Garda de Fier

IMPRESII DIN ATELIERUL LUI CONSTANTIN BRÂNCUȘI DE LA PARIS

EMIL STOIAN¹

IMPRESSIONS DE L’ATELIER DE CONSTANTIN BRÂNCUȘI DE PARIS

RÉSUMÉ

L’atelier parisien de Constantin Brâncuşi a été visité en 1936 par le docteur Radu Puşcariu, chirurgien d’élite et sculpteur pleine de talent. Ses impressions évoquent l’atmosphère de l’atelier et le crédo artistique du grand sculpteur.

Mots-clés: Constantin Brâncuși, Paris, Impasse Ronsin 11, dr. Radu Pușcariu, sclupteur, Bran.

Descoperirea unui bloc cu aproape optzeci de desene inedite ale dr. Radu Pușcariu², descendent al remarcabilei familii de intelectuali Pușcariu din Sohodolul Branului, m-a determinat să revin asupra unui articol itinerant ce a fost publicat în anul 2002, pentru cititorii revistei România Turistică³.
În timpul documentării și a cercetărilor efectuate pentru realizarea lucrării biobibliografice Portrete din Bran⁴, destinată prezentării unor personalităţi din Ţara Branului, am găsit înregistrată pe bandă magnetică o conferinţă despre Constantin Brâncuşi, ţinută de dr. Radu Puşcariu în anul 1972, la Liceul de Artă din Braşov. Ea mi-a fost semnalată şi pusă la dispoziţie de domnul Ion Duicu, originar din Peştera Branului.
Comparând impresiile reliefate în conferință, desenele inedite descoperite recent la Bran și sculpturile sale realizate după fascinanta întâlnire cu marele artist, constatăm o vădită influență a acestuia asupra creației medicului-sculptor dr. Radu Pușcariu.
Dar pe scurt, cine a fost dr. Radu Puşcariu?

¹ Doctor în istorie, Brașov; e-mail: stoiancoriolan.emil@gmail.com.
² Aduc călduroase mulțumiri profesoarei Ligia Groșan din Bran pentru generozitatea de a-mi pune la dispoziție blocul cu desene inedite aparținând dr. Radu Pușcariu.
³ Emil Stoian, În vizită la Constantin Brâncuși, în ”România Turistică”, nr. 162/ 06.06.2017, p. 3-5.
⁴ Idem, Portrete din Bran, Brașov, Editura ”Dealul Melcilor”, 2002, p. 231-232.

Descendent al mai multor generații de preoți și dascăli, de cărturari și cavaleri de pe meleagurile Branului, a fost fiul lui ”Sextil Puşcariu, marele brănean cu nume de circulație internațională (…)”⁵.

S-a născut la 18 august 1906 la Braşov. Urmează şcoala primară la Cernăuţi, gimnaziul la Innsbruck şi Meran, liceul la Cluj, fiind absolvent al facultăţii de Medicină din Cluj, promoţia 1931.
Îşi susţine doctoratul în medicină şi chirurgie în anul 1932, la Cluj, cu teza Contribuţiuni la studiul arteriografiei pe viu. Studiu experimental, perioadă în care îndeplinea funcţia de preparator la Institutului de Anatomie Descriptivă şi Topografică.
În anul 1938 se transferă la Braşov, fiind concentrat apoi la Spitalul Militar Braşov. Este trimis pe frontul de est până în Crimeea (1942), apoi pe frontul de vest până în Tatra (1944).
Revine în 1945 la Spitalul Militar Braşov, de unde este transferat la Spitalul Inima Reginei din Bran.
Principesa Ileana, care ctitorise şi coordona spitalul, spunea despre dr. Radu Puşcariu: ”Era un chirurg cu experienţă vastă, provenit de la Universitatea din Cluj, și studiase în Franţa, Germania, Austria, am câștigat foarte mult cu venirea lui. Întreg spitalul a fost adus la un nivel mai înalt de tehnică operatorie și eficiență. Era un adevărat maestru în meseria lui, așa încât, după ce am făcut rost de toate instrumentele necesare, aproape că nu mai era operație pe care să nu o putem face”. ”Doctorul avea talent la muzică, desen și sculptură și avea un dar minunat de a spune povești. Se părea că avea o tolbă plină”⁶.
Principesa Ileana consemnează în Jurnalul său că ”sub conducerea noului director, un mare chirurg – dr. Radu Pușcariu”, activitatea Spitalului Inima Reginei de la Bran s-a îmbunătățit considerabil, ”iar reputația noastră este renume”⁷.

