Garda de Fier

În iunie 1958, având o vârstă înaintată, dar și din cauza intrigilor, de care cercurile politice comuniste se pare că n-au fost străine2, mitropolitul Visarion se retrage din viața activă bisericească la locuința sa din Viels Maison-Aisne. La conducerea Eparhiei a urmat episcopul Teofil Ionescu, care în 1972 trece sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române, iar în 1974 este ridicat la treapta de arhiepiscop. Sf. Sinod de la București a socotit validă hirotonia Preasfințitului Teofil, astfel s-a respins tacit caterisirirea mitropolitului Visarion, impusă abuziv de către puterea politică atee în 1950.

Din localitatea sa Viels Maison-Aisne, mitropolitul Visarion a purtat corespondența cu unii clerici din eparhiile diasporei românești credincioși mitropolitului său, cu fruntașii români din exil și cu unii lideri politici. Greutățile și suferințele vieții din exil afectase starea de sănătate a mitropolitului. Trăia în cumplite lipsuri, despre situația materială precară a mitropolitului se scria în revista Troița din Toronto, Canada, în august 1958: „Î. P. S. S. Mitropolitul Visarion, singurul înalt ierarh ce avem în lumea liberă, trăiește în mizerie. Nu-i vorba de lipsa celor cuvenite rangului său în Biserică, nici de necazurile obișnuite pribejilor, ci de absența strictă a hranei și a adăpostului de intemperii, ce oricărei ființe omenești și mai mult unui octogenar, îi sunt de trebuință pentru a viețui”. În continuare autorul aduce învinuiri exilului românesc pentru indiferența față de situația materială a mitropolitului, menționând că: „Nu acuzăm, nu condamnăm, constatăm. Judecata aparține lui Dumnezeu. Căile lui sunt tainice, întârzierea pedepsei înseamnă înăsprirea ei. Și ne întrebăm cu îngrijorare, cât de greu se va abate peste noi, mânia Lui, pentru nemernica noastră purtare față de Mitropolitul cel bătrân”.

Începând cu anul 1960 starea sănătății mitropolitului Visarion se înrăutățise și mai mult, însă gândul de a se întoarce în țară nu-l părăsea. Într-o scrisoare adresată arhimandritului Victorin Ursache, stabilit în SUA, îi scria: „de multe ori gândesc a pleca, anii vârstei mele cerând ca apropiata mea odihnă de veci să fie cum doresc, lângă sărmanii mei părinți, în cimitirul din Iași”.

Cu promisiunea din partea Guvernului că i se vor șterge pedepsele, în 1964 vine la Viels Maison-Aisne fratele mitropolitului, Constantin Puiu. Emoționantă a fost întâlnirea acestor doi frați după 20 ani de despărțire. S-a hotărât mitropolitul să se întoarcă acasă, dar o răceală puternică, complicată în insuficiență cardiacă pune capăt suferințelor sale.

A trecut la cele veșnice la 10 august 1964, fiind înmormântat în cimitirul romano-catolic din acea localitate, slujba înmormântării fiind oficiată de către doi preoți ortodocși ruși [ulterior rămășițele sale pământești fiind mutate în cimitirul Montparnasse din Paris – nota red.].

Prin trecerea mitropolitului la cele veșnice, Exilul Românesc s-a lipsit de o mare personalitate, avea să scrie mai târziu fostul său secretar eparhial de la Paris, pr. Petre Popescu: „El era ierarhul modest, blând, bun și cu un trecut care putea să dea Exilului mare prestigiu. A fost lovit, i s-a înscenat boală mentală, a fost părăsit, n-a fost ajutat și prin pierderea lui, Exilul Românesc s-a lipsit de una din cele mai frumoase figuri. Înfrânt, ca un stejar despicat de fulger, – de răutatea omenească – nu s-a întors în Țară, așa cum emisarii îi propuneau, ci a ales să moară în Exil, lângă cei ce l-au iubit, lângă cei ce l-au amărât și lângă cei ce nu l-au înțeles. El îi iubea pe toți, pentru că, așa cum adesea spunea: „Toți sunt făpturile Stăpânului Dumnezeu, toți sunt frații noștri, toți duc aceeași cruce, toți ispășim aceleași păcate grele și toți, chiar fără voia lor, cer să fie iubiți”.

