Garda de Fier

Arestarea Generalului

La 2 martie 1945, în timp ce comanda Armata 4 română pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe Avramescu a fost chemat (ora 13.00) la comandamentul Grupului de armate „general Jmacenko”, la Divin, în compunerea căruia lupta marea sa unitate. A plecat la ora 15.00 spre postul de comandă al amintitului grup de armate, însoţit de gardă și de câțiva ofițeri, unde a sosit la ora 17.45, fiind primit de generalul F.F. Jmacenko. De atunci nimeni nu a mai știut de el. La același general sovietic a fost adus (de generalul Serștiuk) și generalul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei 4, care rememora: „Un general sovietic mi-a declarat că sunt arestat. Nu-mi venea să cred ochilor și urechilor. Doi ofițeri m-au percheziționat. Mi-am adunat toate puterile spre a-mi păstra calmul și adresându-mă generalului Jamcenko i-am spus că îmi dau seama că este ultima dată când îi pot vorbi și țin să-i spun că tot timpul cât am luptat împreună eu am fost credincios țării mele și cinstit tovarăș de arme. Jenat, oarecum, el mi-a replicat ridicând din umeri: «Dar ai fost ministru sub Antonescu». Când m-am întors spre ușa de ieșire, am zărit din treacăt pe generalul Serștiuk, cu care conlucrasem prin greutăți și pericole vreme de jumătate de an și care acum, cu o figură consternată, urmărea plecarea mea”.

Peste numai trei sferturi de oră, generalul sovietic Serştiuk a comunicat ofiţerilor români că generalul Gheorghe Avramescu şi generalul Nicolae Dragomir se deplasaseră, împreună cu generalul F.F. Jmacenko, la postul de comandă al Frontului 2 ucrainean, unde trebuiau să se întâlnească cu mareşalul R.I. Malinovski, şi că era probabil ca, de acolo, să plece la Bucureşti (în unele cercuri politice și militare se zvonise că Gheorghe Avramescu urma să preia postul de ministru de Război, iar Nicoale Dragomir pe ce de șef al Marelui Stat Major). Apoi, însoţit de maiorul Grigore Negoescu şi locotenentul Doroftei, generalul Serștiuk s-a deplasat la postul de comandă al Armatei 4, unde a ordonat (ora 20.30) generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, să preia comanda Armatei 4, iar generalului Ioan Spirea, comandantul artileriei armatei, să gireze funcţia de şef de stat major, comunicând că generalii Avramescu şi Dragomir „vor absenta câteva zile”. Numirea de către sovietici a generalului Nicolae Dăscălescu la comanda Armatei 4 a fost confirmată în scris şi de generalul F.F. Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietice

A doua zi, pe 3 martie (ora 9.00), Adela Avramescu, soţia generalului, aflată în zona frontului, a primit o scurtă scrisoare, adusă de un ofiţer sovietic, din partea soţului, prin care acesta îi cerea să se deplaseze de urgenţă, cu întreaga familie, la Sibiu, unde urmau să se reîntâlnească. În scrisoare se preciza că pentru a nu avea neplăceri urma să fie însoţită, tot timpul drumului, de doi ofiţeri sovietici. În situaţia în care considera necesar putea să ceară să fie însoţită şi de un ofiţer român. Ca urmare, în aceeaşi zi (ora 11.00), soţia generalului a plecat spre ţară, însoţită de Felicia Sturdza – una dintre fiice – de fetiţa celei de-a doua fiice (Ştefania Basarabescu), de medicul sublocotenent Alexandru Ţăţulescu, de un nepot minor al generalului Gheorghe Avramescu (Paltin Sturdza, în vâstă de numai opt luni) și de alte persoane din antuaraj. Din acel moment, documentele din arhivele militare române nu mai conţin informaţii referitoare la generalul Gheorghe Avramescu, la familia acestuia şi la însoţitori, ci doar la intervenţiile generalului Nicolae Dăscălescu către generalul F.F. Jmacenko (la 5 şi 9 martie 1945) prin care cerea să i se comunice date despre situaţia fostului comandant al Armatei 4 şi a şefului său de stat major. Generalul sovietic l-a sfătuit să se adreseze Ministerului de Război român şi Marelui Stat Major, care ,,cunosc locul unde se află”.

