Garda de Fier

Sublocotenentul, în “Stindardul” nr. 149 afirmă că generalul Ion Antonescu, ar fi putut obține investitura parlamentului ales în Decembrie 1937, printr’un vot aproape unanim iar când s’ar fi prezentat înaintea aceluiași parlament, ca să aprobe intrarea noastră în războiu, alături de Germani, același bun parlament, ar fi aprobat această intrare în războiu, în urma unui vot tot atât de masiv!!! Bine înțeles că sublocotenentul, pe acele vremuri era numai elev la școala militară de cavalerie, și nu se pricepea în politică deloc, cum îi stă bine unui elev de școală militară de cavalerie. Printr’un vot aproape unanim sau tot atât de masiv, înseamnă că ar fi vorba de majorităţi masive de cel puțin 75 %. Să întrerupem discuţia cu țâncul din școala militară de cavalerie şi s’o continuăm cu căpitanul de rezervă, care pe acele timpuri, fusese prefect – e drept că foarte puțin -, deci se pricepea în politică. Și căpitanul de rezervă, ca să sprijine pe țânc, începe să facă socoteli matematice, care nu  prea se potrivesc ofițerilor de cavalerie. Și căpitanul o greșește chiar de la  început, punând să voteze pe general, adică cu Germanii, 105 de deputați, 66 legionari și 39 cuzişti. Foarte bine, dar de unde-i scoteai pe acești  66 de deputaţi legionari când mai mult de jumătate, în cap cu Corneliu Codreanu, erau pe lumea cealaltă? Fără îndoială că acești deputaţi legionari puteau să răspundă prezent doar în ședințele de cuib, dar nu în parlamentul în care avea majorităţi, Guţă Tătărăscu. Să mergem mai departe  pe linia greșelilor care nu admit nici o discuţie. Dumneata, dle capitan de  rezervă Emilian, mă acuzi că-i socotesc filoenglezi pe cei 15 (?) deputaţi  iorghiști. Înseamnă că nu te pricepi deloc în politica reală românească, cu toate că ai fost prefect o lună de zile. Să-l luăm pe Iorga şi să-l judecăm. Păi Iorga era contra Germanilor până în măduva oaselor. Dumneata poate că nu ştii, sau ai uitat, că Iorga a scris un articol contra Germanilor care a  avut un răsunet extraordinar în toată Țara. Articolul se numea: Porcii motorizaţi! Nu ne va fi greu, dumneatale și mie, care pe acele timpuri am fi votat, dacă am fi fost deputaţi, pentru intrarea în războiu alături de Germania, să ghicim ce ar fi făcut Iorga. Se spune că Germanii au fost foarte bucuroși când au auzit că Iorga a fost omorît şi dumneata mă acuzi că-l socotesc, pe nedrept, pe Iorga, de a fi fost anglofil şi mai ales aprig francofil. Ei bine, normal, cei 15 deputaţi iorghiști ar fi votat contra intrării noastre în războiu alături de Germani, altfel ar fi avut de aface cu fulgerele și trăsnetele lui Iorga care ar fi scris cu această ocazie un articol în care i-ar fi numit porci motorizati pe deputaţii iorghiști…  

Dumneata îmi dai exemplul unor deputaţi Naţional-țărăniști și Liberali, care și-au manifestat sentimentele contra Rusiei la începerea războiului. Da, dar uiţi că în acele momente partidele, legal, erau desființate și  deci acei deputaţi, în cap cu Mihalache, erau liberi, nu aveau de luptat cu  disciplina de partid. Eu cred – cu toate că nu se poate pune la îndoială patriotismul lui Mihalache -, că în acel caz, Mihalache ar fi fost obligat să  voteze contra generalului Antonescu, Mihalache fiind un membru disciplinat al partidului Naţional-ţărănesc. În afară de asta, dumneata uiți – nu o  spune pe aceasta și țâncului -, că în partidul Naţional-țărănesc existau acele demisii în alb, pe care Maniu le folosea ca o ameninţare contra recalcitranților. Faţă de aceste consideraţii, unde vezi dta dreptatea tezei țâncului de la școala militară de cavalerie, unde vezi dta acel vot masiv pe care-l visează sublocotenentul Pantazi de partea intrării noastre în războiu alături de Germani? Nu, dle Emilian, dta ești convins că te-ai pripit luându-i apărarea sublocotenentului, dar nu mai ai ce face. Să vedem mai departe cum ai să mă faci pe mine şah-mat.   

