Garda de Fier

În 1970, aveau 16 şi, respectiv, 19 ani. Asea Andruh era elevă în clasa a 10-a la Şcoala nr. 1 din Chişinău, iar Lilia Neagu era studentă în anul doi la Şcoala de Medicină. Pentru că Lilia venise la studii de la Leova, şi-a căutat o gazdă la Chişinău. Aşa a ajuns să închirieze o odaie în casa familiei Andruh, de pe strada Bogdan Hmelniţki, la Schinoasa. Aşa a cunoscut-o pe mezina familiei, Asea.

Acum 40 de ani, în noaptea spre 1 octombrie 1970, în plin regim comunist, Asea şi Lilia au decis să afişeze mai multe adevăruri pe blocurile de locuit, pe instituţiile statului şi pe vitrinele magazinelor de pe străzile centrale ale Chişinăului. Cu vopsea de culoare roşie, fetele au scris 40 de lozinci cu următorul conţinut: «Trăim la ruşi cu pielea şi-n mănuşi; Scoală, Ştefane cel Mare, scoală, scoală din mormânt, ia-ţi tu sabia cea mare, fă dreptate pe pământ; Cadre moldoveneşti; Moarte cotropitorilor!; Întoarceţi-ne alfabetul latin!; Întoarceţi-ne litoralul!».

Timp de câteva zile, KGB-ul şi miliţia sovietică au efectuat mai multe razii prin Chişinău, încercând că identifice gruparea care a comis acea acţiune de protest. Fiind identificate, la 6 octombrie 1970, au fost reţinute. Ancheta a continuat luni în şir. Asea, fiind minoră, s-a ales cu exmatricularea din şcoală şi cu obligativitatea de a munci, timp de un an, în folosul societăţii. Lilia a fost condamnată la doi ani de privaţiune de libertate, pe care i-a ispăşit în Penitenciarul de la Rusca. Deşi, în 1990, Lilia Neagu a fost reabilitată, condamnarea sa fiind calificată drept nefondată, ani la rând ea a preferat să tacă despre cele întâmplate. Şi Asea Andruh, înţelegând că acel dosar kgb-ist o urmăreşte fără încetare, a ales tăcerea.

Deschiderea dosarelor SIS înseamnă pentru ele o şansă de a-şi studia dosarul. Sperând că nu a fost distrus, aşa cum li s-a spus anterior, şi că accesul nu le va fi îngrădit, vor încerca să ajungă la cele 4 volume.

Lilia Neagu:
Am fost compensată cu 6000 de lei

— Cum aţi fost, totuşi, deconspirate?

— Mi-au confruntat scrisul… Pe când eram candidată la studii, locuisem într-un cămin în care era mare gălăgie. Mai mulţi turişti, de prin Rusia, erau cazaţi în acel cămin şi făceau atâta zarvă, încât era imposibil să te pregăteşti de examene. Le-am adresat de câteva ori nişte bileţele, sugerându-le că, dacă nu păstrează liniştea, ar trebui să plece în patria lor. Mai târziu am aflat că acele bileţele, scrise de mine, ajunseseră la KGB. Atunci când, împreună cu Asea, am scris lozincile pe străzile Chişinăului, kgb-iştii au confruntat caligrafia de pe pereţi cu cea de pe bileţele… După percheziţii au găsit şi nişte caiete de versuri, după care le-a fost totul clar. De fapt, nici nu am negat că eu am scris…

— Cum au fost interogatoriile? Aţi fost abuzată?

— N-o să mă credeţi, dar anchetatorul parcă, într-un fel, avea grijă să nu mi se întâmple ceva rău. Îmi spunea că are copii de vârsta mea. Pe atunci aveam 19 ani. Mă tratau ca pe un copil, gândindu-se, probabil, la ai lor, de acasă. Ancheta a continuat vreo 5 luni. Tot anchetatorul mi-a spus că nu se grăbeşte să trimită dosarul în judecată, deoarece, oricum, voi fi condamnată, după sentinţă urmând să fiu trimisă în penitenciar. «Acolo sunt cu totul alte de condiţii. E mai bine să rămâi mai mult timp aici. Oricum, în termenul de detenţie va intra şi perioada de anchetare», îmi spunea anchetatorul.

— Aţi avut un avocat?

— Am avut, o doamnă. Ţin minte, vorbea ruseşte. A fost cumsecade. Era omul de legătură între mine şi familia mea de la Leova. Ţin minte, odată a plâns, într-o discuţie, vorbind despre viitorul meu.

— Cum a fost procesul?

— Au trecut 40 de ani de atunci. Mai mult timp am păstrat tăcerea. Multe s-au şters din memorie. Procesul a durat 2 zile, la 10 şi 11 martie 1971. Îmi amintesc declaraţiile Asei, care a spus că ar prefera să fie alături de mine, la proces.

— Cum a fost detenţia?

— Diferită. Am muncit acolo. Am cunoscut oameni diferiţi. În închisoare e mult mai uşor să deosebeşti oamenii cumsecade de trădători. Am încercat să-mi păstrez echilibrul şi să cred că, după închisoare, lucrurile se vor aşeza la loc. Atunci aveam putere să cred că viaţa mea e înainte. Norocul meu a fost că eram foarte tânără şi nu aveam de unde să ştiu că acea condamnare mă va marca pentru totdeauna.