Procedând astfel, la 12 martie 1945, generalul Nicolae Dăscălescu a raportat următoarele generalului Constantin Sănătescu, şeful Marelui Stat Major: „Până azi nu s-au înapoiat nici domnul general Avramescu şi nici domnul general Dragomir. De asemenea, nu s-a mai înapoiat nimeni dintre însoţitorii şi din personalul ataşat pe lângă domnul general Avramescu. În totalitate, lipsesc de 10 zile fără a avea vreo ştire sau informaţie personală”. În încheiere, noul comandant al Armatei 4 ruga să se facă „demersurile necesare pentru a lămuri situaţia” celor în cauză. Neştiind nici el nimic despre ce se întâmplase cu comandantul Armatei 4 române şi cu şeful să de stat major, generalul Constantin Sănătescu a pus următoare rezoluţie pe raportul generalului Nicolae Dăscălescu: „Voi supune domnului ministru de Război”.

Cauze şi pretexte!

Un document al Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate din 1956, întocmit în spiritul epocii, cu ocazia repatrierii din Uniunea Sovietică a soţiei generalului (Adela, în ianuarie 1956), menționa că acesta ar fi făcut parte „dintr-o organizaţie contrarevoluţionară cu ai cărei conducători a stabilit că, în cazul contraofensivei germane, să rupă frontul antihitlerist şi să treacă de partea armatelor germane”, că ar fi „înlesnit trecerea în Germania, prin liniile frontului Armatei 4, a unui detaşament de legionari şi a mai multor ofiţeri români, consideraţi criminali de război”, că în timpul campaniei din Est a fost comandant al Corpului de munte (1941-1943) şi al Corpului 3 armată (1943-1944) „ale căror unităţi au avut numeroase acţiuni împotriva partizanilor” etc. Din document mai rezultă că „despre fostul general de armată Avramescu Gheorghe nu se mai cunoaşte nimic de la data arestării sale pe front”. Prin urmare, la 11 ani de la arestarea sa pe front, în timp ce îşi exercita atributele de comandă, şeful cadrelor armatei române nu avea nici o informaţie despre soarta acestuia.

Realitatea!

Referitor la acuzaţiile aduse, sigur este faptul că în toamna anului 1944, prin dispozitivul Armatei 4 a trecut în dispozitivul inamic (2 noiembrie) ginerele generalului Gheorghe Avramescu (Ilie Sturdza, fiul fostului ministru legionar Mihail Sturdza) şi apoi profesorul Ion Sângeorgiu (care avea să vorbească imediat la radio „Donau” și să devină ministrul Instrucţiunii în guvernul legionar condus de Horia Sima), că în cercurile legionare (ale lui Horia Sima în special) se conta pe sprijinul generalului Gheorghe Avramescu în încercarea de a realiza, împreună cu germanii, o răstunare de front în cazul unei contraofensive a Wehrmacht-ului (care s-a şi produs în primăvara anului 1945 în zona lacului Balaton din Ungaria). Acest lucru îl ştiau şi sovieticii prin agenţii lor dubli. Sugestiv, în acest sens, este faptul că arestarea generalului Gheorghe Avramescu a avut loc la puţin timp după interceptarea (9 februarie 9145), din ordinul mareşalului R.I. Malinovski, la vest de Oradea, a avionului militar românesc în care se aflau Andreas Schmidt, conducătorul Grupului Etnic German din România, şi a lui Constantin Stoicănescu, omul de încredere al lui Horia Sima, parașutați anterior în România, și care încercau să ajungă în Germania, după ce luaseră contact cu o serie de persoane (civile și militare din țară).

Într-un asemenea context, la începutul lui ianuarie 1945, simțind că ceva se petrece în sectorul armatei, generalul Nicolae Dragomir a informat pe şeful Marelui Stat Major, (prin colonelul Grosu, șeful Secției 2 informații a Armatei 4) că ceva ciudat se petrece în sectorul Armatei. Ca urmare, generalul Constantin Sănătescu a cerut generalului Gheorghe Avramescu să lase comanda Armatei 4 generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, și să se prezinte imediat la Ministerul de Război. Apoi, la 22 ianuarie 1945, generalul Constantin Sănătescu l-a informat pe generalul Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România, că generalul Gheorghe Avramescu a solicitat un concediu de odihnă de 25 de zile şi că la expirarea termenului va fi trecut în rezervă. La 30 ianuarie 1945 însă mareşalul R.I. Malinovski a cerut însă şefului Marelui Stat Major, să dispună rechemarea lui Gheorghe Avramescu pe front şi să schimbe de la comanda Armatei 1 pe generalul Nicolae Macici şi de la comanda Corpului 7 armată pe generalul Nicolae Șova.

