Garda de Fier

JERTFĂ, RUGĂCIUNE, BIRUINȚĂ

Buna Vestire. Anul I, Nr. 177, Joi 30 Septembrie 1937

   Cine a fost de față la marea sărbătoare de Duminecă a putut stoarce lacrimi pentru multe bucurii.

   Jertfă, rugăciune, biruință; cruce, brad și steag triumfător, — ele s’au unit câte trei acum două zile, ca să dea lumei, de pe creste de piatră, o nouă expresie a sufletului legionar.

   Unii vor fi plâns văzând numai pe Ion Moța în apă cu copilul său la piept, alții în fața acelui trunchiu de lemn crescut natural în forma unui dublu M și dăruit de un silvic, căpitanului, un M fatidic, ca un semn al pământului nostru prevestitor de jertfa ce avea să-l încunune de departe cu sângele dela Majadahonda.

Alții se vor fi cutremurat la gândul uriașei încordări de muncă din care a ieșit o nouă înfrângere a pietrei, din partea brațelor acestora care de ani de zile nu mai ostenesc să ridice diguri, să încunune munți cu șosele și marea cu întărituri, să urce căminuri și veacurile să le așeze din nou pe fața mănăstirilor.

   Înfiorați vor fi rămas în sfârșit alții — adică toți — de imensa religiositate cu care toate aceste se săvîrșesc printre legionari, — oamenii aceștia care își poartă — ai zice — trupul pe dinăuntru și sufletul pe dinafară, într’atât de absent le e trupul din toate dorințele lor de viață, într’atât de cuvântător și voinic sufletul cînd vine zi de zi, ceas de ceas, să le ceară încă o încordare.

   Plutea într’adevăr un cer de catedrală peste serbarea de Duminecă. Era un aer mult mai electrizat de cum te apropiai de noul sediu, aerul care obișnuește să stea pe munți; o liniște cum nu stă decât în preajma marilor înfăptuiri adăstase la colțul acesta de stradă unde într’o odăiță veche, din vechea suferință legionară lupta cu moartea un general; și deși numai la etajul de sus preotul cădelnițase, o tămâie pură, ușoară, fluidizată, cum trebue să fi sărutat adierile numai la zidirea celei dintâi biserici de pe lume, — o tămâie spiritualizată fâlfâia nevăzut, arar scăpărată pare că de tulee de înger.
Da, aveai impresia că cerul se boltește mai mult asupra poporului de legionari adunați, — ori unde e un legionar să știți că cerul se simte mai pe-aproape.

   Și eu care nu sunt nici un naiv, nici un liric, dar care am stat tot timpul în mijlocul gloatei ca să mă îngraș cu bucuria ei, să mă zidesc cu fiorul profan, am văzut da, acest cer arcuindu-se mai jos ca de obicei, arcuindu-se asupra fiecăruia din noi, făcându-ne arcadă, făcându-ne chenar și așezându-ne pe fiecare par’că într’un triptic de altar.

   Românimea a fost alaltăeri la altar cu legionarii; am văzut ochii lor, fața lor, fruntea plecată, buza tremurând, am văzut doamne elegante privind spre steag cu ochi înlăcrămați de copiliță; am văzut copii privind la El cu buza încordată de bărbat; am văzut moșnegi și școlărițe, funcționari, bătrâni sau tineri profesori universitari, lucrători și poeți, țărani și filologi am văzut, care nu mai erau domni și doamne, filologi, lucrători sau funcționari ci pur și simplu un singur Om cu fruntea tencuită de miracol.

   Iar cerul se boltea ceva mai mult asupra acestui Om, și toată suflarea a fost câtăva vreme un extaz, extazul jertfei, rugăciunei și biruinței românești.

Dragoș PROTOPOPESCU

TROTZKI CONTRA STALIN

Buna Vestire. Anul I, Nr. 103, Sâmbătă 3 Iulie 1937

   Stalin în nu mai mult de 10 luni și-a omorît 180 din colaboratorii cei mai apropiați. Aceasta e numărătoarea, exactă, uluitor bilanț al sângelui. Dacă Voroșilof mai trăește — Dumnezeu știe unde și cum — mai printr’un act de lașe delațiune, trădând pe generali și transformându-se peste noapte din instigator, în adversarul lor.

   Litvinov, la ora actuală, ne spun telegramele, ar fi închis, cu moartea deasupra capului.

   De n’ar fi decât acest ultim episod, și ar fi de ajuns ca să pricepem că spărtura în Comintern e atât de mare că echivalează cu moartea lui.

E faza ultimă sau penultimă a prăbușirei sovietice, începută cu izgonirea lui Trotzki și terminând în haosul din care să răsară o Rusie nouă, naționalistă.