— Vă referiţi la viaţa de după închisoare?

— După închisoare nu am mai fost restabilită la studii, la Şcoala de Medicină, deşi am încercat. Nici viaţa personală nu m-a făcut foarte fericită, deşi astăzi sunt împăcată şi mă bucur de copiii mei. Unii dintre foştii mei colegi, de la Şcoala de Medicină, au ajuns astăzi mari somităţi. Ei mă cunosc şi, dacă s-a întâmplat să cer vreun ajutor de la ei, au încercat să mă ajute. Aşa am reuşit să mă angajez liftieră la câteva spitale. Muncesc pe schimburi, deoarece a fost nevoie să reuşesc, să le dau singură studii şi o viaţă decentă celor doi copii ai mei.

— După închisoare, cum v-aţi revăzut pentru prima dată cu Asea?

— Ne-am întâlnit pe coridoarele unei policlinici. Ambele eram gravide, în aşteptarea primilor noştri copii. De atunci suntem foarte apropiate. Vorbim zilnic, iar cu timpul simţim tot mai multă nevoie una de alta. În 1998, am fost împreună la Alba-Iulia. Am sărbătorit 80 de ani de la Marea Unire. Am nişte amintiri extraordinare de atunci.

— Aţi mai fost urmărită sau persecutată de Securitate?

— Îmi este greu să spun cu siguranţă, dar felul în care a decurs viaţa mea după acele evenimente mă face să cred că asupra destinului meu s-a lucrat mult şi încontinuu. Am avut suficiente probleme, am fost neglijată, ţinută la distanţă. Mulţumesc Domnului că nu am ajuns victima vreunui accident stupid, aşa cum s-a întâmplat cu Ion şi Doina, cu Grigore Vieru sau cu Gheorghe Ghimpu… Îmi destăinuia cineva cum anume au loc asemenea tragedii. Persoana ţintă este urmărită, este descoperit itinerarul şi, de obicei, noaptea, şoferul este orbit în faţă de o lumină puternică. Reacţia lui firească este să se dea cât mai repede la o parte, cu mare viteză… Aşa s-ar fi putut produce aceste accidente. Cred că va veni timpul şi vom afla şi noi adevărul.

— În 1990, aţi fost reabilitată, decizia Judecătoriei Supreme a RSSM spunând, de fapt, că fuseseţi condamnată neîntemeiat. Aţi încercat să obţineţi de la stat recompense pentru gravele prejudicii morale care v-au fost aduse?

— Am încercat… M-am adresat la Judecătoria Râşcani, care, la 20.05.2008, a emis o hotărâre  prin care a admis parţial cererea de chemare în judecată şi a încasat de la Bugetul de stat, prin intermediul Ministerului Finanţelor, în folosul meu, prejudiciul moral în mărime de 6000 mii de lei. Decizia a fost luată după ce instanţa de fond a stabilit că, la 12.03.1971, am fost condamnată ilegal. Aşadar, fiind victimă a unei arestări şi detenţii ilegale, am fost compensată cu 6000 de lei de o instanţă de judecată. E aceasta o reparaţie morală? Împreună cu avocatul, Dumitru Harea, am parcurs toate instanţele de drept din R. Moldova, dar fără rost. Acum cererea mea se află la CEDO.

— Vă mulţumim.

……………………………………………..

Asea Andruh-Scorpan:
Românii basarabeni aveau puţine şanse să-şi facă o carieră

— Deşi eraţi mai mică decât Lilia cu vreo 3 ani, aţi fost cea care, într-un fel, aţi «pregătit» operaţiunea. În noaptea de 1 octombrie 1970, după ce familia dvs. se culcase, aţi trezit-o pe Lilia şi aţi invitat-o la acea «plimbare»… Cum a fost?

—  Aveam 16 ani, dar acum e greu să explic cum anume se întâmplase, înţelesesem foarte bine că Basarabia e pământ românesc aflat sub ocupaţie sovietică. Aveam mai mulţi vecini care vorbeau doar ruseşte şi care îşi permiteau să fie brutali cu mine. Eram etichetată deseori. În sufletul meu de adolescentă se adunaseră destule suferinţe. Încă pe atunci am înţeles că, dacă eşti român basarabean, ai puţine şanse să-ţi faci o carieră. Nu ştiu dacă mă gândisem la răzbunare în acea noapte. Pur şi simplu, am vrut să spun ce gândesc, iar altă metodă, mai clară, nu găsisem. Am pregătit vopsea roşie într-un vas, câteva periuţe şi am invitat-o pe Lilia să iasă. Ştiam că nu va refuza, deoarece, din discuţiile pe care le aveam cu ea, am înţeles că gândim la fel.

— Pregătiseţi din timp mesajele? Cum a fost acea noapte?

— Nu pregătisem niciun text din timp. Am scris totul pe loc, din mers. Lilia făcea şi poezie, aşa că nu a fost complicat să improvizăm.

