RESTITUIRI – REVISTA “PĂMÂNTUL STRĂMOȘESC”
R E S T I T U I R I :
SELECȚII
Revista “Pământul Strămoșesc”, Anul II, Nr, 2, 15 Ianuarie 1928
Legiunea „ARHANGHELUL MIHAIL” pentru apărarea pământului strămoşesc.
Secţiunea IV-a Internaţională. Subsecţiunea pentru propaganda în străinătate. Sediul Central: IAŞI, Căminul Cultural Creştin (România).
Memoriu informativ asupra raporturilor dintre Românii şi Jidanii din România.
În urma ultimelor tulburări anti-semite din România, presa jidovească din întreaga lume a deslănțuit o campanie de prigonire în contra Românilor.
Organizaţia noastră tinerească ţine de a sa datorie ca, prin acest scurt memoriu, să arate organizaţiilor anti-semite din toate țările adevărata situație a Românilor şi a Jidanilor din România. Din cunoaşterea şi examinarea obiectivă a acestei situațiuni, toți oamenii de bine din lume vor putea înțelege şi judeca cauzele conilictelor de azi dintre Români şi Jidani, iar doritorii de pace şi amicii Jidanilor vor putea înțelege modul în care aceste conflicte ar putea fi înlăturate pe viitor.
Românii şi Jidanii.
Două popoare deosebite, care trăesc pe acelaș teritoriu.
1. Românii. Trăiesc între Nistru şi Tisa, Ceremuş, Dunăre și Marea-Neagră, de mii de ani. Origina lor, ca rasă, după Daci, Traci, Pelasgi (5000 de ani înainte de Christos), se pierde în negura vremilor. În timp ce multe neamuri din jur au venit cândva, așezându-se pe locurile pe cari azi le stăpânesc, Românii n’au venit de nicăiri, ei s’au născut aici odată cu brazii și cu stejarii. De atunci şi până azi ei au muncit pământul acesta, trăgând cea dintâi brazdă, ei l-au transformat din sălbatec în pământ de cultură, ei l-au apărat în curs de multe veacuri, prin necurmate lupte şi imense suferințe. În ceasurile de furtună ei nu l-au părăsit, pentru-că aveau ca lozincă: „ubi Patria, ibi bene.“
Şi după-ce astfel au rezistat tuturor năvălirilor barbare şi dominaţiei altor neamuri, azi au ajuns la îndeplinirea aspirațiilor lor naturale şi legitime: unirea sub un singur steag, într’o singură țară a Românilor de pretutindeni.
2. Jidanii. De pe la 1829 (în urma tratatului dela Adrianopol dintre Ruşi şi Turci, prin care se lăsa libertatea de exploatare a solului românesc), un popor străin, cu totul deosebit, nestabil, vagabond, nemuncitor de pământ, fricos şi laş în timp de război, având ca lozincă: „ubi bene, ibi Patria“, a începul să emigreze în ţările române. Mai înainte de această dată, numărul lor era foarte restrâns. Ei nu veneau pentru că:
1. Teritorul României era teatrul unor frământări continui, începând încă de prin secolul al III-lea, cu năvălirile barbarilor şi continuând cu stăpânirea turcească şi cu necurmatele lupte dintre Români, Ruși şi Turci. Teritoriul României era un teatru de război, complectamente nepotrivit singurului mod de activitate al Jidanilor, din toate timpurile: comerțul.
2. Exploatarea teritoriului României era interzisă de către stăpânirea furcească. Libertatea acestei exploatări a venit abia prin tratatul Ruso-Turc dela Adrianopol din 1829.
Încât dela această dată, numărul lor începe să crească. De unde la 1821 nu existau
în Bucureşti decât 150 familii jidovești, astăzi după o sută de ani, avem în acelaș București peste 200.000 de Jidani.