⁵ Ioan Colan, Cuvânt înainte la volumul lui Sextil Pușcariu, Brașovul de altădată, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 5, și Editura Schei, Brașov, 2001, p. 5.
⁶ Ileana, principesă a României, arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou, București, Editura Humanitas, 1999, p. 275.
⁷ Principesa Ileana, Jurnal, Bran, 28 iunie 1947, mss.; Ileana, Princess of Romania, Hospital of the Queenʼs Heart, mss.

După 1951, lucrează la Spitalul CFR Braşov, apoi la Spitalul Tractorul şi Codlea. A obţinut rezultate deosebite în domeniul chirurgiei plastice şi reparatorii, dar și în alte ramuri ale medicinei.
Fiind înzestrat cu înclinaţie deosebită pentru muzică şi arte plastice, şi-a dedicat o parte a vieţii cultivării sale artistice. Astfel, a cântat la pian şi violoncel, făcând parte din orchestra medicilor şi a Casei de Cultură Braşov.
Dr. Radu Pușcariu și-a înnobilat talentul studiind în particular sculptura cu Romul Ladea, a participat la viața artistică de la Cluj și Brașov, a cunoscut o pleiadă de artiști contemporani și a participat cu lucrări la mai multe expoziții ale artiștilor plastici din țară⁸.
De asemenea, este autorul mai multor sculpturi, dintre care bustul lui Axente Sever din Mediaş, bustul dirijorului Dinu Niculescu expus în holul Teatrului Braşov, a unui monument funerar din cimitirul Bellu, precum şi a unor basoreliefuri decorative şi alte sculpturi aflate în familie sau casele prietenilor.
Prima parte a creației artistice este influențată de crezul artistic al maestrului Romul Ladea, care ”practicând o sculptură modelată care pune în valoare o volumetrie acuzată, o construcție barocă a formelor, dar și o sculptură propriu-zisă, adică cioplită”⁹.
Începând cu anul 1936, pentru a-și lărgi orizontul și crezul artistic, îl vizitează în două rânduri pe sculptorul nepereche Constantin Brâncuşi la Paris, în modestul, dar celebrul său atelier din Impasse Ronsin nr. 11.
Este știut că în atelierul său veneau mulți prieteni și vizitatori, marele artist fiind un exemplu de sociabilitate¹⁰. În ambientul auster, dar fascinant, al acestui interior de spirit şi trăire artistică, a avut marele privilegiu să-l cunoască pe Constantin Brâncuşi ca om, să afle în mod nemijlocit concepţia sa despre frumosul în sculptură, despre crezul şi mesajul artistic, despre tehnicile folosite, despre munca plină de tenacitate şi sacrificiu. A avut revelaţia de a i se prezenta ustensile şi lucrări devenite celebre în întreaga lume şi a putut să îl admire povestind la un pahar de vin de Porto.

⁸ Ioana Vlasiu (coord.), Dicționarul sculptorilor din România, secolele XIX-XX, vol. II, Lit. H-Z, București, Editura Academiei Române, 2012, p. 236-237.
⁹ Ibidem, p. 236.
¹⁰ Petre Pandrea, Brâncuși, amintiri și exegeze, București, Editura Meridiane, 1976, p. 6, 204.

Iată o parte din amintirile sale, așa cum am reușit să le transcriem după înregistrarea menționată mai sus:

”Mă simt foarte emoţionat că sunt în situaţia de a vă vorbi şi, înainte de a începe, aş vrea să precizez o chestiune referitoare la ce au spus vorbitorii de dinaintea mea. Au spus că voi vorbi despre Brâncuşi. Asta este o chestiune aşa de vastă, aşa de complexă, încât nu pot să am pretenţia că vorbesc despre Brâncuşi, ci voi încerca să spun Dumneavoastră cum a fost întâlnirea mea cu marele sculptor.
M-am dus să-l văd pe Brâncuşi ca artist şi ca om. Nu m-am dus în mod oficial, ca ziarist sau critic. M-am dus să îi pun anumite întrebări şi el să-mi comunice dacă vrea. Erau un mare semn de întrebare părerile lui despre tratamentul materialelor, el fiind sculptor, eu amator sculptor. Doream să mă înveţe anumite lucruri şi atunci cred că cel mai bun lucru este să vă narez, să vă spun cum a decurs această întâlnire.
Am fost de două ori la el şi ceea ce mi-a spus el şi am putut învăţa cred de la el şi de la lucrurile văzute la faţa locului încerc să vă împărtăşesc.
Fac precizarea că acest lucru se întâmpla în anul 1936. Brâncuşi avea la ora aceea în jur de 60 de ani. Era născut, dacă nu mă înşel, în 1876¹¹.