* * *

Da, generalului Antonescu i s’a dat comanda unui grup de armate, în  care intra și un corp de armată german, dar acel general nu era unul dintre  generalii germani renumiți, ci era un general de mâna a doua. Pe aceiași  linie, mai la nord, se afla mareșalul von Rundstedt, general vestit și nu putea Hitler să-l pună pe von Rundstedt, sub comanda unui general român. Și apoi, formal sub comanda generalului Antonescu, generalul Ritter von Schobert, executa ordinele directe ale Marelui cartier german. Dovadă: generalul Antonescu a dat ordin grupului de armate de sub comanda sa, să nu treacă Prutul și să nu facă capete de pod, vestitele capete de pod ale generalului Antonescu. Și iată ce citim în cartea generalui Chirnoagă: “Prima operaţie a frontului român a fost un bombardament foarte puternic al aviației germano-române executat în ziua de 22 Iunie la orele 4 dimineaţa, distrugând la teren circa 400 de avioane ruse. În zilele următoare armata a 11-a a făcut trei capete de pod peste Prut la Ștefănești, Sculeni şi Ungheni” – Istoria politică și militară, general Chirnoagă, pag. 177.  Deci, în sectorul armatei a 11-a germana, s’au făcut trei capete de pod în ziua de 22 lunie și în zilele următoare. Generalul german, chiar primind ordinul generalului Antonescu de a nu trece Prutul și de a nu face capete de pod, a făcut ce știa că e bine să se facă: când o armată are de trecut o apă mai mare, caută prin surprindere, să facă capete de pod. Aceasta o ştie oricine, chiar un ofițer de infanterie care a făcut școala de aplicaţie  a armei lui și, fără îndoială, o știa și Antonescu. Dar care a fost motivul că generalul Antonescu a dat ordin să nu se facă capete de pod? Eu cred că generalul avea credința că înaintarea în Basarabia va fi foarte ușoară și în acest caz era bine să se adune câţi mai mulți Ruși pe malul Prutului, ca să fie luaţi prizonieri. Generalul Antonescu, s’a înșelat armarnic: “Trupele române au făcut un număr relativ mic de prizonieri” — Gen, Chirnoagă, op. cit, pag. 170.  

Deci generalul Ritter von Schobert a călcat ordinul primit de la Antonescu şi a făcut trei capete de pod, dar ceilalţi generali români, au executat ordinul. “Armata română a făcut (numai) la 2 Iulie trei capete de pod  la Coştuleni, la Est de Huși și la Făciu și apoi a urmat flancul drept al armatei a 11-a germane” — Gen. Chirnoagă, op. cit. pag. 177. Deci restul armatei de sub comanda lui Antonescu, a trecut la facerea de capete de  pod, abia în ziua de 2 Iulie, zi în care a venit ordinul să se înceapă atacul. Prin urmare generalul Ritter von Schobert a făcut trei capete de pod, folosind faptul că dincolo de Prut nu se afla nici un soldat sovietic afară  de grăniceri și a putut s’o facă fără pierderi pe când Românii au făcut cele  trei capete de pod ale lor abia în ziua începerii atacului, când Rușii au  avut timp de 11 zile ca să-și aducă forțe nu puternice, dar destul de puternice. Şi aceste forțe aduse în timp de 11 zile, au produs pierderi însemnate, în special la Țiganca, nume pe care Românii nu vor putea să-l uite ușor. Și aceasta din cauza generalului Antonescu sau al unui calcul  greșit al lui Antonescu, ceace duce la acelaș rezultat. În restul frontului,  la Sud de Ungheni, a existat numai un mic cap de pod făcut de locotenentul de infanterie Bucșa, pe care l-am descris în articolul meu și care a dus  la darea în judecată a lui Bucșa. În restul frontului, afirmă căpitanul de rezervă Emilian, a mai existat un cap de pod la Lipcani, dar acest cap de  pod nu este trecut în cartea generalului Chimoagă, singura carte care s’a scris despre războiul nostru, Sfântul nostru războiu. Eu merg mai departe cred că acest cap de pod citat de căpitanul de rezervă Emilian, a existat, dar a fost făcut contra ordinului generalului Antonescu și că autorul lui a fost ameninţat cu judecata.  