Şi de unde în toată Moldova, la 1829, aveam numai vre-o 30.000 de Jidani, pe la 1833, adecă abia după 4 ani, numărul lor se dublează. Iar în timpul Domniei lui Mihalache Sturza (1848), numărul lor crește mereu ajungând în zilele noastre la înspăimântătoarea cifră de 2,000.000 în toată ţara, la o populaţie de 12 milioane de Români.
Ne găsim așadar în fața unei invazii străine cu tendință fermă de a înlocui elementul indigen și de a transforma România într’o Palestină. Care popor din lume, fie el chiar pe cea din urmă treaptă a civilizaţiei, ar putea rămânea nepăsător în fața unui asemenea fapt?
Rezistența legală a Românilor.
Românii au primit pe acești musafiri cu multă bunăvoință. Le-au acordat găzduire şi au împărțit din sărăcia lor cu dânşii. Ei însă, văzând bunăvoința unui neam primitor și-au zis, după cum ne spune marele scriitor român Eliade Rădulescu:
„Iată ţara promisă: nimic mai facil şi mai plăcut decât să facem din România o Iudee. Coreligionarii noştri au cuprins meseriile întinzându-se în toate unghiurile ţării. Să cuprindem şi pământurile acestei ţări, forțând pe indigeni a ni le vinde. S’a desfiinţat boeria pământenilor; şi Românii să devie servii noştri. La faptă! Acum e timpul. Să dăm, să lovim şi să ţipăm tot noi“.
(Eliade Rădulescu. — Echilibrul între antiteze vol. II. pag. 321).
Dar dela un timp Românii au simţit că umilul cerşetor de eri, tinde să devină stăpânul obraznic al ţării și tiranul fără scrupul al neamului băștinaș.
În faţa acestei situaţii, Românii aveau datoria să-și apere naționalitatea lor. Și au făcut-o pe cale legală, încercând oprirea invaziei mereu crescânde, prin anumite legi. Aşa bunăoară prin constituția dela 1866 Jidanii nu puteau căpăta drepturi de cetăţeni decât individual și în urma unor servicii reale aduse patriei.
De atunci şi până după războiul mondial, prin intervenţii şi presiuni internaţionale, au căutat să obțină cetăţenia română în massă şi dreptul de a se ocupa de viața politică a țării şi a dispune de destinele neamului românesc. Românii au rezistat.
După război însă forța internaţională a jidanilor a impus României, prin tratatul dela St. Germain (art. 11, clauza minorităţilor), acordarea în massă a drepturilor politice pentru Jidani.
Această clauză sugerată și impusă preşedintelui Wilson de cătră alianța internaţională jidovească, prin intermediul Jidanilor din America, este în special pentru Români sinonimă cu moartea poporului românesc. Căci de unde până acum Jidanii ocupau numai comerțul românesc, luându-l prin fraudă, coaliţii infame şi lipsă de ori-ce morală, de azi înainte ei se îndreaptă: categoric către ocuparea frânelor de direcție ale statului românesc.
Din această situaţie ei vor facilita colonizarea României de către Jidani şi vor deveni stăpânii şi exploatatorii nemiloși a 12 milioane de țărani români.
Națiunea română, împiedecată în libera sa desvoltare, va cădea în stare de sclavie.
Aceasta este cea mai sfruntată înfrângere a principiului naționalităților. Şi însemnează totodată și căderea definitivă a formulei juridice, prin care Jidanii şi-au câştigat situația de azi: „Drepturile minorităților.“ Căci prin „minoritate“ se înțelege „ceva mai mic“, subordonare față de „majoritate“. În nici un caz drepturile minorităților nu pot însemna subordonarea şi impilarea majorităţii naţionale, de către o minoritate străină. .
Statistica.
Dar să lăsăm să vorbească ciirele; ele fiind dovada de neînlăturat a afirmațiilor noastre.
Populaţia totală a României în 1919 (la un loc cu celelalte minorităţi) … 16.943.000. Dintre aceştia Jidani declaraţi 1,590.000.
(Studiu statistic datorit dlui Emil Vasiliu: „Situaţia Demogratică a României“ edit.
Cartea Românească. Cluj 1923.)
