orbeşte capul în faţa greutăţilor, răuvoitorilor sau cotropitorilor, că am muncit viaţa întreagă în sudoarea frunţii, punând umărul acolo unde era necesar pentru Neam şi Ţară»
«Am protestat şi am rostit aceste adevăruri în glas pentru a vesti luminii că există în acest colţ uitat de lume măcar un singur suflet care nu-i de acord cu politica regimului de ocupaţie», afirmă undeva Gheorghe Ghimpu, şi în această afirmaţie se regăseşte pe de-a întregul caracterul acestui bărbat curajos, lucid şi neîncovoiat.
Materialele publicistice adunate sub aceste coperte demonstrează elocvent permanenta lucrare a spiritului autorului lor, Gheorghe Ghimpu, asupra desăvârşirii de sine prin eliberarea de zgură şi de pericolul fobiilor cultivate din afară, servind în egală măsură drept exemplu de urmat pentru cei din jur.
Într-un text difuzat la radio Europa Liberă, în 1984, cu privire la premisele renaşterii spirituale a naţiunii române, un alt disident al regimului comunist, Doina Cornea, definea în felul următor acest proces de purificare necesară: «Numai redând spaţiului nostru interior adevăratele dimensiuni, numai aşa se va schimba ceva în viaţa noastră comună. Numai eliberându-ne în interior, de falsuri, de laşităţi şi de teamă, vom redobândi libertatea după care tânjim» (Doina Cornea, Puterea fragilităţii, 2006. Citat după Manualul de liceu: O istorie a comunismului din România, Ed. Polirom, 2009).
Înzestrat de la natură cu alese calităţi sufleteşti, Gheorghe Ghimpu şi-a cultivat tenace ogorul său spiritual moştenit din străbuni, prin părinţii săi duhovnici (Eminescu, Stere, Bălcescu, Iorga), dar şi prin cei naturali, părinţii săi fiind simpli învăţători de la ţară, cu şcoală românească, opresaţi şi marginalizaţi de regimul sovietic. Poate anume conştiinţa acestei nedreptăţi aplicate unor fiinţe apropiate şi dragi a declanşat în el mecanismul protestului, amplificat progresiv pe măsura cunoaşterii, cu sentimentul social al nedreptăţii strigătoare la cer faţă de întreg neamul său oprimat, faţă de consătenii deportaţi, deposedaţi de pământuri şi mânaţi cu hurta în coloniile colhoznice, faţă de copiii satului său de suburbie, bruscaţi de orăşenii venetici să nu-şi vorbească limba lor în propria lor ţară; faţă de manualele de istorie mincinoasă; faţă de justiţia criminală înrămată într-o constituţie stalinistă, care garanta pe hârtie drepturi şi pe spinare corvezi, aplicate de dictatura proletariatului muncind de zor prin birourile noii nomeclaturi comuniste. Aşa s-a călit oţelul şi s-a format revoluţionarul-rebel Gheorghe Ghimpu.
O primă manifestare naivă, dar firească pentru anii tinereţii acestui spirit protestatar a fost întemeierea clandestină, alături de Alexandru Usatiuc, Alexandru Şoltoianu, Zaharia Donţu, Valeriu Graur şi alţii, a Partidului Naţional Patriotic, cu elaborări de strategii, documente şi apeluri mobilizatoare, dar şi cu inerentele sforării de «turnători» deghizaţi. Îmbătaţi de adierile dezgheţului hruşciovist şi ale Primăverii de la Praga, poate şi de retorica naţionalistă a regimului ceauşist-comunist, tinerii patrioţi şi-au pierdut vigilenţa, solicitând ajutor securităţii comuniste române, care i-a dat pe mâna lui Andropov, şi mai adresându-se cu disperare lumii libere prin postul de radio Europa Liberă, în vara anului 1971, gesturi temerare pentru acele vremuri, cu represiuni carcerale astăzi rămase ca aproape unicele noastre semne de rezistenţă organizată, sporindu-şi în timp valoarea de simbol.
Aşa cum sunt prezentate în cuprinsul acestei culegeri inedite, deschizând/închizând alegoric coordonatele unui destin de excepţie, Scrisoarea-apel (Voci din Basarabia spre lumea liberă) către postul de radio Europa Liberă, 1971, originalul căreia poartă amprenta stilistică inconfundabilă a lui Badea Gicu, fiind în fond primul Manifest politic semnat de Gheorghe Ghimpu, precum şi Memoriul-Rechizitoriu, rostit de autor la Tribunalul internaţional de condamnare a atrocităţilor comunismului, convocat la Vilnius, în septembrie 2000, ultima publicaţie, testamentară (în urma căreia, poate deloc întâmplător, a survenit fatalul accident!) – aceste documente de o mare valoare politică, ştiinţifică şi istorică, sunt citite acum într-o altă grilă valorică şi ca atare se prezintă contextual ca două paranteze-verticale, care îmbrăţişează emblematic întregul traseu sinusoidal-ascendent al acestui destin fără pereche.