Ca urmare, generalul Gheorghe Avramescu a plecat pe front, fiind primit de sovietici cu gardă de onoare, fanfară și elogii pentru modul în care condusese armata, inclusiv pentru modul cum tratase populațâia civilă din Crimeea. La rându-i, Avramescu l-a felicitat pe R.I. Malinovski cu prilejul celei de-a 27-a aniversări a Armaatei Roșii. Se părea că lucrurile intraseră pe un făgaș normal. La comandament a avut o atitudine rezervată, chiar rece, față de vechii coolaboratori, cerând chiar generalului Nicolae Dragomir să predea funcția de șef al staului major al armatei și să preia comanda unei divizii. Deoarece Marele Stat Major nu a acceptat acest lucru, Nicolae Dragomir a rămas în vechea funcție. În ceea ce-l privește, a preluat (19 februarie 1945) comanda Armatei 4, pe care a condus-o, în grelele lupte de pe cursul superior al Hronului, în Munţii Tatra Mică şi Munţii Metalici Slovaci, până la 2 martie 1945, când a fost arestat în condiţiile prezentate mai înainte.

Părere personală!

Consider că generalul Gheorghe Avramescu nu a luat în nici un moment în calcul o întoarcere de arme, nici la sfârşitul anului 1944, când aceasta avea anumite şanse de succes, dată fiind natura terenului şi apropierea de ţară, nici în martie 1945, când încercarea ar fi eşuat lamentabil în condiţiile de teren, climă şi capacitate operativă redusă a Armatei 4 române, pusă să lupte în munţii înzăpeziţi ai Cehoslovaciei, cu foarte puţine căi de comunicaţie, încadrată, atât la flancul drept cât și la cel stâng, de armate sovietice. În martie 1945, când a fost arestat generalul Gheorghe Avramescu, Armata 4 română se afla în imposibilitate de a efectua o întoarcere de front, chiar şi dacă o bună parte din militari ar fi dorit aceasta. Întorcerea de arme a constituit doar o dorinţă a conducerii militare germane, a conducerii mişcării legionare şi a altor grupări din ţară nemulţumite de intensificarea influenței partidului comunist și abuzurilor sovietice în ţară şi pe front. Cu siguranță, experimentatul general Gheorghe Avamescu și-a dat seama că o „defecţiune” a Armatei 4 române, în contextul dat, ar fi reprezentat un pretext excelent pentru sovietici (care, şi aşa, acuzau, pe nedrept, guvernul român că nu îndeplineşte cum trebuie prevederile Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944) de a trece la ocuparea militară propriu-zisă a ţării. De altfel, arestarea generalului Gheorghe Avramescu a fost bine planificată, fiind folosită ca un excelent pretext de acuzare a armatei române şi de şantajare a regelui Mihai I pentru a numi pe dr. Petru Groza în fruntea noului guvern român impus de Moscova la 6 martie 1945. Chiar dacă ar fi ştiut despre contraofensiva pregătită de Wehrmacht (care s-a declanşat şi a eşuat rapid în aprilie 1945), consider că generalul Gheorghe Avramescu era conştient de situaţia extrem de dificilă în care se afla armata sa (şi ţara), de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări, de şansele minime de succes, de faptul că acţiunea sa ar fi avut doar un efect simbolic în condițiile în care se afla armata sa, de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări.