De notat: Am zis Jidani declaraţi, deoarece conform unui vechiu obiceiu, cunoscut de altfel în toate țările, ei se sustrag statisticilor, deghizându-se sub pretextul de a fi Unguri, Ruși, etc. fără religie.
În al doilea rând de notat e faptul, că aceste date statistice sunt din 1919. Însă după această dată România a fost expusă unei noui invazii jidoveşti. Încât numărul real se găseşte în jurul a două milioane.
Această populaţie de 2 milioane nu este risipită printre Români pe întreaga întindere a țării, ci este aşezată în oraşe, formând o massă compactă.
Astfel: că oraşele României conţin: 35%, Români, 46%; Jidani, 19% alţi străini, totalul populaţiei urbane fiind socotit la 4,100.000.
Situația comerțului românesc numai în 3 judeţe din Moldova:
Curs de econ. Politică de A. C. Cuza, laşi 1/IV 1905.
| Județele: | Total: | Români: | Străini: | Jidani: |
| Botoșani | 3624 | 734 | 171 | 2359 |
| Dorohoi | 3010 | 691 | 92 | 2227 |
| Suceava | 1909 | 539 | 101 | 1269 |
| Total | 8183 | 1959 | 354 | 5855 |
Astfel în 3 judeţe avem 1959 comercianți Români şi 5855 comercianţi jidani.
Nu mai vorbim de Basarabia, Maramureş şi Bucovina, unde nici nu se mai vorbește de comercianţi români.
Şcolile Româneşti.
Universitatea din Cernăuţi (1920).
Facultatea de Drept: Români 237, Jidani 547.
Facult. de Filozofie: Români 174, Jidani 574.
Universitatea din laşi (1922).
Facult. de Medicină: Români 546, Jidani 831.
Facult. de Farmacie: Români 97, Jidani 299.
Liceele din Basarabia (1920).
Români și Ruși 1514, Jidani 6302.
Școlile mixte din Basarabia.
Români şi Ruşi 696, Jidani 1351.
(Situaţia Demogratică a României: Em. Vasiliu. Ed. Cartea Românească 1923 Cluj) (Într’un studiu documentat vom continua ulterior cu datele statistice asupra situaţiei din România).
Reacţiunea Românilor.
În faţa acestei situaţii nou create, în urma tratatului dela St. Germain, cea dintâi reacțiune s’a produs în rândul tineretului Universitar, care-şi vedea periclitat viitorul său și viitorul însuși al naţiei.
În urma mişcării tineretului, s’au trezit massele populare, care s’au organizat în Liga Apărării Naţionale Creştine, având scopul definit în însăși denumirea sa: apărarea naţiei şi a religiei creștine, ambele amenințate cu distrugerea.
În sfârșit, în ultimul timp, apare cu sabia de foc „Legiunea. Arhanghelul Mihail“.
Ce au cerut aceste organizații?
Ele au cerut în mod pașnic măsuri de apărare în contra invaziei jidoveşti, măsuri legale de apărare a culturii românești şi a națiunii în contra unei dominaţii şi tiranii străine.
Măsuri de apărare a graniţelor.
Scoaterea jidanilor din armată.
Protecţia comerțului românesc în fața coaliției infame jidovești,
Măsuri legale şi paşnice pregătitoare a rezolvării problemei jidovești etc. etc.
În sfârşit printre aceste măsuri se află şi aşa zisa „barbara“ lege a lui „Numerus Clausus“. Această lege însemnează limitarea în şcoli a numărului jidanilor în măsura proporţiei existente între populaţia totală română şi populaţia totală jidovească.
Fără această măsură de apărare, Jidanii cari se găsesc azi în Universităţi în proporţie de 70—75 și chiar de 80%, vor deveni clasa conducătoare a naţiunii române, ceiace este o absurditate căci este absurd ca o nație să-şi creieze conducători sirăini în Universitățile sale, după cum spune Prof. A. C. Cuza.
