DUIOŞIE de V. Orheianu
De ce-am crescut prea mare, Moş Crăciun,
Şi’n cartea ta m’ai sterş dintre copii?
Opreşte săniuţa! Hai, fii bun!
Te-aştept măcar odată să mai vii!
Azi nu râvnesc la sacul tău din spate
Şi nici la dulciuri sau la jucării.
Mi-e dor de tine, mit de bunatate,
De nerăbdarea de copil, că o să vii.
Mi-e dor de-a ta mustaţă de fuior,
De albul bărbii lungi de vată,
Lipită’n grabă, strâmbă uneori;
De vorba ta blajină, tremurată,
De duioşia ta când ascultai
Prinosul meu de poezii, şoptite,
Atunci când pentru mine coborai
Pe pârtii cu steluţe troienite.
E mult de-atunci… Azi, straiu-ţi de poveste
L-am regăsit uitat la naftalină.
Nimic din acea vrajă nu mai este;
Doar neaua ca atunci cade’n gradină…
Printre nămeţi, pe drumul troienit,
Azi ce n’aş da să-mi vii, moşnege bun!
Eram atunci atât de fericit!…
De ce-am crescut prea mare, Moş Crăciun?
V. Orheianu
