Garda de Fier

Pe cărările înlăcrimate ale satului natal Voloca

O LUMÂNARE MAI PLÂNGE ÎN NEUITARE LA ALTARUL DE JERTFĂ AL MARTIRILOR NEAMULUI

Aproape că nu au mai rămas în viaţă dintre acei care au supravieţuit genocidului  stalinist, masacrelor de la Lunca (7/8 februarie 1941) şi Fântâna Albă, unde, la 1 aprilie 1941, în Sfânta zi de Paşti, au fost masacraţi de slugoii regimului totalitar sute de români nevinovaţi ce s-au sacrificat în numele libertăţii şi identităţii naţionale, înălţându-şi astfel un altar în catedrala nemuririi. Puţini, foarte puţini mai sunt în viaţă dintre acei care pe propria lor spinare au suportat ghearele siberiilor de gheaţă, deportările în pustiurile Kazahstanului, torturile din închisorile şi gulagurile staliniste, calvarul şi foametea, muncile silnice din lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega, din minele din Donbas etc., deşi o lacrimă mai plânge în neuitare la altarul de jertfă al Neamului.

Groaznici şi zguduitori au fost acei ani de dezrădăcinare, de deznaţionalizare a neamului românesc din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, Basarabia. Iar puţinele din dureroasele mărturisiri, referitoare la jaful, masacrele, deportările ce au urmat în aceste provincii româneşti, anexate la 28 iunie 1940 de imperiul sovietic, pe care reuşim să le adunăm strop cu strop, sunt doar o lacrimă de adevăr din candela memoriei acelora care şi-au jertfit viaţa pentru idealurile sacre, pentru libertate şi o viaţă mai bună în ţara lor de origine. Dar la ce bun e să ştim adevărul?, m-a întrebat o persoană, fiindcă ce a fost odată trebuie să fie dat uitării şi să trăim cu ziua de azi şi de mâine, să-i lăsăm pe morţi să se odihnească în pace, să nu le tulburăm liniştea, căci oricum nu-i putem ajuta cu nimic. Da, desigur, celor morţi nu le mai putem ajuta cu nimic. De adevăr avem nevoie noi, cei vii, deşi nici tot adevărul nu-l putem dezvălui, fiindcă nu-l cunoaştem, nici nu cred că-l vom afla vreodată, căci cei masacraţi, interogaţi, chinuiţi şi omorâţi în chinuri cristice nu mai sunt printre cei vii. Mai există încă multe semne de întrebare,  multe întrebări retorice. Or, de datoria noastră e să aflăm măcar puţinul din acest adevăr. Să spunem adevărul pe care-l cunoaştem copiilor şi nepoţilor noştri, ca să păstrăm mereu aprinsă candela memoriei pentru eternizarea eroilor căzuţi pentru credinţă şi Patrie, ca această dramă naţională, această filă neagră din istoria românilor, să nu fie ruptă, aruncată, ştearsă din inimile urmaşilor.

Din fragedă copilărie,  când încă nu umblam la şcoală, dar nici nu mă ţineam de rochia mamei, leagăn de bucurie şi alinare mi-au fost poveştile şi legendele despre minunatul meu plai stefanian, auzite de la bătrânii satului, pe care îi iubeam foarte mult, aveam o stimă deosebită faţă de ei. Uneori, părăsindu-mi fraţii şi colegii de joacă, preferam să hoinăresc prin lunci, culegând floricele, ascultând vrăjită trilurile fermecătoare ale păsărilor, murmurul lin al izvoarelor şi şoaptele pădurii „de argint”. Îmi plăcea să stau la taifas cu vecinii sfătoşi, rezemaţi în toiag de povara grea a anilor. Culegeam boabele lor de înţelepciune cu cireşele în pârg, ca apoi, peste ani, când am mai prins şi eu la minte, să regret că nu mi-am făcut nişte notiţe, ci mi-au rămas doar stropi de lacrimi din acele poveşti frumoase, amintiri dureroase, pe care ni le povesteau vecinii bătrâni şi gârboviţi de ani şi suferinţă în serile lungi şi călduroase, pe prispa casei părinteşti ori pe o brazdă de iarbă proaspăt cosită ce mirosea a vară, şi iarna, la gura sobei, când trosneau lemnele de ger.

Deşi eram de-o șchioapă, iar mintea mea de copil sorbea cu sete aceste fascinante poveşti (aşa mi se păreau atunci),  dar şi triste istorii ce uneori mă făceau să-mi şterg pe ascuns lacrimile, povestite de înţelepţii mei vecini, ajunşi în iarna vieţii, cu sufletul le-am pătruns abia la maturitate. Ce păcat că nu sunt legende, ci destine tragice, vieţi frânte, trăite pe viu de străbuni şi bunei. Acum, ajunsă şi eu în toamna vieţii, le depăn pentru a le reînvia în minte.  Le-aşi mai asculta să le pătrund profunzimea, dar cei ce le-au păstrat atâta amar de vreme în suflet nu mai sunt demult printre cei vii.

Nicicând n-o să-i pot mulţumi îndeajuns consăteanului Ionică Semeniuc, gospodar de frunte şi  mare patriot român, mohicanului de aproape 90 de ani din satul meu natal, Hruşăuţii Volocii, care a suportat pe propria-i piele „raiul” adus de bolşevici, fiind  dus cu forţa la munci silnice în minele din Ural, care ani la rând m-a purtat pe  cărările  înlăcrimate ale satului natal, să adun în  copertele acestei cărţi durerile şi tragediile consătenilor mei, românilor înstrăinaţi de Ţară, deportaţi în neagră străinătate, exterminaţi de regimul barbar comunist în închisori, în lagărele muncii şi morţii de pe ţărmurile lacului Onega ca să li se piardă urma, ca să-i distrugă ca neam.

De altfel, o rană sângerândă a familiei noastre rămâne soarta dramatică a bunelului după tată, Nicolae Nichita, arcănit cu forţa de sovietici după „eliberarea” ţinutului şi dus la munci silnice în neagră străinătate, decedat de foamete, muncă silnică şi geruri cumplite în lagărul morţii de pe ţărmul lacului Onega. Cu această durere nealinată în suflet au trăit şi au plecat la cele veşnice părinţii mei. Cu această rană încă sângerândă în suflet trăim.

Felicia Nichita/Toma
Zorile Bucovinei, Cernăuți