Dar iată ce spune nu un om din „sălbateca“ Românie, ci un american Morris Gray absolvent al Universităţii din Harvard, promoția 1906, în Harvard Bulletin (reprodus în „La Vieille France“ Nr. 323 din 12 Aprilie 1923 şi în broşura „Numerus Clausus“ de A. C. Cuza pag. 10):
„Mai întâi care este funcţia unei universităţi ? Cari sunt datoriile ei?
„Dacă datoria ei este o datorie către individ, admiterea trebue să fie bazată în mod franc şi manifest pe principiul democratic; orice candidat trebue să fie admis cu condiţia să-şi treacă examenele de intrare şi să-şi plătească primul termen al redevenţelor şcolare… “
Dacă însă datoria Universităţii este datorie către nație, atitudinea ei în ce priveşte admiterea studenţilor trebue să fie bazată în chip firesc pe un principiu deosebit.
După părerea mea, datoria unei Universităţi este necontestat o datorie către nație. Și funcțiunea sa este de a forma oameni în diferite domenii ale gândirii, în aşa fel încât o parte din ei, cel puţin, să poată deveni şefi în domeniile lor respective şi să facă servicii naţiunii“.
Fără acest „Numerus clausus“ Universitățile românești vor scoate conducători jidani pentru națiunea română, ceeace este inadmisibil.
Atitudinea guvernelor.
În fața presiunii internaţionale, guvernele nu îndrăznesc a lua măsuri. Toate cerințele legale ale naţiunii române au fost nesocotite. Aşa că azi guvernele pe această temă se găsesc în conilict cu interesele vitale ale naţiei.
Naţia, văzându-se amenințată în existența ei și văzându-i-se închise toate căile legale şi pașnice de protecţie, se mişcă în mod natural în direcţia apărării brutale violente, împinsă de instinctul vieţii. Şi e natural să fie așa, căci atunci când raporturile de lege încetează, infervin raporturile de forță.
Cele întâmplate la Oradea-Mare în ultimul timp cu ocazia Congresului studențesc, nu sunt decât începutul apărării instinctive a unei naţii lipsite de orice protecţie legală.
Conflicte mai cumplite se întrezăresc în viitor.
Cine poartă răspunderea.
Jidovimea din lume poartă răspunderea celor întâmplate şi celor ce se vor mai întâmpla. Într’un secol de lumină şi de libertate a naţiilor, Românii nu vor consimți să piară în țara lor sugrumaţi de cătră tiranica stăpânire a străinului.
Dacă Franţa acum un secol n’a putut admite tirania fraţilor de sânge, cum ar putea astăzi cineva să ne ceară nouă a admite tirania unui neam străin.
Răspunderea nu vor avea-o Românii, ci aceia cari violentează ordinea naţională a lumii.
Ce se poate face?
Până la rezolvarea definitivă a problemei trebuesc luate de urgenţă măsuri legale, în sensul cererilor formulate mai sus, de către guverne neîmpedecate de o presiune internaţională, pentru a se asigura Românilor libera desvoltare a individualităţii lor naţionale, pe teritoriul pe care trăesc de veacuri.
Rezolvarea definitivă a problemei jidoveşti.
Măsurile de mai sus nu sunt decât tranzitorii. O rezolvare radicală şi definitivă nu poate fi decât înlăturându-se cauzele.
Încălcarea legii naturale a teritoriului.
Existenţa nefirească a Jidanilor în mijlocul celorlalte naţii.
Omenirea împărţită în naţii trăeşte pe teritorii distincte. Aceste teritorii naţiile le muncesc cu brațele lor, le apără cu sângele lor. Ele sunt însăşi baza lor de existență. Pe ele își desvoltă prin muncă cinstită civilizaţia proprie, contribuind astfel cu aportul lor la civilizaţia lumii.
Jidanii: au încălcat această lege naturală a teritoriului. Ei nu trăiesc pe un teritoriu deosebit ci pe teritoriul altor neamuri în chip parazitar ne având clasă muncitoare de pământ şi exploatându-le neomenos.