După prăbușirea regimului ateist-comunist din România, Biserica Ortodoxă Română a întreprins mai multe măsuri pentru a cicatriza rănile provocate de acest regim. Una din aceste măsuri este și reabilitarea mitropolitului Visarion Puiu. Sf. Sinod întrunindu-se în ședință la 25 septembrie 1990, ia următoarea hotărâre: se „Aprobă ridicarea caterisirii aplicată de Sfântul Sinod, la 28 februarie 1950, Mitropolitului Visarion Puiu și reabilitarea memoriei acestuia”. În memoria mitropolitului s-a ținut un moment de reculegere.

VIAȚA MITROPOLITULUI VISARION PUIU

În timpul arhipăstoriei sale Mitropolitul Visarion s-a îngrijit de buna organizare a eparhiilor încredințate. A desfășurat o rodnică activitate eclesiologică și culturală, demonstrând înalte calități de organizator și, în multe privințe, de întemeietor.

S-a născut în orașul Pașcani (România) la 27 februarie 1879, primind numele de botez Victor și fiind unul din cei șapte copii ai lui Ioan și Elena Puiu. După absolvirea claselor primare urmează Seminarul Teologic Inferior de la Roman, iar în toamna anului 1894 este transferat la la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași. Aici tânărului seminarist i se trezește gustul pentru lectură, iar ajuns în clasele superioare colaborează cu succes cu publicațiile locale și cu unele reviste literare din București. În toamna anului 1899 se înscrie la Facultatea de Teologie din București, care o absolvește în 1904. În decembrie 1905 este tuns în monahism cu numele de Visarion și după trei zile este hirotonit ierodiacon pentru catedrala din Roman. La Roman, după cum mărturisea chiar viitorul mitropolit într-o scrisoare autobiografică, a trăit „cei mai frumoși ani ai călugăriei”. În ianuarie 1907 pleacă pentru a-și desăvârși studiile la Academia Teologică de la Kiev. După absolvire a revenit în patrie, fiind hirotonit ieromonah pe seama catedralei din Galați (1908) și ridicat în rangul de arhimandrit la 1 ianuarie 1909. În același an este numit vicar al Eparhiei Dunărea de Jos și director al Seminarului din Galați.

Director al Seminarului Teologic din Chișinău

În vara anului 1918, după unirea Basarabiei cu România, au fost numiți la Seminarul Teologic din Chișinău o seamă de profesori în frunte cu arhimandritul Visarion Puiu. La 1 septembrie 1918 el este numit director al Seminarului Teologic din Chișinău, iar în decembrie al aceluiași an – exarh al mănăstirilor din Basarabia.

„Seminarul din Chișinău, – își amintea Mitropolitul Visarion, – avea un local bun, dar în vremea revoluției ruse adăpostise câteva regimente, care la plecare îl lăsase într-o stare de plâns…”. Prin contribuția directorului guvernului local pentru Basarabia, Arhimandritul Visarion Puiu reușește să readucă la condiție localul seminarului.

Tot în această perioadă a fost și un reprezentant activ al „Comisiunii monumentelor istorice din Basarabia”, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor și odoarelor vechi de la mănăstiri și biserici, conservarea și restaurarea lor. În scurt timp arhimandritului i se încredințează conducerea „Societății istorico-arheologice” din Chișinău, a „Societății culturale a clerului” și a celei de binefacere a orașului, care asigura zilnic cu hrană de la 400 până la 500 de săraci. În acea perioadă el publică valoroasa lucrare „Mănăstirile din Basarabia”.

Meritele sale incontestabile și experiența câștigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autoritățile bisericești și laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales și sfințit episcop titular al Argeșului.

În anul 1923 în Basarabia are loc o restructurare esențială a vieții bisericești. Se refac două eparhii: cea a Cetății Albe – Izmail (cu reședința în orașul Izmail) și eparhia Hotinului (cu reședința în orașul Bălți). Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a propus ca unic candidat pentru scaunul episcopal al nou-înființatei episcopii a Hotinului.