Căpitanul de rezervă de cavalerie Emilian, caută să-şi bată joc de mine,  în mod foarte fin (?), numindu-mă strateg, etc. pentrucă am afirmat că pe Prut nu a existat nici un soldat sovietic afară de grăniceri. Da, asta am afirmat, o afirm și voi continua s’o afirm, căci acesta e adevărul, purul adevăr: Pe Prut nu au existat acele forțe pe care le înșiră dl căpitan de rezervă Emilian, scoase din “absolut toate scrierile de războiu, inclusiv cele  sovietice”, pe ziua de 22 Iunie 1941, repet, pe ziua de 22 Iunie, când generalul german a putut, prin surprindere să-și facă cele trei capete de pod, dar în 11 zile, până s’a hotărît atacul, la 2 lulie, a fost timp destul să vină acele forţe și pe jos și nu numai cu calea ferată sau cu camioanele.  Domnul căpitan de rezervă Emilian, să citească și să recitească articolul meu și va vedea că am dreptate: la 22 lunie 1941 nu au fost pe Prut decât  forțele grănicerești și deaceia a putut un simplu locotenent de grăniceri (infanterie), să treacă podul existent la Țuţora și să-l păstreze până la 2 Iulie, dată când a venit ordinul să înceapa atacul.  

* * *

“Și totuși, Prutul a fost trecut în zorii zilei de 22 lunie 1941, nu numai la Țuţora, cum pretinde dl căpitan N.S. Beldie, alias Govora” — Căpitan de rezervă I.V. Emilian în “Stindardul” nr. 152. Deci căpitanul de rezervă Emilian afirma scurt: Prutul a fost trecut în zorii zilei de 22 lunie  pe toată lungimea lui, nu numai la Țuţora, cum am afirmat eu. Deci dacă  eu nu pot dovedi ceiace am afirmat, atunci căpitanul de rezervă a avut  dreptate și eu am fost făcut șah mat. la să vedem cum stau lucrurile: “La  29 Iunie, Hitler anunţă pe generalul Antonescu printr’o scrisoare, că,  având în vedere înaintarea frontului german, armata a 11-a germană va  trebui să ia ofensiva la 2 lulie, ca să acopere flancul de sud al grupului de armate von Rundstedt, Armatelor române le revine misiunea de a apăra flacurile armatei a 11-a germane. El ruga ca pentru aceste operaţii să se  subordoneze acestei armate, trupele române necesare. Având în vedere că  armata a 3-a se găsea între grupul de armate sud și armata a 11-a — deci  făcea legătura între cele două forțe germane – generalul Antonescu a pus-o  sub ordinele comandantului armatei a 11-a germane, care mai avea încă în subordine direct alte patru divizii române. Între timp armata a 4-a română a concentrat o parte din forţe și a intrat în dispozitivul de plecare la atac pe Prut.  

În dimineaţa de 2 Iulie s’a trecut la ofensivă pe întreg frontul românesc”! – General Chirnoagă, op. cit. pag. 177.  

Deci categoric, până la 2 Iulie 1941, pe toată lungimea lui, Prutul nu a  fost trecut, afară de cele trei capete de pod făcute de armata a 11-a. Aceasta o afirmă generalul Platon Chirnoagă, într’o carte care a fost tipărită de editura “Carpaţii” care s’a epuizat repede, vândută în special străinilor. Ne miră foarte mult că această carte nu a fost citită de căpitanul de rezervă Emilian, care are speciale preocupări militare şi “Stindardul” lui apare de fiecare dată plin de fotografii militare. Domnul Emilian este cunoscut în exilul românesc ca “căpitanul Emilian” adică căpitan activ Emilian. Dar poate, căpitanul de rezervă Emilian, respinge cartea generaluluj Chirnoagă, ca fiind generalul care la bătrâneţe a devenit legionar, și  încă legionar de ai lui Horia Sima, deși e singura carte românească care se  ocupă de războiul nostru din Răsărit. Ia să vedem ce zice un scriitor care nu este legionar ci antilegionar, dl George Barbul, în cartea lui “Le IIl-e Homme de axe”, la pagina 125: “Trupele româneşti nu au intrat în acțiune decât la 3 Iulie, după ce Germanii din Polonia au ajuns pe aceiași linie cu vechea linie de demarcaţie germană de pe Prut. Ocuparea Lembergului, la 30 lunie, a fost semnalul ofensivei”. George Barbul este bun prieten cu căpitanul de rezervă Emilian şi nu m’ar mira mult dacă Emilian nu și-a manifestat prietenia lui faţă de dl Barbul necitindu-i cartea. Sunt aproape sigur că căpitanul de rezervă Emilian are cartea lui Barbul, dar o are îi bibliotecă cu foile netăiate. Însfârșit am adus proba că ceiace  am afirmat, este adevărul pur. Șah matul căpitanului de rezervă Emilian, s’a îndepărtat la distanțe incomensurabile și-l văd cu binoclul întors.  