Rezolvarea definitivă stă în înlăturarea cauzei adică înlăturarea existenței nefireşti a Jidanilor din mijlocul celorlalte naţii, prin acordarea unui teritoriu deosebit pe care să fie forțaţi a trăi, a-l munci, a-l apăra şi a-şi creia civilizație (temă susținută de savanţi germani şi francezi iar în România de Prof. Cuza).
Rezolvarea definitivă a problemei jidoveşti stă în intrarea jidanilor delicvenţi în legalitatea naturală, în ordinea naturală a vieţii neamurilor.
Caracterul internaţional al problemei!
Această operaţie radicală nu depinde însă numai de Români, ci de toate celelalte neamuri mai mult sau mai puţin interesate, şi de Jidani, interesaţi şi ei în cel mai înalt grad.
„Legiunea“ socoteşte că ar trebui convocată adunarea tuturor delegaților mişcărilor similare într’un congres internaţional (în România sau în altă țară) pentru a aviza asupra măsurilor ce trebuesc luate în această chestiune.
Interesul Jidanilor!
De a nu se crampona în situația de acum prin înfrângerea evidentă a sentimentului de dreptate şi a legilor lumii, ci de a interveni în vederea unei rezolvări paşnice a problemei prin înlăturarea cauzelor.
Altfel Românii, văzându-se în fața morții, se vor ridica cu toată tăria, cu toate armele şi cu sălbateca desnădejde. Şi până când Europa va fi să vină la noi întru apărarea unei cauze nedrepte, noi vom fi rezolvat definitiv, cu armele, această problemă. În aşa fel încât, venind să apere pe Jidani, ar putea să fie pusă în situația de a nu mai avea ce apăra.
Iar până atunci afle lumea întreagă că dela Nistru la Tisa este război:
Între Românii băştinaşi şi Jidanii năvălitori.
I a ş i, 8 Ianuarie 1928.
Corneliu Zelea-Codreanu, avocat
Ion I. Moţa, avocat
Ilie Gârneaţă, avocat
Corneliu Georgescu, avocat
Radu Mironovici
şeful Frăţiilor de cruce A. M.
P. S. Acest Memoriu s’a tipărit în limba franceză, germană şi italiană şi s’a răspândit în toată lumea. Va fi urmat de un studiu amănunţit asupra problemei jidovești din România.
Suspendarea dela Catedră a Părintelui Titus Mălai.
Revista Pământul Strămoșesc. Anul II, Nr, 2, 15 Ianuarie 1928
Vă puteţi închipui ce-ar fi fost dacă guvernul românesc ar fi îndrăznit să suspende pe un rabin dela o catedră a sa jidovească pentru-că ar fi ațâțat bunăoară pe elevii jidani dela Cernăuţi în contra profesorilor români și autorităţii statului românesc, sau pentru-că ar fi eliberat, după cum s’a şi dovedit, certificate de naştere falșe cetelor de conspiratori jidani de peste Nistru, spioni şi aruncători de bombe, sau în fine pentru-că s’ar dovedi, şi n’ar fi prea greu, că în școala jidovească se pregăteşte ceas cu ceas surparea ţării şi îngenunchiarea noastră, a Românilor, prin cele mai oribile sisteme ? Ce-ar fi?
…Și totuşi când părintele Mălai, profesor la o Universitate creştină, a fost suspendat din învăţământ, nu s’a găsit aproape nimeni care să ridice un cuvânt de protestare. Un drept cuvânt de protestare. Căci să vedem de ce este învinuit părintele Mălai: pentru-că, vorbind la congresul studențesc dela Oradea, li s’au părut reprezentanţilor guvernului că D-sa ar fi îndemnat pe studenţi la acte violente, dovedind prin aceasta dnii reprezentanţi că n’au înțeles nimic din vorbirea frumoasă și caldă a oratorului.