¹¹ Constantin Brâncuși s-a născut în 19 februarie 1876 la Hobița, județul Gorj, și a murit la 16 martie 1957 la Paris, fiind înmormântat în cimitirul Montparnasse.

Am aflat adresa lui şi m-am dus să-l caut. Locuia în centrul Parisului, pe Bulevardul Pasteur. Din bulevardul Pasteur se făcea un aşa zis ”impasse”, ceea ce ar fi la noi micile intrânduri, ştiţi o stradă care nu are ieşire decât într-o singură parte. Şi în Impasse Ronsin m-am dus să îl caut pe Brâncuşi. Şi, după ce am coborât în staţie pe Bulevardul Pasteur, care este o arteră mare, cu circulaţie imensă, m-am trezit dintr-o dată într-o zonă liniştită, parcă era într- un oraş de provincie, unde erau flori, erau grădini, erau case mici.
Ajungând acolo şi întrebând în dreapta, în stânga, mi s-a arătat o clădire pe care nu ştiu cum s-o numesc, şură dacă vreţi, un fel de hambar, ceva de genul acesta, la care m-am dus printre nişte tufe, nişte tufişuri.
Mă trezesc brusc în faţa unei clădiri fără etaj, cu uşa foarte modestă. Eu ştiam despre Brâncuşi, ceea ce mi se spusese, că este un om destul de curios, un om care sta acolo singur.
Dar îmi închipuiam că în mijlocul Parisului se bucura de anumite lucruri pe care le conferea civilizaţia. M-am convins că beneficia şi el de civilizaţie, însă când am intrat acolo, mă trezesc în faţa unei clădiri modeste, rustice, cu o uşă care nu avea clanţă. Îmi zic: asta trebuie să fie casa lui Brâncuşi dacă-i lipseşte clanţa. E ceva mai neobişnuit.
Era o zi frumoasă de iulie, am bătut, mi s-a deschis uşa şi în faţa mea a apărut atunci Brâncuşi, cel pe care îl ştiam din fotografii, aşa cum probabil îl ştiţi şi Dumneavoastră.
Un om mic, într-o salopetă albă, cu nişte saboţi de lemn, cu o pălărie în cap, care era ca o gambetă, însă albă, nu ştiu din ce material o fi fost făcută şi se uita aşa la mine, cu o barbă albă frumoasă, cu nişte ochi extraordinar de vii, erau ca doi cărbuni. Mă priveşte şi mă întreabă în franţuzeşte ce doresc. Şi atunci i-am spus că eu sunt venit din România şi că sunt la Paris pentru studiile mele şi că ţin neapărat, în calitate de conaţional, să-l văd şi să intru în incinta atelierului.
Atunci el, foarte gentil, mi-a spus:
– Domnule doctor, poftiţi. Ceea ce vă interesează vă pot spune, mai ales că nu am pe nimeni acum aici.
Şi am intrat înăuntru şi acolo am dat într-o încăpere mare, din care se mai făceau două încăperi. Încăpere mobilată să spun, aş exagera, să spun ne- mobilată, asta iarăşi aş putea să spun. Erau tot felul de lucruri în sala aceea legate de activităţile sale, se vedea că erau întrebuinţate pentru executarea sculpturilor. Continuă:
– Ce v-ar interesa, domnule doctor?
I-am spus că m-ar interesa să văd ceea ce se poate în atelierul său şi, eventual, să-mi dea anumite lămuriri. Eu nu voiam să-l întreb prea multe, ca să nu-l plictisesc. Pe de altă parte, nu voiam să mă fac interesat, să-i spun părerile mele pe care le-aveam din ceea ce am citit şi din ceea ce am auzit de la alţii.
Şi atunci a început el să-mi arate şi zice:
– Da’, dragă doctore, nu vrei să guşti ceva?