Epilog

După ce a fost arestat de către sovietci, la 2 martie 1945, despre soarta generalului Gheorghe Avramescu nu s-a mai știut nimic în România. Nicio autoritate a statului român nu s-a mai interesat de fostul comandant al Armatei 4, multă cazul rămânând o enigmă. Ca și cum generalul nu existase. Unele informaţii au fost oferite de către sovietici în 1963, la 8 ani după ce au repatriat-o (în ianuarie 1956) pe Adela Avramescu, soţia generalului, dusă cu avionul la Moscova (martie 1945) şi internată apoi în diferite lagăre de prizonieri până la 11 ianuarie 1956 când a fost repatriată. După ce a sosit în ţară, Adela Avramescu a fost întreţinută de Ştefania Basarabescu (fiică, cu patru copii, soră pediatră la un spital din Bucureşti). Fiind în vârstă şi bolnavă de inimă a solicitat pensia cuvenită de urmaş, declarând prin tribunal, conform legislaţiei în vigoare, „moartea prezumată” a soţului. Până la acordarea pensiei de urmaş a adresat autorităţilor politice şi militare române cereri repetate în care evoca personalitatea ilustrului său soţ. La 8 decembrie 1962, Adela Avramescu preciza următoarele într-o scrisoare adresată lui Emil Bodnăraş: „Astăzi, la adânci bătrâneţi şi suferindă duc o viaţă grea şi de lipsuri”. Şi întreba: „Oare cu ce am greşit ?”. În final, la 4 februarie 1963, generalul Gheorghe Cetină, şeful Direcţei Financiare a Ministerului Forţelor Armate, a solicitat Ministerului Justiţiei, Direcţia Coordonării Judiciare, să intervină la Tribunalul Suprem al U.R.S.S. pentru „obţinerea datelor” în legătură cu „dispariţia” generalului Gheorghe Avramescu pe frontul antihitlerist.

Răspunsul Crucii Roşii a U.R.S.S. a sosit în vara anului 1963 şi a fost următorul: „Generalul de armată Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884, a decedat la 3 martie 1945 în apropiere de oraşul Iasbereni, în urma unui bombardament al aviaţiei germane. El a fost înmormântat la Soshalom – un cartier al oraşului Budapesta”. Cu acelaşi prilej a fost pusă la dispoziţie şi o fotografie cu mormântul generalului şi s-a comunicat că Felicia Sturdza (fiica genralului) „s-a sinucis la 6 martie 1945″, fără a se cunoaşte unde a fost înmormântată.

După cercetările efectuate după 1990 de Paltin Sturza, nepotul generalului, în Arhivele sovietice rezultă că la comandamentul Frontului 2 ucrainean, generalul Gheorghe Avramescu a fost urcat într-un automobil, împreună cu generalul Koriolov și doi locotenent-colonei sovietici, ultimii și generalul român luând loc pe bancheta din spate. În apropiere de Iasbereny, coloana de automobile a fost atacată de aviația germană, cu excepția lui Avramescu toți ceilalți reușind să se adăpostească la timp. Singura victimă a fost generalul Avramescu, care nereușind să sară din automobil, a fost lovit în frunte de un glonț din mitraliera avionului. Cele întâmplate au fost prezentate de Beria la 23 martie 1945, într-un raport trimis lui I.V. Stalin (cu fotografii, detalii tehnice și cu declarația lui Nicolae Dragomir, aflat într-u automobil din convoi). Paltin Sturdza a mai aflat că Felicia, mama sa, s-a otrăvit cu cianură de potasiu, la 6 martie 1945.

După 1990, când s-au putut studia documentele clasificate până atunci/sau interzise, am început, împreună cu colega Florica Dobre, să cercetăm problematica generalilor români epurați, închiși, cu sau fără judecată, și condamnați la mulți ani de temniță. Cu acel prilej, am descoperit în arhivă și fotografia trimisă de sovietici în 1963, pe care am publicat-o în revista „Magazin istoric” din mai 1997. Deoarece monumentele funerare din spatele mormântului indicat permiteau localizarea locului unde a fost îngropat generalul Gheorghe Avramescu, am informat și organele specializate ale Ministerului Apărării Naționale spre a face demersurile necesare readucerii în țară a rămășițelor pământești. Peste alți ani (în toamna anului 2000) am aflat, cu totul întâmplător, prin telefon, seara târziu, de la colonlelul (r.) Gheorghe Tudor, fost șef al Institului de Istorie și Teorie Militară, că (a doua zi) osemintele generalului vor fi reînhumate în Cimitirul eroilor din Cluj-Napoca, în cadrul unei impresionante ceremonii militare. Așa s-a și întâmplat! Mi-ar fi făcut plăcere să asist, chiar și dintr-un colț îndepărtat al Cimitirului, la acest act de dreptate!

Notă: detalii pot gi găsite în volumele :
– Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944-1964, București, Editura Enciclpedică, 1997.
– Sergiu Balanovici, Generalul Gheorghe Avramescu, Botoșani, Editura Quadrat, 2016.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
Revista Art-Emis