Noi am fost cu toţii martori acolo şi vom depune în deplină conştiinţă mărturia noastră în ziua când se va judeca această chestiune (dacă se va mai judeca, deoarece socotim că guvernul înteresându-se mai de aproape, va vedea greșala pe care a făcut’o şi va reveni asupra ei).
Până atunci trimitem salutul nostru cel mai cald şi mai respectuos părintelui Mălai, asigurându-l în acelaş timp de tot sprijinul în aceste ceasuri de întuneric și de nedreptate pentru el… şi pentru întreg neamul românesc.
Corneliu Z. Codreanu
Avram Iancu — la parchet.
Revista Pământul Strămoșesc. Anul II, Nr, 2, 15 Ianuarie 1928
În repețite rânduri am spus-o că nu ne prea îngrozesc condamnările şi defăimările ce ni-le aruncă, cu atâta patimă, unii oameni „mari“ „înţelepţi“ — ba chiar şi „puternici“ — ai zilelor de azi, pentru sbuciumările noastre de apărare a Neamului. Nici nu le socotim definitive şi irevocabile, pecetluind pe vecie caracterul eforturilor noastre.
Căci ne gândim că nu e chiar atât de mult de când birourile unor alți oameni „mari înțelepți și puternici” (ai altor zile de oprimare a adevărului şi dreptăţii), erau tot atât de cuprinse de fierberea unor măsuri de represiune şi decretau cu tot atâta patimă condamnări, defăimări şi caracterizări… efemere. Erau birourile miniştrilor, procurorilor, prefecților sau jandarmeriilor ungurești, cari se grăbeau a dresa procese verbale, a face procese, a deschide închisorile și a lovi pe toate căile pe toți cei ce îndrăzneau să afirme (împotriva legilor zilei) că stăpânirea ungurească e (ca să folosim curajoasele cuvinte ale marelui dispărut Valer Branişce) „asupritorul și călăul poporului românesc“ din Ardeal. Iar când vre-un ziarist român petecit în coate îndrăznea să pronunțe cuvinte adevărate asupra lui Avram Iancu, marele „criminal“, sălbatecul şi nebunul valah, strigoiul parchetelor maghiare, a cărui nebunie trebuia pe veci uitată, iar nu răscolită din nou, — atunci nu se mai sfârşeau hărțuirile îndrăzneţului gazetar între sinistrele cabinete de procurori şi băncile de acuzare, până ce i-se dădea liniştea câtorva ani de pușcărie la Seghedin sau Vacz. Avram Iancu şi parchetul procurorilor? Dar cine putea găsi, pe atunci, două noțiuni mai duşmane, două extremităţi mai îndepărtate decât acestea?
Acum nu ştim, sau pentrucă e vorba că „extremităţile se ating“, sau pentrucă alta o fi pricina, dar condamnările, furiile şi apostrofele parchetelor ungurești nu prea avură o stabilitate și însemnătate veşnică. (Cum am putea deci să nu ne întrebăm dacă extremităţile de azi nu se vor atinge ca mâne, și dacă batjocurile şi reprobările ce ni-se aruncă acum, ne vor fi pecetluind oare pe vecie?).
Întradevăr, pe cine l-ar duce vre-odată mizeriile mărunţişurilor vieţii până la parchetul Tribunalului Hunedoara, la Deva, ar vedea, pe unul din pereți, fața blajină a lui Iancu privind gânditoare, dintro ramă, la aceste mici mizerii ce se desfăşoară sub ochii săi pe mesele încărcate cu hârtii. Şi mai priveşte bietul Iancu dela parchetul Hunedoara (judeţ în care odihneşte el, la Țebea, sub gorunul lui Horia), mai priveşte la toate acele oficiale fețe îngândurate și la toate frământările lor cari atât de adesea n’au ca pricină dorul şi durerea pentru neamul românesc, ci dorul de a apăra, în România liberă, pe veneticii cutropitori… Şi nu mai înţelege bietul Iancu rostul tuturor acestora, sau apoi nu-și înțelege rostul lui de prezident moral, prins. în cuiul din perete, al unor asemenea preocupări…
Dar să lăsăm pe lancu în nelămurirea lui. Vremile îi vor ridica şi această ultimă greutate de pe inimă…
Aşadar: Avram Iancu — la parchet!