   S’au scris cărți și faimoase reportaje, după care conflictul Trotzki — Stalin n’ar fi decât un bluff. Cascada măririlor, sub paloșul lui Stalin, n’ar fi decât un acces personal sau o sete de sânge a cruntului Circazian. Sau, cel mult un pretext…

   Cine citește însă cartea recentă a lui Leon Trotzki, apărută în englezește, sub titlul: The Revolution betrayed (Revoluția trădată) înțelege că în sânul comunismului rus s’a căscat o prăpastie ce nu mai poate fi acoperită decât cu cadavrele celor 3 milioane de jidovi care au dus la anarhia ateică și sanguină — care a fost revoluția rusă — massa sănătoasă de 120 de milioane de Ruși.

   În concluzia cărții, Trotzki, după ce demonstrează că Stalin a trădat revoluția lui și a lui Stalin, lansează programul Internaționalei a Patra pe care îl însoțește cu o declarație de război împotriva lui Stalin.


   Este într’un fel, episodul care a dus la actul de sânge în care se înneacă azi tirania stalină.


   În fond ce reproșează Trotzki lui Stalin?


  De a fi lăsat ca Partidul Comunist să se înnece în națiunea rusă, când, după dânsul națiunea rusă trebuia să se înnece în partidul comunist.

   Este erezia iudaică promovând ideia de partid comunist ca o supra-națiune și mergând din țară în țară ca să ducă revoluția și să bolșevizeze pământul.

   Cu bunul simt al țăranului și cu acel dicton în sânge care îl apropie de Napoleon: întâi acționez și pe urmă terorizez, Stalin a lansat dimpotrivă formula: Fiecare țară cu socialismul ei și întorcând spatele Internaționalei a Treia și-a văzut de Rușii lui.
 E un fapt ce nu poate fi contestat de niciun cunoscător al Revoluției ruse, că pe măsură ce în republica lui Stalin crezul marxist da faliment,
 dictatorul roșu înfăptuia ceiace Lenin a vroit și Trotzki, n’ar fi realizat cu o mie de Internaționale: Socializarea țărănimei ruse.

   Poți fi contra sau pentru mijloacele întrebuințate de dânsul, dar
 faptul rămâne; și cu el, singura înfăptuire temeinică a revoluției ruse.

   Mai departe Stalin a înțeles că nu se poate merge. Și n’a mers.


   E ceiace l-a despărțit de Trotzki, adică de crezul iudaic al revoluției ruse.


  Trotzki a voit revoluția mondială. Stalin a rămas la revoluția rusă.

   E o deosebire care se cerea marcată cu sânge.


  E ceiace se petrece azi în Rusia.

  
Trotzki cu toți complicii și răzvrătiții lui, rămâne deapururi înfundat în iadul lui ateic și păgân.


  Stalin, după ce a cochetat cu colectivismul materialist și ateu, se întoarce la țăranul lui.

   Azi apare proprietatea particulară, mâine va apărea Dumnezeul acestui țăran.

   Stalin, în intenție dacă nu în faptă, în principiu dacă nu în realitate, se împacă cu țăranul, păstrător de avere, de forță armată și de credință rusă.

   E o expiație; târzie poate, dar care nu mai puțin trebuia plătită cu sânge.


   E sângele care curge azi la poala Kremlinului.

Dragoș PROTOPOPESCU
Stresa, 26 Iunie

OSTAȘII ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC

Buna Vestire. Anul I, Nr. 256, Vineri 7 Ianuarie 1938

   Prof. Ioan Petrovici, noul ministru al Educației Nationale, a ținut să fie cel mai civilizat membru al cabinetului, stând de vorbă, «pe calea undelor» — cum singur se exprimă, cu cei a căror soartă și carieră cad în sarcina departamentului său: «ostașii învățământului românesc».

   Țin să relevez aceasta, din pricină că dascălii sunt din categoriile noastre de muncitori ai binelui public, — e un loc comun a o mai spune — categoria cea mai neglijată.

   Dela rămânerea de învățători, cu miile, pe drumuri, la suspendarea lefurilor de șase și șapte luni de zile, și de aci la nepărtinirile diverselor curbe și desființările de posturi, toate guvernele — cu excepția d-rului Anghelescu, care s’a împotrivit cu advărată bravură — au experimentat dureros pe spinarea funcționarilor acestora ai luminei.

   Prof. Ioan Petrovici, care mai presus de orice rămâne un mare profesor, filosof de substanță, ține să meargă în linia distinsului său înaintaș, mărturisindu-se al profesorimei, părtaș al nevoilor ei, acum ca ministru, cum a fost și până eri ca membru al familiei.

   A fost prin urmare o delicată atenție din partea d-sale să dea ca primă circulară a sa ministerială asigurarea că sporul de salarii recent realizat de Dr. Anghelsecu va fi menținut și sub Domnia-sa.

   Dar noul ministru al Educației Nationale nu s’a mulțumit să se adreseze numai pancreasului profesorimei române, oricâtă atenție i se cade acestuia de sărbători.

   Într’o poetică conferință la Radio — fiindcă mai întâi ea constitue o frumoasă pagină de stil — Prof. Petrovici s’a mai adresat și acelui «suflet și entuziasm» care (cu lefuri mari sau mici) trebue să comande dela orice loc activitatea școlară, în slujba acelei finalități de neam care e: cultura.