— Cât a continuat acea «promenadă»? Pe cine aţi întâlnit în drumul vostru de la Schinoasa până în Centru?

— Era o linişte de neînchipuit în oraş. Nu am văzut decât un miliţian, în treacăt, care nu a înţeles ce facem şi nu ne-a deranjat. Pe parcursul anchetei am povestit că am întâlnit un miliţan. Ştiu că l-au căutat şi pe el.

— Cum aţi fost descoperite?

— După scris. Am înţeles că, la KGB, existau nişte bileţele, scrise de Lilia, în legătură cu un denunţ făcut de cineva. Au avut nevoie de câteva zile, deşi ne-ar fi putut identifica mai repede, dacă m-ar fi trădat colegii mei de clasă. Cu naivitatea mea de copil, în acea dimineaţă, le-am vorbit unor colegi despre «promenada» noastră nocturnă. Le-am spus, fiind impresionată că oraşul era împânzit de miliţieni, iar lozincile scrise de noi erau şterse sau vopsite cu negru. Toţi colegii cu care vorbisem au tăcut, iar atunci când au fost interogaţi au spus că, deşi le vorbisem despre asta, lor nu le-a venit să creadă. Aşa şi-au explicat ei la KGB tăcerea.

— Cum a fost percheziţia din casa dvs., acolo unde şi Lilia închiria o cameră?

— Am luat cu mine o copie a acelui proces-verbal făcut în urma percheziţiei. Încerc să descifrez de aici. Au ridicat un carnet sindical, unul comsomolist, o ilustrată având conţinutul «Litoralul românesc», tipărită la Editura Meridiane, Bucureşti, 1963, preţ 7 lei, câteva fotografii, o filă pe care era scris «Русские»,  o foaie de caiet pe care era scris cu grafie latină «Ruşilor, plecaţi din Basarabia», o pereche de cizme femeieşti, un palton produs la fabrica «40 let MSSR» din Bălţi cu urme de vopsea roşie, găsit în camera unde locuia Lilia. Au fost ridicate şi alte obiecte-probe… Este interesantă istoria acelor file de caiet… De fapt, noi începusem să pregătim foi volante, pe care vroiam să le aruncăm, în timpul vreunui spectacol, de la balconul Teatrului «Al. Puşkin» (actualul Teatru «M. Eminescu»).

— Dar de ce au ridicat cizmele?

— În noaptea de 1 octombrie era timp umed. Ştiu că ne-au căutat şi după urmele de încălţăminte, lăsate pe trotuare. Căutau cizme nr. 37… Erau ale mele. În timpul percheziţiei, le-am scos de după o uşă şi le-am dat anchetatorului. Aceste obiecte, ridicate din casa noastră, au constituit probele în acel dosar, la care s-au adunat 4 volume.

— Cum se desfăşurau interogatoriile?

— Am fost luată cu părinţii. Eram obligaţi să comentăm fiecare subiect propus de ei. Au căutat prin casă tot ce era românesc. Au găsit corespondenţa mea cu Gabi, o fată din România, cu care ne scriam din când în când. Acesta a fost un argument foarte tare pentru ei. Apoi au găsit, scris pe o foaie, numele Cernea Mihai (Bucureşti). E numele bateristului Formaţiei «Mondial»… Şi acea foaie a servit drept probă la dosar…

— De fapt, se interpretase atunci că acele acţiuni ale voastre ar fi fost inspirate de concertele Formaţiei «Mondial», care avuseseră loc la Chişinău, la Teatrul de Vară, la 30 şi la 31 iulie 1970. Cum a fost concertul?

— Am fost împreună cu părinţii. Era extraordinar. Foarte multă lume. Spiritul românesc nu mai încăpea în sufletele publicului şi răsuna în valea de la Teatrul de Vară. Ţin minte că, după concert, am mers cu «Mondialul», cu autocarul formaţiei, până la Schinoasa. Ei plecau la motel, «Vierul”» pe atunci, să ia masa. Ne-au invitat cu ei, dar părinţii s-au incomodat şi au refuzat.

— Ce a urmat după proces?

— Am fost exclusă din şcoală, «pentru încălcarea disciplinei», fără drept de a mă restabili vreodată.  Am fost obligată să muncesc la o întreprindere, timp de un an. Am avut mare noroc de părinţi, care, după un an de la acele evenimente, prin intermediul unor oameni buni, au reuşit să mă înscrie la o şcoală serală, unde am obţinut atestat de studii medii. După care am făcut studii universitare, la Arte, fiind angajată, pentru scurt timp, la Teatrul «Luceafărul». Am făcut şi câteva roluri în filme, lucrând cu regretatul Vasile Pascaru. Îi port toată stima şi recunoştinţa, pentru că, după cum am aflat mai târziu, pentru fiecare ieşire a mea la rampă, a trebuit să demonstreze securiştilor că am dreptul, că merit, că nu mai prezint un pericol… Am avut, desigur, tot suportul soţului meu, Nicu Scorpan, dar şi al fiicelor noastre.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta GROSU, Ziarul de Garda