Eu nu puteam să zic că nu. Şi atunci m-a dus în altă odaie, care era foarte interesant amenajată; era tot o parte din această cladire, în care sus, aşa la vreun metru şi ceva, erau nişte scări, era un pat simplu în care dormea el şi în altă parte a odăii, în faţă, era o masă cu un scaun şi pe perete erau, dacă vă aduceţi aminte, că sunteţi tineri toţi, ca în prăvăliile cu pălării, erau aşa nişte dulapuri mari, nişte compartimente acoperite cu câte un sac de carton.
Acolo era o masă şi m-a poftit la masă. Şi mă întreabă cu ce mă poate servi. Îi spun:
– Cu ce credeţi Dumneavoastră.
Şi atunci a deschis un dulap din acela şi a scos de acolo o sticlă de Porto mi se pare, oricum un vin foarte bun şi mă întreabă dacă vreau să mănânc ceva.
– Păi, lăsaţi maestre, îi spun eu foarte jenat.
– Nu, nu, acesta e un vin foarte bun, dar trebuie să îţi dau ceva şi de mâncare.
Atunci, din raft a scos o ridiche şi o bucată de pâine. A cojit frumos ridichea şi a tăiat-o feliuţe şi a pus sare pe ea şi mi-a oferit-o. Am mâncat ridiche şi am băut Porto cu el.
Eu i-am spus că sunt de la Cluj, eu veneam de la Cluj, unde locuiam şi m-a întrebat ce mai e prin ţară, că el nu mai fusese de lungă vreme şi avea tocmai în intenţie să meargă în România. Astfel, era înainte de lucrările pe care le-a făcut în țară, la Târgul Jiu, presupun acum aşa din ceea ce pot să deduc.
Spunea că are intenţia de a sta de vorbă cu guvernanţii de atunci ai ţării, să i se dea anumite comenzi.
Şi îmi spune:
– Să nu ţi se pară curios, dar mie îmi place Michelangello.
Eu tăceam. Cum să nu-ţi placă Michelangello?
– Michelangello ştie să lucreze, ştie să sculpteze, dar face tot lucruri d-astea, oameni contorsionaţi, oameni suferinzi. Gândeşte-te la scavii lui, la toate lucrările lui. Este plin de elan, este plin de forţă, dar gândeşte-te la David cum stă cu mâna. Mie nu îmi place¹².
– Dragă doctore, nu vreau să îţi spun prea multe înainte de a vedea lucrările mele. Eu doresc din suflet să fac ceva frumos. Cum îl fac? Din ce îl fac? Asta e treaba mea, dar vreau să iasă ceva frumos. Uite să îţi arăt.
Şi m-a dus în atelier şi la un moment dat îmi spune:
– Aici am avut o mare nenorocire: această ”Pasăre măiastră” s-a rupt. Era o lucrare neterminată, dintr-un granit negru lucios, făcută dintr-o singură bucată.
Eu, ca să mă aflu în treabă, am spus:
– Maestre, asta e o chestiune care se poate aranja. Îi puneţi un ştift sau…
– Vai de mine, vai de mine, cum poţi să vorbeşti asemenea lucruri? Îmi explică Brâncuşi. Asta e o lucrare care ştii cum îi zice?
– Da, ”Pasărea măiastră”.
– Da, dar în franţuzeşte îi spune mai bine ”L’oiseau qui prend son vol”. Şi asta e făcută dintr-o singură bucată. Nu se poate să o faci din două lucruri lipite.
– Dar nu se observă.
– Nu este problemă că se observă sau nu se observă, mă jenează pe mine care am facut-o. Eu am vrut o pasăre care îşi ia zborul. Eu am vrut să-i dau drumul să zboare şi la un moment dat s-a rupt şi nu mai poate acum să zboare. Şi trebuie să fac alta.
– Să faceţi alta?
– Da, o alta după cum am mai făcut câteva. Şi să nu mai spui la alţii că s-ar putea lipi, pentru că asta nu se poate lipi. Nu e chestiunea că nu observă nimeni că este lipită şi este făcută din două bucăţi, dar mă jenează pe mine care am facut-o. Eu am conceput-o în felul acesta, dându-i numele de ”L’oiseau qui prend son vol”, înseamnă că nu mai este pasărea care îşi ia zborul¹³.