   «În primul rând, nouă, slujitorilor școalei ne revine să desăvârșim risipirea unei calomnii, meșteșugit țesută și vânturată de dușmanii neamului nostru, anume că nu suntem un adevărat popor de cultură și un adevărat factor de civilizație.

    Exploatându-se anumite fapte secundare care nu sunt absolut caracteristice, s’a izbutit totuși în anumite cercuri streine să se strecoare acea opinie greșită și să se nască întrebarea dacă noi merităm realmente să stăpânim aceste pământuri bogate, oricât ne-ar da dreptul la ele trecutul nostru istoric și prezența noastră etnică».

    Prof. Petrovici vede în școală primul instrument chemat să «spulbere această sfruntată minciună», prin menirea pe care o are de a «înălța în sufletele ucenicilor, deasupra subsolului de instincte și porniri egoiste, un etaj mai luminos, mai nobil și mai dezinteresat, o regiune de comandamente superioare».

    Cuvinte rare, înaltă apologie a culturei, — un motto cum nu se poate mai nobil la o activitate ministerială dela care suntem îndreptățiți să așteptăm toate roadele.

Dragoș PROTOPOPESCU

DRAGOȘ PROTOPOPESCU

Buna Vestire. Anul II, Nr. 258, Luni 10 Ianuarie 1938

    Îmi sunt antipatice mărțişoarele oferite numai din complezență. Nu cultiv elogiile gratuite și nu împletesc cununi de mirt pe care să le dăruesc oricărei frunți într’o risipă egală și fără discernământ. Crescută în disciplina unei şcoli estetice, penița mea îi poartă amprentele şi nu scrie laude decât atunci când vibrează sincer în fața unui vers îmbrăcat în hlamidă, în fața talentului, în fața unui esseu în care inteligența aprinde tăişuri solare şi joacă, în ape, răsfrângeri de hangere.

    Complexitatea de spirit a d-lui Dragoş Protopopescu excită condeiul şi provoacă dorința de a-i închina un medalion.

    Căci trebue să iubeşti deopotrivă, în scrisul lui Dragoş Protopopescu, eleganța stilistului, cumulul de erudiție, adâncimea esseistului şi cupa spumoasă de şampanie a vervei umoristului.

    Jonglând cu flăcări şi cu crizanteme, ținându-şi echilibrul pe un vârf de spadă, tachinând azurul şi explorând profunzimi de oceane de unde apare cu buzunarele doldora de stele marine, Dragoş Protopopescu e, permanent, o explozie de inteligență şi talent. Îi savurezi studiile engleze; îi admiri aristocrația traducerilor din Shakespeare, te încântă bogăția imagistică şi lexicală din paginile lui epice, precum şi «eroii» pe cari îi migăleşte în filigram de preț; îi iubeşti nervozitatea scrisului, paradoxurile şi rafinamentul, şi te laşi obsedat de toate steepurile virtuoze pe care metaforele sale, ca nişte girsuri îndrăcite, le joacă între ridourile de lamé ale stilului.

    «Tigrii», ultimul roman al acestui recalctirant amant al junglelor siderale, aruncă, peste cititori, o risipă de comete și oglinzi, o jerbă verde de baladă eroică şi inimi viteze aprinse ca nişte felinare de aur.

    «Tigrii» sunt frați de cruce şi de sânge cu «Fortul n-rul 13». O întreagă cale lactee le uneşte. În «Tigrii» reapar, se completează psichologiceşte şi se dinamizează epic figurile din «Fortul 13»: general Vioi Brancovan, Mişu Beroniade, Eulampe Sibică, Părintele Joia, Jean-Marie Vauban, cărora li se adaogă, pitoreşti şi antrenante, acelea ale lui Blondor, profesorul Ion Zale, Neculai Fătu, Fănică Anastaz…

    Citindu-i cele două volume, pe Dragoş Protopopescu îl îndrăgeşti şi mai mult pentru florete şi pentru azururi. Pentru dublul salt mortal, pierrot-ul şi arlechinul din gând. Pentru causticitatea, floarea de salcâm şi tumba micului domn de zăpadă din vârful peniței. Şi pentru steagurile din suflet, verzi şi legionare.

    Scrisul lui Dragoş: colombini şi cyrano; costum buresc de carnaval şi patriciană togă.

    În «Tigrii», lângă avalanşe de vervă şi umor, mijeşte, uneori, o lacrimă şi se învăpăiază nobile steme de eroism.

Tinerețea unei țări întregi dă năvală, chiue epic şi se grămădeşte în paginile cărții…

    În locul unei captivități jilave, Dragoş Protopopescu a ridicat un fort de vervă şi de stalactită pentru primăverile întemnițate cari au fost legionarii, — pentru cerbii tineri din inimile lor.

    Două portrete magistrale — al generalului Vioi Brancovan şi-al lui Neculai Fătu — tăiate, cu inel de diamant, din cleştar şi din epos, se înalță dominatoare, spumând de viață şi incendiate de suflet.

Radu GYR