Noi credem că e locul să ne întrebăm dacă mâne vre-un nepot de-al dlui procuror Caţichi dela Iaşi, sau de-al dlui prim-procuror Racoviceanu şi de-al comisarului regal Carapancea dela București (bieţi slujbaşi pe cari îi va face nemuritori cronica luptelor de azi pentru națiune, în cari ei au avut nefericirea de a fi marii acuzatori ai mişcării naţionale), — să ne întrebăm dacă acești viitori nepoți de procurori, ajungând şi ei, graţie unor aptitudini ereditare, procurori ai zilelor de mâne, nu vor înfige în vre-un perete al parchetului lor, tabloul celor ce vor fi întruparea batjocoritei și persecutatei mişcări naţionale de azi?
Cine îndrăznea, acu-s câţiva ani, să creadă că va veni o zi când, la parchetul judeţului unde s’a desfăşurat revoluţia lui Iancu (suprema ilegalitate!), va trona duiosul tablou al marelui călcător de legi? Chiar dacă nici nu ar îndrăzni nimeni să creadă în năzdrăvănia de mâne a nepoțeilor despre cari fu vorba, ea se va întâmpla totuşi, orice ar zice legile şi unii oameni de acum.
Iar pentru-că veni vorba de legi şi legalitate, să ni-se îngădue a spune că noi credem că, deși parchetul e marele apărător al legilor și cu toate că atât Iancu (el a vărsat și râuri de sânge!) cât şi alţii sunt desigur duşmani şi călcători ai legilor, — totuşi noi credem că tabloul lui Iancu își are foarte bine locul în cetatea de apărare a legii, la parchet! De ce? Pentru-că, deasupra legilor ordinare, există: o super-legalitate (adesea nefixată decât de tradiţie, de simțămintele sufletului şi de istorie). E supra-legalitătea conservării unei națiuni şi a culturii sale, chiar contra legilor parlamentare (cari de-altiel’ n’ar trebui să aibă dreptul de a călca această „suprema lex“).
Apărător al acestei legi supreme, Avram Iancu are mai mult decât ori-ce legist dreptul de a fi patronul moral al parchetelor româneşti.
Păcat însă că el nu e, deocamdată, decât chinuitul portret din perete, dar nu şi adevăratul șef spiritual al domnilor procurori.
Iar cinstea ce i-se face nu e decât o nouă martirizare a sa, cu atât mai dureroasă cu cât îi vine dela fraţii lui, pentru a căror fericire şi-a jertfit toată viața pământească.
Ion I. Moţa
Bucovina şi Jidanii.
Revista Pământul Strămoșesc. Anul II, Nr, 2, 15 Ianuarie 1928
Articolul de față are menirea de a arăta tuturora situația deplorabilă în care se găseşte cea mai frumoasă provincie a României, din cauza boalei ce a cuprins trupul ei, întocmai unui șarpe puternic ce se încolăceşte în jurul trupului unui om forțându-l a muri în chinurile asfixiei şi svârcolirilor.
Boala aceasta de care e cuprinsă Bucovina începând cu centrul aparatului ei circulator — orașele — şi întinzându-se până la exfremitățile cele mai îndepărtate — satele și cătunele — se numeşte: parazitizm jidovesc. Cauza ? Invazia necontenită şi înmulţirea în urma împrejurărilor de traiu favorabile.
Cunoscând boala, urmează să arătăm manifestările ei, pentru-ca în urmă să-i punem diagnosticul.
Acest parazitizm este consecința invadării, în mod permanent a Bucovinei de către Jidani, încă de pe vremea Austriecilor şi până în zilele noastre — invazie protejată subt dominaţia streină cu scopul de contra-balansare a elementului românesc autohton şi continuată sub stăpânirea noastră din cauza politicei venale a guvernanților. Manifestarea acestui parazitizm este la fel cu a oricărui parazit. Caută un loc de intrare în organismul sănătos pentru ca ajuns acolo să se răspândească şi să se înmulțească, contribuind pe măsura răspândirii şi înmulţiri lui la nimicirea gazdei.