¹² Pentru gândirea sa aforistică, vezi și Pravila lui Brâncuși, la P. Pandrea, op. cit., p. 260-261.
¹³ Brâncuși spunea: ”Pasărea este un simbol al zborului” sau ”Toată viața mea am căutat esența zborului. Zborul! Ce fericire!” (s.n.); vezi P. Pandrea, op. cit., p. 157, 259.

Mi-am zis că am învăţat ceva şi am tăcut şi l-am lăsat să vorbească. Probabil că din punctul lui de vedere a avut foarte mare dreptate.
După aceea, mergem mai departe şi am văzut ”Le Cocolico”, un fel de cocoş care era făcut dintr-un volum de material, un volum de fontă ca un paralelipiped, aşa cum arată o carte. Îi zice ”Cucurigu” pentru că reprezintă cocoşul dimineaţa când cântă. Era făcut din fontă, era mare, de vreo trei metri şi ceva.
M-am uitat mirat la el. Cunoaşteţi cu toţii cum este fonta, cum sunt uşile de la soba din fontă, este o suprafaţă rugoasă specifică. Vedeam însă că această fontă nu este turnată, ci era parcă cioplită cu o daltă, deci suprafaţa acestui volum era lucrată cu dalta.
Atunci l-am întrebat:
– Aceasta este fontă?
– Da, este fontă. Desigur.
– Dar nu este ca o fontă turnată!
– Nu este turnată, am turnat un volum mare şi pe urmă m-am apucat să-l cioplesc.
Eu am crezut că nu am auzit bine. Să te apuci să ciopleşti fonta, asta este o chestiune cam ciudată.
– Da, am cioplit fonta, am cioplit lungă vreme la ea, am mai întrerupt, am cioplit din nou. Dar nu ştiu câte luni am tot cioplit la ea. Am stricat 73 de dălţi, dar a ieşit foarte frumos (Sigur că întrebuinţa dălţi bune, din oţel, dar totuşi, ca să ciopleşti fonta, înseamnă că trebuie să cam strici dălţi).
Atunci eu iarăşi am îndrăznit şi am întrebat:
– Maestre, nu vă supăraţi, eu vă pun o serie de întrebări, care, desigur, Dumneavoastră vi se par naive, dar sunt puse de un om care nu se pricepe. Dar nu credeţi că, având mijloacele de astăzi, nu se poate turna într-o formă şi nu se poate obţine acelaşi efect de suprafaţă?
– Păi, se poate obţine, cum să nu, dar plăcerea însă a fost a mea de a ciopli, eu am avut o bucată de fontă din care am cioplit.
– Bine, dar de ce aţi cioplit-o în fontă, căci este aşa de greu. Eu nici nu am auzit că se poate ciopli fonta.
– Da, eu am vrut s-o fac din fontă şi am vrut să fie cioplită şi atunci singura soluţie a fost să iau dalta şi ciocanul şi să cioplesc fonta aşa cum ciolesc piatra.
După asta mergem ce mai mergem şi, uitându-mă în dreapta şi în stânga, îl văd că se opreşte şi îmi zice:
– Uite bucata aceea.
Atunci am văzut jos, pe pământ, o ţeavă mare de canalizare şi anume porţiunea unde se bifurcă. Ştiţi cum sunt ţevile de canalizare în porţiunea unde se bifurcă în formă de Y.
– Da, o văd.
– Într-o zi mergeam pe stradă şi am văzut la o lucrare de canalizare, în pământ, o groapă unde conducta trebuie să se despartă. Era ţeava care era pusă acolo, urmând să fie legată în continuare cu alte ţevi. Şi atunci am spus:
– Domnule, aceasta este cea mai ideală formă care se poate da pentru ca să se poată face un tors. Pentru că, sigur, un tors dacă stai şi-l reduci la forma ideală, căci el era în formă pură, asta este. Un tors asta ar fi: corpul şi cele două coapse tăiate, aşa cum sunt la tors fără corp şi fără braţe. Atunci am vrut să fac un tors din asta, inspirat fiind de această ţeavă pe care am văzut-o. Dar totuşi vedeam că este ceva prea rigid. Iar pentru că demult vroiam să fac un tors, m-am gândit să-l fac din lemn şi pentru că eu respect şi iubesc întotdeauna materialul, m-am gândit să-l fac din lemn.
Într-adevăr, Brâncuşi a iubit enorm materialul şi a continuat:
– Eu însă care am cioplit atâta lemn în viaţa mea şi care ştiu ce înseamnă să ciopleşti în lemn, atunci când îi întrerupi fibra tăind oblic, atunci îţi dă anumite imagini formate de structura lemnului. Aceasta însă nu se potriveşte cu ceea ce vreau eu să fac. Vreau să fac un tors în care fibrele lemnului să nu fie întrerupte, iar sculptura să fie din aceeaşi bucată, bineînţeles. Acum, dacă iau un lemn care are în structura sa fibre suprapuse şi dacă îl cioplesc, atunci voi tăia aceste fibre şi voi ajunge să am un anumit desen, unde se întrerup fibrele şi devin aceste ochiuri sculpturale. Iar eu nu vreau să fie rotund, să fie o singură linie. Astfel, am căutat un pom cu o creangă mare, care se desparte în două şi, imediat după ce am tăiat pomul şi lemnul era verde, am făcut o presă, ținându-l aşa până s-a uscat. Abia atunci m-am apucat să îl cioplesc. Am fost sigur că cioplindu-l voi putea să respect aceste fibre, această direcţie a fibrelor, în aşa fel ca să nu fie întrerupte şi ca totuşi ele să urmeze torsiunea asta pe care i-am dat-o.
Atunci îmi spune:
– Uite, aici este.