Domnul căpitan de rezervă Emilian, s’a supărat când am afirmat că generalul Antonescu nu era capabil să conducă un războiu modern. Şi o repet: așa este. Antonescu aparținea școalei franceze care, în acest războiu, a suferit un colosal eșec. Gândiţi-vă la generalii francezi, în cap cu generalul Gamelin, care toți au fost bătuți de generalii germani. Și  generalul Antonescu nu are nici o vină, de vină este doar şcoala franceză. Gândiţi-vă că soarta ar fi pus pe generalul Antonescu în fruntea unei  aramte care să se războiască cu germanii! Armatei Germane nu i-ar fi trebuit mai mult de o săptămână ca să ocupe România de la un capăt la altul. Antonescu a fost un mare general în 1916-1920, când de fapt a condus armata de sub conducerea generalului Prezan. Dar de atunci, trecuse foarte multă vreme. Armata română, în cap cu generalul Șteflea, se opunea doctrinei germane și deci era natural să fie învinsă de la început. În armata română aveam numai câţiva ofițeri, proveniţi din armata austro-ungară, care făceau parte aproape toţi din vânătorii de munte. În capul lor trebuie pus generalul Iacobici și acest general a luat în cele din urmă, Odesa!  

Căpitanul de rezervă Emilian, ne vorbește de planul de reorganizare al  armatei române, făcut de Antonescu şi trimis generalului von Tippelskirch la 14 Spetembrie 1940. Între a face un plan de reorganizare şi a conduce o armată după legile războiului modern, este o mare diferență, diferență de care Germanii şi-au dat seama. Cunoscând teribila mândrie a generalului Antonescu, Germanii i-au dat comanda unei armate în care  intrau și Germani, dar aceasta a durat puțin, foarte puţin. Războiul românesc a început la 22 Iunie şi la sfârșitul lui Iulie, grupul de armate de sub comanda generalului Antonescu, s’a desființat şi armata a 11-a trecut  sub comanda mareșalului von Rundstedt, deci generalul Antonescu a comandat o armată germană numai 40 de zile și după aceste 40 de zile, Antonescu a fost scos din pâine. Dar a fost deajuns ca să se facă mareșal, singurul mareșal al armatei române.  

După aceia, generalul Antonescu, proaspăt mareșal, nu mai putea să comande numai o armată -a 4-a, şi deaceia aceasta armată -a 4-a, a trecut  sub ordinele Marelui Stat Major și a primit misiunea să cucerească Odesa. Eu am crezut că Antonescu s’a făcut mareșal numai după cucerirea Odesei şi m’am înșelat şi aceasta este în defavoarea lui Antonescu: Antonescu trebuia să aștepte ocuparea Odesei – sub comanda lui -, și după aceia să  se facă mareșal, nu el să fie mareșal și la Odesa să se producă un adevărat carnagiu. “Pierderile armatei române în această bătalie au fost excesiv de grele. În operaţiile dintre Nistru și Bug, pierderile române s’au ridicat la 99.142 oameni, din care circa 85 % reprezintă pierderile de la Odesa” — Gen. Chirnoagă, op. cit. pag. 180. Deci la Odesa am pierdut 85.000 de  oameni!!! Eu am comis o mare greșală, afirmând că Antonescu s’a făcut mareșal după căderea Odesei când acest lucru s’a petrecut la 31 Iulie  1941 și Emilian îmi trimite o săgeată — otrăvită după părerea lui —, dar  săgeata printr’un ricoșeu, îl loveşte pe prietenul lui, George Barbul. lată  ce scrie numitul Barbul în cartea citată la pagina 139: Antonescu “mareşal după luarea Odesei!”   