Ascultaţi-i mesajele şi cutremuraţi-vă de fiorul dramatic, de intuiţiile-i vizionare (către «Europa Liberă»!): „Vă solicită atenţia un grup de tineri – unii încă studenţi, alţii foşti studenţi – din mai multe părţi ale Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Transnistriei – străvechi teritorii româneşti, trunchiate de la scumpa Patrie-mamă, România – aflate azi (şi cine ştie cât timp înainte se vor afla – s. n.) sub cea mai crudă şi despotică tiranie pe care o cunoaşte omenirea – mult prea şovina cizmă rusească”!
Sunt rânduri de un mare curaj şi sinceritate, izvorâte dintr-o inimă/din inimi sfâşiate de durere, ce-şi iubeşte/iubesc pătimaş «teritoriile trunchiate»! Iată pe unde trece fisura sângerândă a acestei sfâşieri identitare de dimensiuni metafizice!
Cu irişii săi iscoditori, de laser incandescent, acest om a răscolit şi a alungat liliecii uitării de prin toate ungherele istoriei noastre, plină de drame anonime şi exoduri uitate: «Fiind expropriaţi de averile lor şi forţaţi să accepte forma colhoznico-sovhoznică de gospodărie (…), constrânşi să renunţe la drepturile şi libertăţile lor, la limba, istoria şi rădăcinile etnice, împinşi să participe la războaie nedrepte (…), condamnaţi la moarte, la privaţiune de libertate sau la tratament forţat în instituţiile de psihiatrie (…), deportaţi în Siberia sau în alte regiuni ale fostului imperiu al răului numai pentru faptul că erau harnici, erau buni gospodari, îşi iubeau neamul, pământul şi libertatea propriului popor, etc, etc., toţi românii (şi conlocuitorii lor din Basarabia, din nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, au ajuns a fi victime ale regimului comunist de ocupaţie» (vezi «Ani de genocid»).
Pe propria-i piele a simţit «mângâierile» uriaşului mecanism al torturii sovietelor în plină expansiune asupra popoarelor subjugate, asupra minţilor şi destinelor omeneşti. Oare nu despre propriul destin şi despre cel al camarazilor săi de arme scria badea Gicu în acest amplu şi cutremurător eseu «Filozofia puterii, psihologia maselor»?: «Trebuie să menţionăm în continuare că pentru curajul şi îndrăzneala de a se lupta pentru democraţie, dreptate şi libertate, de a protesta contra nedreptăţilor şi fărădelegilor, de a apăra interesele oamenilor, mulţi cetăţeni au plătit cu exmatricularea din instituţiile de învăţământ, cu eliberarea din funcţii, cu deportările în Siberia sau prin condamnarea prin sau fără judecată la mulţi ani privaţiune de libertate (…); mulţi au plătit chiar cu viaţa lor, fiind împuşcaţi, spânzuraţi sau strangulaţi. Corpurile lor neînsufleţite au fost aruncate în fântâni, beciuri, mine, gheţării, râpi, gropi de var săpate la repezeală. Deseori cadavrele victimelor erau pur şi simplu aruncate ca hrană fiarelor».
Încercările i-au cicatrizat rănile, i-au ascuţit simţurile, i-au înăsprit vocea. Dar nu l-au înfricoşat. Aşa încât de la înălţimea propriului său martirologiu încă neîncheiat în faţa altor încercări ale sorţii putea afirma cu legitimă mândrie: «Mă mândresc cu faptul că n-am minţit nicicând poporul, ci m-am străduit să-i spun întotdeauna adevărul, că n-am dărâmat biserici şi credinţe, că n-am plecat orbeşte capul în faţa greutăţilor, răuvoitorilor sau cotropitorilor, că am muncit viaţa întreagă în sudoarea frunţii, punând umărul acolo unde era necesar pentru Neam şi Ţară»…
În totalitatea lor, aceste cronici, confesiuni de credinţă, analize politice, dialoguri, monologuri sau simple desfăşurări statistice de o uimitoare acurateţe şi evidenţă contabilă sunt tot atâtea faţete ale unui singur demers memorialistic în desfăşurare, precum ar fi un fluviu nestăvilit al Libertăţii, curgând în ambele sensuri: în aval, cu oglinda-i absorbită de necuprinsul mării şi a cerului infinit, şi în amonte, invers curgând pe dedesubtul oglinzii, bâjbâind neîntrerupt contururile propriei albii pentru a nu rătăci niciodată drumul de întoarcere înapoi, către propriile noastre izvoare.
În acest context polifonic glasul/glasurile libertăţii (o idee preluată fericit de la clasicul Alecsandri.: «O naţiune nu poate fi surdă la glasul libertăţii!») se cer a fi numaidecât auzite şi interpretate cât mai adecvat, interpretarea incluzând şi ridicarea în desfăşurare a stindardului libertăţii până la dimensiunile ei sacrale, de sacrificiu în numele crezului şi de evanescenţă creştină. Cartea lui Gheorghe Ghimpu «Stindardul Sfintei Libertăţi» fiind marcată astfel de gravitatea unui nume şi a unei conştiinţe postumul în stadiu de recuperare vine să orchestreze o suită de adevăruri lucide stringent-necesare şi de adevăruri crude-amare, pe care autorul ei şi le-a asumat integral şi le-a servit fără preget.
11 noiembrie 2010 Ion Hadârcă (din prefaţa la volumul "Stindardul Sfintei Libertăţi" de Gh. Ghimpu)