Şi am văzut acolo un lemn în formă de Y care era pus între prese, între nişte maşini care îi dădeau anumită torsiune şi îl forţau în aşa fel încât, când va fi uscat, el atunci va fi exact cu fibrele acestea aşa cum vreau eu să le am.
– Dar cât o să dureze asta, Maestre?
– Păi, nu ştiu, eu trebuie să mă uit să văd. Când o fi gata, atunci numai mă apuc eu de lucrat. Până acum a fost vorba de granit, a fost vorba de fontă, a fost vorba de lemn şi de alte materiale.
La un moment dat îmi spune:
– Să ştiţi că mie îmi place să lucrez și într-un material amorf, de exemplu piatră sau dacă torn amorf, nu are fibră, lucru foarte important şi, în acelaşi timp, interesant. Ori, parte din lucrările mele sunt dintr-un material amorf.
Nu a vrut să spună din ce material sunt.
Uitasem să vă spun că într-una din încăperile în care am umblat era şi o forjă. Avea un cuptor în care îşi topea metalul de care avea nevoie şi el îşi turna singur lucrările pentru a fi sigur că a făcut un lucru bun şi aşa cum şi l-a dorit.
Şi mi-a arătat o lucrare care mi-a plăcut foarte mult şi care încerc s-o descriu: imaginaţi-vă Dumneavoastră o formă ca o pasăre, un fel de raţă, dacă vreţi, sau gâscă, aşa ceva, care era redusă de el la linia pură, el care reducea volumul la esenţă, la ce este mai simplu. Era o formă ovală ce sugera forma pură a unei raţe sau a unei gâşte. Nu era lebădă, că nu avea gâtul prea lung. Acest volum era făcut dintr-un material deosebit care era lustruit şi galvanizat. M-am tot uitat să fie nichel, să fie crom? Pentru crom, chiar şi pentru nichel, era prea galben, pentru alamă, nu era destul de galben. Lucrarea era extraordinar de lucioasă, era un metal care avea o culoare între nichel şi alamă, dar era lustruită la maxim. Acel metal fusese turnat şi lustruit în atelierul său, acolo unde îşi turna şi lustruia şi galvaniza lucrările. Acestea sunt lucrări pe care mi le-a spus cum le face. În tot cazul, mi-a spus că el îşi face toate acestea singur. Şi mi-a arătat această formă, această pasăre să-i zicem. Era cam de mărimea aceasta, era montată pe o piatră albă, marmură albă, cioplită dur, în forma unei pietre de moară. Deasupra ei era aceasta, făcută dintr-un metal între alamă şi nichel, un galben foarte alb, însă era totuşi o culoare mai caldă decât este nichelul sau cromul şi era extrem de lustruită. Însă este de spus că lucrarea, dacă ar fi fost făcută dintr-un material mai opac, mai puţin lustruit, nu s-ar fi observat că nu avea peste tot aceleaşi raze de curbură. Şi a dat drumul la un aparat, o piatră era montată pe un dispozitiv electric, cu un motoraş electric la care el dând drumul, această piatră a început să se mişte şi a făcut o tură completă în jurul ei, destul de inert, nu prea repede. Totuşi era suficient de repede încât să se vadă mişcarea şi să sclipească în lumina ce venea prin fereastră. Această pasăre nu avea peste tot aceeaşi rază de curbură, avea mici denivelări, care însă nu le observai, din cauza apelor pe care le făcea. Repet, era lustruită maxim, era lustruită cum rar am mai văzut un nichel sau crom aşa lustruit. Aşa cum ar fi un instrument, această pasăre, din cauza rotaţiei pe care o făcea în jurul axei ei, aveai impresia că ea însăşi se mişcă, nu că se mişca în totalitate, dar corpul ei se mişcă, aveai impresia că se mişcă din cauza apelor. Era ceva foarte impresionant şi frumos, era un lucru neaşteptat. Şi după ce s-a întors de câteva ori complet, îmi zice:
– Domnule, îţi place?
– Da, îmi place.
– Îţi place mult?
– Da, îmi place foarte mult.
– Îţi poţi închipui ceva făcut să se mişte mai bine decât această formă?
– Nu.
– Şi e ceva frumos?
– E ceva foarte frumos.
– Dragul meu, eu asta vreau. Eu vreau să fac ceva frumos. Spune-i Dumneata sculptură, arhitectură, pictură, cum îţi place. Îmi este perfect indiferent. Sigur că toată lumea zice că eu fac sculptură şi că eu cred că fac sculptură şi aşa ar trebui făcută sculptura. Însă din momentul din care o priveşte, găseşte că e ceva frumos, că îi dă o formă când te uiţi la ea, îţi face plăcere s-o priveşti, elimină tot ceea ce este şi reuşeşte să rămână ceea ce vrea cu adevărat să reprezinte.
Şi iar a început să se dea la Michelangello.
– De ce să fac eu lucruri d-astea să văd oameni suferinzi, vreau să fac ceva care delectează ochiul, vreau să fac ceva să fie plăcut la vedere şi bine-înţeles, să fie frumos.
Brâncuşi lucra cu idei abstracte ca şi alţi sculptori, dar dorea să facă o frumuseţe aparte, vroia să facă o graţie aparte, să cultive forma pură.
– Eu vreau să fac în aşa fel încât să elimin tot ceea ce este urât, tot ceea ce este suferinţă şi de aceea am făcut toate lucrările acestea şi sunt mulţumit că îţi place şi mie mi se pare că le place şi altora.