* * *

Deci grupul de armată general Antonescu a fost desființat după 40 de zile de la începerea războiului și mareșalul a rămas fără comandă pentru gradul lui de mareșal. Armata a 4-a a trecut sub comanda Marelui Stat Major și direct sub comanda generalului Ciupercă. Deși mareșalul nu comanda direct această armată, nu înseamnă că se desinteresa complet de armata a 4-a, ba din contra. Pentru cucerirea Odesei, Germanii își oferiseră de la început ajutorul lor în aviație și trupe specializate, dar generalul Antonescu – sprijinit pe informaţiile incomplete pe care le avea despre organizarea Odesei de către Ruși -, a considerat că armata a 4-a română ar putea cuceri singură Odesa și a refuzat propunerea germană!!! – Gen. Chimoagă, op. cit. pag. 179. Prin urmare s’a ivit ocazia ca generalul Antonescu să arate că este capabil să conducă un războiu modern.  Războiul modern cerea aviaţie multă şi trupe specializate pe care Antonescu nu le avea și nu le aprecia nevoia, dovadă este că aceste trupe specializate și multă aviaţie, oferite de Germani, le-a refuzat cu soberbie!  La comanda armatei a 4-a, era generalul Ciupercă tot așa de nepriceput ca și Antonescu și a acceptat să cucerească Odesa numai cu mijloacele avute la dispoziţie. Dacă comandant al armatei la 4-a ar fi fost generalul lacobici, singurul general român care cunoștea doctrina germană, în faţa ofertei germane de ajutor, Iacobici l-ar fi convins pe Antonescu s’o primească ca fiind absolut necesară iar dacă Antonescu, încăpățânat cum era, ar fi  continuat să rămână pe aceiași poziţie, lacobici ar fi refuzat comanda acelei armate. Ameninţarea obișnuită a lui Antonescu cu Curtea marțială, nu  ar fi avut valoare în faţa lui Iacobici, care era om dintr’o bucată.  

“Fotografiile aeriene însă, în scurtul timp de care dispuseseră, nu descoperiseră de cât în parte aceste organizaţii, încât aşa puse pe hartă, apărea un sistem de poziţie fără continuitate şi destul de ușor de pătruns” – Gen. Chirnoagă, op. cit. pag. 179. Prin urmare, fotografiile aeriene luate tot de români care nu dispuneau de mijloace prea moderne, dovedeau că Odesa este ușor de pătruns și mai departe rămânea totul pe seama pieptului soldatului român care, cum se ştie, este de aramă. Dar generalul Antonescu s’a înșelat amarnic, tocmai pentrucă el nu cunoștea războiul modern, el rămăsese la timpurile de glorie de altă dată, când era adevăratul comandant al armatei generalului Prezan.  

“Când însă la 14 August s’a luat contactul cu poziţia din jurul Odesei și după patru zile s’a executat primul atac puternic, s’a constatat că în fața trupelor române se afla o poziţie astfel organizată, încât pentru cucerirea ei trebuiau folosite mijloace și metode pentru războiul pe poziţie, adică artilerie foarte multă, consum mare de muniţie, aviație de bombardament și care de luptă. Noi nu aveam aceste mijloace. Câteva atacuri parțiale date de corpurile de armată pe fronturi mici pentru încercarea rezistenței în diferite puncte, și încă un atac important organizat și executat de armată pentru ruperea poziției, n’au adus de cât foarte mici pătruderi și în schimb au provocat pierderi foarte grele. Pentru atacul executat de armată, aceasta fusese întărită cu încă patru divizii; lipsindu-i însă mijloacele de foc de distrugere, n’a reușit” – Gen. Chirnoagă, op. cit. pag. 179.  

Generalul Antonescu a înlocuit la 25 Spetembrie pe generalul Ciupercă la comanda armatei a 4-a cu generalul Iacobici și, probabil la cererea  acestuia, mareșalul a renunțat la superba lui mândrie și a făcut apel la ajutorul german care îi fusese oferit de la început, dar pe care îl refuzase.  Generalului Ciupercă i s’a luat comanda pentru incapacitate și lipsă de cunoștințe militare, dar bietul de el nu de aceasta ducea lipsă, ci de mijloace de luptă moderne!!! Venit generalul Iacobici la comanda armatei a 4-a,  mai era nevoie însă de ceva. “Trebuia adusă și putere materială; de aceia  generalul Antonescu a cerut intervenţia aviaţiei de bombardament germană şi unităţi speciale pentru ruperea frontului. Generalui Iacobici a trecut  la organizarea unui foarte puternic atac la aripa dreaptă a armatei. Consumul de muniţie însă care se crea era atât de mare pentru a se asigura succesul și a economisi vieţile infanteriștilor, încât bombardamentul de artilerie nu putea să fie executat cu muniția existentă. Trupele speciele germane, neavând sprijinul de foc necesar operației, au renunțat să mai colaboreze la pregătierea atacului și astfel n’a mai avut loc” – Gen. Chimoagă,  op, cit. pag. 179.  