Episcop al Hotinului cu reședința la Bălți

Ca episcop al Hotinului s-a ocupat de buna organizare a Bisericii și a clerului. Prin purtarea sa de grijă în raza episcopiei, care cuprindea județele Bălți, Soroca și Hotin, au fost construite și renovate o mulțime de lăcașuri, printre care și cele din orașul Bălți. Noua eparhie nu dispunea de fonduri și de sediu, nou-numitul episcop mulțumindu-se timp de aproape un deceniu cu o gazdă particulară. Prin colectarea jertfelor de pe teritoriul întregii eparhii și prin contribuția Ministerului Cultelor se finalizează construcția bisericii de pe lângă închisoare, începută în 1915, aceasta devenind cea de-a doua biserică din orașul Bălți. Grație eforturilor lui Visarion Puiu a fost înființată și o tipografie, unde pe parcursul anilor au fost editate cărți pentru credincioși, foi duminicale și ziarul eparhiei. În anul 1924 se sfințește piatra de temelie a monumentalei Catedrale „Sf. Împărați Constantin și Elena”, iar în 1926 se începe construcția Bisericii „Cuvioasa Parascheva” și a reședinței episcopale. Sub îndrumarea arhitecților veniți din Regat, cu mari osteneli și cheltuieli, aceste construcții au fost finalizate și sfințite în 1934 – fapt remarcabil și deosebit de important pentru istoria Bisericii noastre.

Slujba de sfințire a catedralei a fost oficiată de un sobor de înalți prelați ai Bisericilor Ortodoxe. Acest mare eveniment a fost onorat cu prezența regelui Carol al II-lea, însoțit de familia regală și alți demnitari de stat.

În anul 1928 Episcopul Visarion publică lucrarea „Documente din Basarabia”, iar pe parcursul anilor 1929-1931 pe paginile revistei istorice „Arhivele Basarabiei” apar numeroase materiale despre istoria Bisericii basarabene sub semnătura „Visarion, Episcop al Hotinului”. El a scris și a publicat aproximativ 40 de lucrări, în care a abordat probleme de educație și morală creștină, precum și de istorie, și de pregătire temeinică a tineretului, în general, și a teologilor, în special.

În timpul păstoriei sale au mai fost înființate fabrica de lumânări, atelierul de obiecte bisericești, case de ajutor reciproc, banca clerului etc. La mănăstirea Dobrușa s-a înființat o școală de cântăreți bisericești, iar la mănăstirea Japca – „Școala de pregătire practică rurală a fetelor de săteni”.

Realizările și împlinirile Episcopului Visarion în doar 12 ani de păstorie în Eparhia Hotinului rămân neșterse. Aici a trecut, bineînțeles, și prin mari greutăți, dar ulterior își amintea cu satisfacție de acele clipe, când era sprijinit de poporul drept-credincios.

Avea și o dăruire rară pentru cei din jurul său, acordând ajutor substanțial locuitorilor din județele Tighina, Cahul și Cetatea Albă, care sufereau din cauza secetei din 1929. Datorită sprijinului acordat de ierarh, a fost posibilă adăpostirea unui mare număr de locuitori transnistreni persecutați de regimul sovietic. Tot la inițiativa sa a fost colectat ajutor pentru locuitorii din Grecia și Bulgaria, care au avut de suferit de pe urma cutremurului din 1930.

Mitropolit al Bucovinei

1930, Visarion Puiu – Episcop de Hotin – Basarabia-Bucovina.InfoÎn octombrie 1935, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Visarion este ales arhiereu al Mitropoliei Bucovinei și ridicat la treapta corespunzătoare câștigând anterior în alegerile Adunării Eparhiale din Cernăuți 136 din 154 de voturi exprimate. A fost confirmat și prin decret regal.

În cei patru ani și jumătate, aflat în scaunul mitropolitan din Cernăuți, s-a ocupat de bunul mers al treburilor Mitropoliei Bucovinei, dovedind bunele calități de organizator și administrator. În anul 1940, când forțele militare se confruntau cu mari lipsuri materiale, prin contribuția Mitropolitului Visarion din Fondul Bisericesc și din partea eparhiei se alocă ajutoare financiare importante pentru înzestrarea armatei. La fel, a fost acordat un ajutor pentru completarea echipamentului unui regiment de vânători din Cernăuți. În mai 1940 mitropolitul își prezintă demisia din scaunul arhieresc al Bucovinei și se retrage la schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamțului.