Că le place şi la alţii asta e o chestiune care depăşeşte subiectul meu de astăzi, dar din moment ce se bucură Brâncuşi de ceea ce se bucură astăzi şi din moment că este aşa de apreciat, mai ales în străinătate, iar la noi ceea ce a făcut este unic şi atât de frumos, trebuie să-i apreciem meritele.
La marea lui calitate, mai trebuie adăugat un lucru şi spun aceasta pen- tru că eu de meserie sunt doctor chirurg şi ştiu ce înseamnă suferinţă umană. Brâncuşi a fost unul care a răbdat de foame, pentru că el a răbdat de foame ani de zile ca să ajungă să-şi aplice şi să facă sculptura pe care o consideră sculp- tură adevărată. El nu a făcut concesii. Probabil că ştiţi şi Dumneavoastră aceste lucruri.
Atunci când a ajuns la Paris şi a reuşit cât de cât să se afirme, au venit la el domnul X şi domnul Y, şi au comandat un bust pentru nevasta sau mai ştiu eu pentru cine sau pentru mormânt. El le-a spus că vă fac, însă să-mi daţi voie să-l fac aşa cum înţeleg eu să fac un bust.
Ei, nu, dumneata să-l faci cu o haină foarte frumoasă şi să-l faci şi cu dantele etc.
Atunci Brâncuşi a spus:
– Nu, domnule, ori mă laşi să fie aşa cum înţeleg eu s-o fac sau n-o fac deloc.
Atunci n-a făcut-o deloc şi la început a răbdat de foame, a răbdat foame multă şi s-a dus pe jos din Gorj până la Paris pentru că nu avea cu ce să-şi plătească trenul.
Eu, ca simplu muritor, care îmi place arta plastică, dacă sunt sau nu sunt de acord cu toate principiile lui Brâncuşi, este o chestiune care nu are nicio importanţă. Eu am ţinut să vă spun Dumneavoastră nişte amintiri pentru că sunteţi tineri. Dumneavoastră sunteţi plini de entuziasm şi înţelegeţi acest tumult de sentimente care există în fiecare creator, în fiecare artist.
Cred că aţi înţeles că nu am vrut să fac nici un adaos la eventualele aprecieri pentru că nu sunt în măsură să le fac, şi pentru că am ţinut să răspund la invitaţia Domnului Duicu şi să vă spun părerile mele ca amator, pentru că şi eu fac sculptură ca amator.
O să spuneţi: foarte bine, dar oare este normal – ca să apreciezi o lucrare să ţi se spună dinainte de ce este frumoasă? O lucrare fumoasă trebuie să te impresioneze de la început. Însă, mai înainte de toate, el nu mi-a dat mie explicaţii, ci lămuriri sub formă de răspuns la întrebările mele şi mi le-a dat de aşa natură încât în momentul în care am ştiut anumite lucruri am înţeles de ce acest om a suferit când i s-a rupt ”Pasărea Măiastră”. Nu pentru că a pierdut o lucrare. El timp avea şi s-a pus din nou pe lucru şi într-un an şi jumătate a făcut altă pasăre la fel de bună. Însă mi-a atras atenţia cu privire la concepţiile lui pe care le considera primordiale în creaţia operei de artă. Şi el a făcut această operă de artă aşa cum a înţeles s-o facă şi a fost ajutat de PRONIE, în sensul că a putut să obţină rezultatele urmărite, fără eforturi inutile şi fără compromisuri şi, astfel, a putut să se afirme.
Ori eu cred că succesul unei opere de artă, principalul lucru este ca cel care face operă de artă să fie sincer. Ori în ceea ce priveşte sinceritatea lui Brâncuşi eu nu stau nici un moment în îndoială că a fost un om absolut sincer în ceea ce a făcut şi s-a dovedit că sinceritatea în artă şi în manifestările lui, care îl fac un creator, este una din condiţiile primordiale ca această lucrare să fie valabilă mai ales atunci când este frumoasă, nu vorbesc de elucubraţiile unuia care este patologic.
Mă gândesc la un om care este sincer şi care vrea să facă ceea ce este frumos, şi ceea ce consideră el frumos şi se afirmă şi ajunge acolo unde doreşte să ajungă, cum a ajuns Brâncuşi, este imposibil ca până la sfârşit să nu reuşească şi să facă ceea ce crede el de cuviinţă.
Pentru ca să închei, ţin să vă spun, după cum aţi observat şi Dumnea- voastră, că nu m-am ambalat deloc în chestiuni de creaţie artistică. Nici să-mi dau cu părerea dacă este bine sau nu e bine ce a făcut Brâncuşi. Asta rămâne să facă oameni care să fie mai competenţi ca mine. Însă, pentru mine, rămâne această vizită în memorie. Am fost de două ori la el şi dovadă că după 36 de ani încă şi acum îmi aduc aminte ca şi ieri când am fost la el, şi când am stat de vorbă cu el liniştit, era un bărbat de 60 de ani şi mi-a rămas în minte aşa cum l-am văzut atunci şi îmi părea bine că îl văd, să-l am în faţa mea la el acasă, nepregătit să nu fie nici el cu capsa pusă şi să nu creadă că sunt vreun ziarist ceva.
El a fost cu toată încrederea faţă de mine şi a văzut în mine un om care are tot interesul.
A fost mai mult decât amabil, mi-a arătat ce a considerat el mai important şi eu, la rândul meu, am putut să profit de aceasta.
Aş dori să vă fi fost de folos şi Dumneavoastră în meseria pe care aţi ales-o”¹⁵.