lată că armata germană nu pornea la atacul unei poziţii fără o puternică, lungită și prelungită pregătire de artilerie pe care Antonescu o cunoștea. Pe aceasta nouă, trebuia generalul Antonescu să o învețe de la Germani.  

Deci am afirmat că generalul Antonescu nu avea pregătirea necesară  pentru conducerea unui războiu modern și căpitanul de rezervă Emilian ajutat de sublocotenentul Pantazi s’a supărat, dar citind argumentele de mai sus, aduse de generalul Chimoagă, cititorul imparţial îmi va da dreptate. Din ameninţarea cu șah mat, a rămas doar pulbere și pe căpitanul de rezervă Emilian îl sfătuiesc să citească, să citească mult. Numai fotografiile puse la dispoziţie de serviciile germane, nu sunt suficiente, este nevoie şi de fond. Dumneata, căpitane de rezervă Emilian, ai fost un erou în afară de serie, ceiace am recunoscut fără reticență, dar cunoștințele dumitale militare se reduc la un an de școală militară (de rezervă), și-i lipsește  şcoala de aplicaţie a cavaleriei, școală care ți-ar fi lărgit cunoștințele. De acest păcat suferă și sublocotenentul Pantazi. În “Revista cavaleriei”, dumneata reproduci o fotografie: cimitirul militar de la Dalnik. M’a mișcat și pe mine căci și eu sunt român și am fost luptător voluntar pe linia l-a, dar am avut o strângere de inimă privind această fotografie: pentru cucerirea Odesei, au murit 85.000 de ostași!!! Numărul acestor morţi ar fi fost infinit inferior dacă mareșalul Antonescu ar fi cunoscut nevoile unui războiu modern: aviația, multă aviație, trupe speciale, muniţie de artilerie, multă muniţie de artilerie și natural, artileria necesară. Dar aşa cum a fost, cucerirea Odesei a fost un mare eșec pentru mareșalul Antonescu. 

* * *

Căpitanul de rezervă Emilian afirmă că Antonescu a fost un gigant. Mareșalul Antonescu a fost numai un om mare, teribil de mare și care ca toți oamenii mari, a comis mari greșeli. Cea mai mare greșală, pe plan militar, a fost campania pentru cucerirea Odesei. Pe plan politic au fost mai multe, infinit mai multe. Dar căpitanul de rezervă Emilian, îmi amintește că prin anii 50 am scris articole de laudă la adresa mareșalului. Am  scris și nu numai prin anii 50 ci și mai încoace la “Carpaţii” și unul acum vreo doi ani, la adresa lui Penescu care îl atacase pe mareșal, dar dta căpitane nu l-ai citit, căci se vede treaba că decând ai îmbătrânit te citești numai pe dta. N’ai dreptate. Apărarea mareșalului o voiu lua-o totdeauna când va fi pus în discuţie de cei care sunt cu aliații firești.  

O iau pentrucă mareșalul a fost singurul om mare care și-a dat seama de importanța Rusiei care a fost și rămâne dușmanul nostru secular și natural, cum a spus Take Ionescu, Mareșalul Antonescu a fost singurul român care a ridicat spada în contra dușmanului acesta natural al nostru și a făcut ca să ajungă opinca soldatului nostru până la Volga și până la Nalcik. Și mareșalul Antonescu a fost singurul român care a putut să ridice această spadă românească la un timp când toţi ceilalți oameni politici români, erau toți vânduți Nemţilor, da, vânduți Nemților. Și încă ceva: mareșalul a ridicat spada ruptă a lui Corneliu Codreanu, da, spada ruptă a lui Corneliu Codreanu. Și mareșalul a comis greșeli foarte mari cu acestă spadă ruptă a lui Codreanu. Dar noi toți trebuie, suntem obligați să iubim pe mareșalul Antonescu şi suntem obligaţi să-i iertăm  greșelile, oricât de mari. Dar… au trecut 40 de ani de la darea lui pe mâna lui Bodnăraș de către Caiafa Mihai Vodă! Și eu am fost printre românii care – ca și căpitanul de rezervă Emilian —, am socotit că lupta neterminată a lui Antonescu, trebuie s’o continuăm, unde se va putea și cum se  va putea, căci acesta era războiul cel sfânt.  