Modul sistematic în care Bucovina a fost invadată de către aceşti nedoriți îl vom arăta prin cifre oficioase (care dealtiel niciodată nu reprezintă adevărul, fiind în favoarea lor) pentru a nu ne putea reproşa nimeni, că spusele noastre nu sunt bazate pe nimic.
Bucovina în anul 1774 avea:
Români: 63.700 / Jidani : 526
după 77 ani, adică la 1851,
Români – 184.714 / Jidani – 26.080
în 1870 – 209.116 / Jidani – 42.754
în 1880 – 190.005 / Jidani – 67.418
în 1890 – 208.301 / Jidani – 82.717
în 1900 – 229.018 / Jidani – 100.893
în anul 1910 găsim în Bucovina după statistica oficială austriacă a lui I. E. Torouţiu:
Români: 233.126 / Jidani: 102.919
iar după o aşa numită statistică mută stabilită „prin aplicare a procentelor de
creștere din decada anterioară“*) avem :
Români: 251.805 / Jidani: 123.331
La numărătoarea din 1919 în cifre rotunde avem pentru Bucovina:
Români: 300.000 / Jidani: 155.000
iar pentru anul 1927, având în vedere invaziile ulterioare (neavând o cifră oficială) cred că nu exagerez spunând că în Bucovina se găsesc cel puţin 200.000 față de vre-o 300.000 Români. Va să zică în decurs de 153 ani (1774 până la 1927) jidanii de unde erau 526, au ajuns la 200.000, iar Românii dela 63.700 la 300 şi ceva de mii.
Noi avem de cinci ori numărul din 1774 iar Jidanii de 380 ori.
Şi acum o legitimă întrebare. Faţă de cifrele de mai sus ce reprezintă starea fidelă şi din nenorocire dureroasă a parazitismului jidovesc ce a cuprins Bucovina, se poate să stăm cu mânile în sân? Se poate spune că la noi nu există problema antisemită, sau mai bine zis a apărării naţionale? Doar Bucovina (şi celelalte provincii nu stau mai bine) face parte din însuşi trupul României.
Şi boala de care este cuprinsă se resfrânge asupra întregului corp. Cu cât noi vom fi mai nepăsători cu atât ea se agravează, cuprinzând întreg organismul infectându-l, viciindu-l şi nimicindu-l! În faţa acestei stări avem dreptul şi datoria imperioasă să ne apărăm. Ne chiamă la aceasta vuetul duios al pădurilor ce cad sub nemiloasa secure a paraziților, ne chiamă murmurul apelor ce coboară zilnic fala munților, ne chiamă stâncile ce lipsite de îmbrăcăminte gem dureros sub povara intemperiilor, ne chiamă, cel ce sărac, năcăjit şi robit priveşte cu jale cum bogăţiile țării lui încap în mâinile streinilor, „ne chiamă ţara s’o curățim de atâtea lipitori!“
La chemarea aceasta nu putem rămâne surzi. Iar soluția să o scoatem din comparaţia cu o altă boală tot așa de grea pentru individ, cum sunt Jidanii pentru noi ca neam: cancerul. Această boală grozavă nu se poate vindeca prin medicamente: ele rămân fără efect şi neputincioase față de ea. Se vindecă atunci când, hotărîţi, punem mâna pe cuţit, tăiem rana şi o aruncăm.
Pentru acest lucru însă se cere să găsim chirurgul care să conducă bine operaţia. El se găsește, este Legiunea; operaţia va începe-o atunci când va crede de cuviință.
Ionel T. Banea,
student medicinist
*) – Acest citat, precum şi unele cifre sunt luate din „Situaţia Demogratică a României“ de Em. Vasiliu.