¹⁵ Dr. Radu Pușcariu făcea o elegantă urare viitorilor artiști brașoveni.

Conferința prezentată mai sus și semnată de dr. Radu Pușcariu dovedește talentul de povestitor și spiritul său artistic, modul cum a receptat gândurile și crezul marelui ctitor al sculpturii moderne, ea fiind o mărturie nepieritoare, transmisă cu talent și simț al valorilor perene, în așa fel încât să poată fi înțeleasă de tânăra generație. Indubitabil este impresionat de prezența, modestia, viziunea și crezul acestui corifeu al sculpturii moderne.

Încearcă să arate și să explice crezul lui Brâncuși, iar esența celor relatate de el vine să confirme aprecierile altor biografi, ca Vasile G. Paleolog, Carola Giedeon-Welcker, Petre Pantea, Radu Varia, Peter Neagoe, Marcel Biron, Dan Grigorescu, Constantin Zănescu, Paul Rezeanu, Pavel Șușară, Cristian-Robert Velescu etc. ¹⁶.
Având talent remarcabil de povestitor, reușeste să-i facă un portret fizic și psihic care trebuie reținut la loc de cinste în istoriografia brâncușiană: ”Un om mic, într-o șalopetă albă, cu nişte saboţi de lemn, cu o pălărie în cap, care era ca o gambetă, însă albă, nu ştiu din ce material o fi fost făcută şi se uita aşa la mine, cu o barbă albă frumoasă, cu nişte ochi extraordinar de vii, erau ca doi cărbuni. Mă priveşte şi mă întreabă în franţuzeşte ce doresc. Şi atunci i-am spus că eu sunt venit din România şi că sunt la Paris pentru studiile mele şi că ţin neapărat, în calitate de conaţional, să-l văd şi să intru în incinta atelierului” (s.n.).
Dacă raportăm la întreaga sa operă desenele și sculpturile executate de dr. Radu Pușcariu, după vizitele făcute la Paris, putem observa influența semnificativă a creației lui Constantin Brâncuși asupra viziunii sale artistice și concretizarea ei în lucrări ca: Nud (aluminiu), Crucea de la mormântul nepoatei sale Lia Mică, Radu Pușcariu – autoportret¹⁷ și mai multe desene…

¹⁶ Vasile G. Paleolog, Tinerețea lui Brâncuși, București, Editura Tineretului, 1976; Marcel Biron, Arta abstractă, București, Editura Meridiane, 1972, p. 93, 179-181; Carola Giedeon-Welcker, Constantin Brâncuși, București, Editura Meridiane, 1981; P. Pantea, op. cit.; Dan Grigorescu, Brâncuși și secolul său, București, Editura Artemis, 1994; Constantin Zănescu, Aforismele și textele lui Brâncuși, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980.
¹⁷ Sextil Pușcariu, Spița unui neam din Ardeal, Cluj-Napoca, 1998, p. 210.

Preluat din Acta Terrae Fogarasiensis, 2017.
Vezi și linkul de mai jos:

N.N. – Dr. Radu PUŞCARIU a încetat din viață la Braşov, în anul 1978.