Și am dus noi războiul cel just al mareșalului, cu mari, enorme pericole!  

Dar de atunci au trecut 40 de ani! A trecut epoca tinereții, a entuziasmului. Acum a venit timpul să scriem istorie. Fără părtinire! Când se scrie Istoria unui om, se scrie așa cum a fost și se constată că gigantul a fost un  om mare, un om teribil de mare, cu toate greșelile lui, chiar dacă a avut o inimă de câine roșu! Cu cât timpul trece, se descoperă o mulțime de acte care ne arată greșeli și alte greșeli, dar omul acesta rămâne totdeauna mare. Pentru asta nu trebuie să țipaţi ca niște isterici, căci omul acesta rămâne mereu om mare cu toate actele noi descoperite. 

Căpitanul de rezervă Emilian dă ordin tuturor ofiţerilor activi și de rezervă să nu mai strângă mâna căpitanului Beldie, alias Govora și este  convins că așa se va face. Foarte bine. Nu ar fi prima dată când mi se întâmplă acest lucru. Prin anii 50, perioadă din viața mea pe care căpitanul de rezervă Emilian o laudă, pentrucă am scris contra lui Mihai Viteză, şi ofițerii, numai activi, hotărîseră să mă bată, în frunte cu comandorul Profir pentrucă am isultat pe majestatea sa. Aflând acest lucru am căutat să-l întâlnesc și am stat de vorbă o după amiază întreagă și rezultatul a fost că Profir m’a luat cu el la restaurantul românesc unde se întâlneau toţi iubitorii lui Mihai Viteză, și intrând cu mine de braţ a spus: Acesta este căpitanul Beldie. Dacă îndrăznește cineva să-l lovească, va avea de  furcă cu mine. Are dreptate. Eu am aruncat 26.000 de tone de bombe în Rusia și Mihai Viteză acesta și-a bătut joc de noi toţi.   

* * *

Filfizonii aceștia cavaleriști, despre care un filozof german a spus că au rozete numai ca să nu încalțe cismele pe dos, în războiul nostru sfânt, au fost la înalțime și au cules 45 la sută 100 din decoraţiile cu Mihai Viteazul, lăsând 45 la sută 100 vânătorilor de munte și restul, de 10 la sută 100, cu mărinimie le-au lăsat celorlalți. Fără îndoială că aceste înalte decoraţii le-au luat pe drept, dacă au fost puţine nedreptăți, influențe de fuste și celelate, acesta e normal, cum se întâmplă toate în lumea acesta. 

Dar am întâlnit o nedreptate, tocmai în “Revista cavaleriei”, ultimul număr. E vorba de sublocotenentul de rezervă Mihai Caliopol, cu care s’a comis o mare nedreptate. Pe acest român, puţin grec, eu am învăţat să-mi fie drag din cartea căpitanului de rezervă Emilian “Les cavaliers de l’apocalypse”. După părerea mea, Mihai Viteazul, cea mai înaltă decoraţie românească, trebuie să fie dată numai acelora care, făcându-și datoria, trec peste această linie. De exemplu, datoria unui om este să lupte cu ardoare până ce este rănit, din acel moment el trece pe mâna sanitarilor şi a doctorilor, dar sunt unii oameni, care fiind răniţi, dându-și seama că prezenţa lor în fruntea unităţilor este necesară, se ridică și merg înainte până când sunt loviți de moarte. Aceşti oameni, făcându-și datoria, au trecut peste datorie și merită Mihai Viteazul. După mine, sublocotenentul Caliopol care, după mine, era hărăzit unei alte vieţi și deaceia a plecat repede dincolo, merita din plin Mihai Viteazul. Dăm din “Revista cavaleriei”: Voluntar, a participat la numeroase incursiuni. Prin exemplul său personal, prin curajul de care dă dovada în cele mai grele situaţii, Mihai Caliopol, a fost sufletul și motorul tuturor atacurilor, contraatacurilor şi luptelor corp la corp, pe care le-a purtat acest regiment, de la Hotin și până la Sehehe-Ely în Crimeea. Aici, a luat comanda plutoanelor rămase fără ofițeri, le-a regrupat, i-a îmbărbătat pe ostași, a pornit cu ei la un  vijelios contraatac, a restabilit situația în favoarea noastră, dar a fost rănit la cap de două gloanțe. Rana ar fi putut să nu fie mortală, el însă s’a dat jos din căruța care transporta răniții la ambulanța brigăzii, spre a  face loc unui soldat, pe care îl socotea mai grav rănit decât el. Și a mers  pe jos după căruţă… Aceasta i-a fost fatal. A murit la câteva zile după ce  fusese evacuat într’un spital german din Cherson”.