Șef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria

Parintele Visarion Puiu oficiaza un Parastas pentru soldati romani cazuti pe frontul antisovietic la OdesaÎntre anii 1942-1944, fiind un bun cunoscător al limbii ruse, Mitropolitul Visarion a condus Misiunea Ortodoxă înființată în spațiul dintre Nistru și Bug, devenind Mitropolit „al Transnistriei” cu reședința la Odesa. Misiunea Ortodoxă avea menirea să refacă viața creștină din acest spațiu. Sub îndrumarea Misiunii, în Transnistria au fost trimiși sute de preoți, s-au redeschis biserici, s-a refăcut viața monahală, a fost înființată o tipografie, unde se tipăreau cărți de rugăciune și diverse broșuri pentru credincioșii locului.

Într-o cuvântare, rostită la Odesa în octombrie 1943 în fața unor refugiați de pe Don și din Cuban, Mitropolitul Visarion arată scopul urmărit de Misiunea, pe care o conduce: „Nu știu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi, românii, pe aici ori va veni stăpânirea rusească și nici nu am călăuzit această idee. Gândul nostru a fost purtat spre țelul urmărit de Misiune: să restabilim stările bisericești și să deschidem un drum mai bun pentru viitorul Bisericii Ortodoxe de aici”.

În perioada, cât a condus Misiunea, s-a înființat chiar și un Seminar Teologic la Dubăsari. Oameni nevoiași din Transnistria au fost ajutorați cu alimente, adăpost, o atenție deosebită acordându-se copiilor orfani și bătrânilor.

Ani de pribegie

Evenimentele care au avut loc în 1944 au curmat activitatea Misiunii Ortodoxe din Transnistria, iar cei care se angajaseră în ea au avut de suferit.

Mitropolitul Visarion, datorită acestei ultime misiuni, a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală, iar așa-zisele „tribunale ale poporului”, instituite în România de către comuniști, la 20 februarie 1946 îl condamnă la moarte în contumacie (judecat în lipsă). Era acuzat de faptul că în perioada cât a fost Mitropolit al Odesei ar fi patronat, în această calitate, „acțiunile de teroare din Basarabia și Transnistria”.

Viața în exil și-a trăit-o în Austria, Italia, Elveția și Franța. Aflându-se în Italia, a locuit vreme de doi ani într-o chilie din localitatea Maguzzano.

În 1949 Mitropolitul Visarion se stabilește în Franța, pe lângă biserica comunității creștinilor ortodocși români de la Paris (fondată încă în sec. XIX). După evenimentele, ce au urmat în 1944 în România, sute și mii de refugiați români au fost primiți și ajutați de membrii acestei comunități creștine. Instaurarea regimului comunist a dus la ruperea legăturilor spirituale și canonice ale Patriarhiei Române cu Biserica diasporei românești.

În urma acestor evenimente românii din afară au fost nevoiți să se organizeze în unități administrative bisericești autonome.

Prin purtarea de grijă a Mitropolitului Visarion, se înființează Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, cu sediul la Paris, Mitropolitul Visarion devenind arhipăstor al acesteia.

În 1958 se retrage în localitatea Viels Maison-Alsne, în apropiere de Paris, unde, bătrân, slab și bolnav, moare în 1964. A fost înmormântat în aceeași localitate. Ulterior rămășițele pământești ale mitropolitului au fost strămutate în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alți înaintași români decedați în străinătate. Pe crucea mormântului său sunt incrustate următoarele cuvinte: „Mitropolitul Visarion Puiu, 27.02.1879 -10.08.1964, Fondator al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală”. – “La râul Vavilonului, acolo am șezut și am plâns…”

Credința și patriotismul, precum și realizările sale deosebite, merită să fie cunoscute, deși la noi puțin s-a vorbit și s-a scris despre cel care a fost primul episcop al reînființatei Episcopii a Hotinului și ultimul Mitropolit al Bucovinei și al Odesei înainte de instaurarea puterii sovietice după cel de-al doilea război mondial.

*

Materialul este publicat de Părintele Ioan Lisnic, autorul lucrării „Mitropolitul Visarion Puiu: viața și opera sa bisericească”, Ed. Labirint, Chișinău, 2010. Găsiti mai multe detalii despre viața marelui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române Visarion Puiu pe blogul Părintelui Ioan Lisnic, căruia îi mulțumim în mod deosebit.

Via ActiveNews