   Prin urmare, acest ofițer de rezervă, a participat la mai multe incursiuni (toate voluntare), a luat parte la mai multe lupte corp la corp și în cursul unui contraatac, a fost lovit la cap de două gloanțe. Până aici sublocotenentul Caliopol și-a făcut datoria, dar pe drum, s’a dat jos din căruța care-l transporta, ca să facă loc altui rănit mai grav decât el. Aici intervine peste toate datoria! Căpitanul de rezervă Emilian, cum a luat cunostință de acest fapt, trebuia să se facă luntre și punte și să-i scoată decorația Mihai Viteazul, sublocotenentului Caliopol. Avea puterea s’o facă, putea să intervină, în special la George Barbul, care era atât de sus pus, și acest prieten al căpitanului de rezervă Emilian, putea să-i scoată — pe drept —, decorația Mihai Viteazul dar nu a făcut nimic și pentru asta e vinovat. Probabil că intervenţia pe lângă George Barbul, și-o rezerva pentru un caz personal! Și în afară de asta, Caliopol a săvârșit un fapt  vitejesc, fapt rar, fapt în afară de serie, fapt care nu se întâmplă des într’o armată întreagă: a doborît cu mitraliera lui un avion rusesc, “Les  cavaliers de l’apocalypse”, I.V. Emilian, pag. 197.  

Am recitit cartea căpitanului de rezervă Emilian, cu lupa. Omul acesta, reiese din carte, a fost un erou, un mare erou! Toţi românii trebuie să se închine în faţa unui asemenea om, dar în toată cartea lui nu am  întâlnit un fapt din care să reiasă că Emilian, a trecut de linia datoriei, toate faptele lui sunt făcute în limita datoriei lui de ofițer de călărași, deci nu merita decorație Mihai Viteazul. Că i s’a dat foarte bine, ce i s’a  luat Sublotentului Caliopol, i s’a dat căpitanului de rezervă Emilian. Nu sunt invidios, eu nu am nici o decorație, căpitanul de rezervă are 14, cu atât mai bine, dar spun încă odată, că după judecata mea, nu merită decoraţia Mihai Viteazul, decorație care o merita din plin, sublocotenentul Caliopol. E posibil că intervenţia la prietenul sus pus a intrat în joc de data aceasta.  

În “Revista cavaleriei”, am văzut o frumoasă fotografie a sublocotenentului Pantazi, frumoasă fotografie și frumoasă decorație. Ei bine, eu nu am văzut niciodată decorația căpitanului de rezervă Emilian, nici  în fotografie, și căpitanul de rezervă Emilian e un om înalt, bine făcut şi o fotografie cu decorația Mihai Viteazul, l’ar ridica în faţa cititorilor “Revistei cavaleriei”.   

* * *

Sublocotenentul Pantazi a ieşit ofițer în Mai 1942, deci după doi  ani, la 23 August 1944, era tot sublocotenent, celelalte grade le-a luat după fatidica dată, 23 August 1944. Din această cauză, în articolul de faţă, îl numesc sublocotenent și îl consider sublocotenent. Celelalte grade, le-a luat după 23 August. Când a fost avansat locotenent, nu am aflat și aflăm că în timpul procesului mareșalului (1946), a fost avansat la gradul de căpitan, deci în doi ani, Pantazi a avansat două grade! Aceasta arată că nu era nici o regulă în armata românească. După trei luni de la avansarea la gradul de căpitan de rezervă, Pantazi este degradat şi trecut în controale cu gradul de soldat pentruca după şapte ani de închisoare să i se recunoască gradul de căpitan de rezervă. Aceste reguli și aceste legi, numai în armata lui Papură Vodă se mai pot întâlni.

N.S. GOVORA