Garda de Fier

Ion Siugariu

Revarsarea bogata de suflet si de eroism stravechi, marsul apasat în istorie al neamului românesc, nu-si puteau gasi parca un poet mai potrivit pentru a le cânta în versuri, decât d. Aron Cotrus. Atât caracterul deosebit al talentului sau, realizat într-o expresie pietroasa si dura, cât si opera sa trecuta, sunt singurele care garantau, în toata literatura noastra de astazi, poemul cel mare, cântecul majestos si puternic al acestor evenimente. Poeme mai vechi ca Rapsodie valaha si Peste prapastii de potrivnicie, a caror idee dominanta este misiunea neamului românesc în aceasta parte a Europei, misiune de lupta împotriva întunericului si de reînviere a gloriei latine, ar fi ramas neîmplinite fara aceasta urmare (Rapsodia valaha si Peste prapastii de potrivnicie au fost traduse si în limba spaniola, tiparindu-se la Madrid în anul 1941, prima – Rapsodia valaha – în colectia Santoy Sena, iar cea de a doua – Atravès de abismos de adversidad – în colectia Escorial. Amândoua poemele au fost obiectul unor entuziaste recenzii, facute de cei mai de seama scriitori spanioli. Astfel: ziarul El Alcazar din Madrid publica în numarul sau din 22 iunie 1942 un articol intitulat Inspiratia antibolsevica a unui mare poet român. Sub semnatura d-lui Alonso Martin, apare în revista Legione y Falanges (Madrid, an. II, Nr. XX, p. 35, iulie 1942), articolul Un gran poeta de la latinidad.
Articolul este completat cu trei gravuri reprezentând pe poetul Aron Cotrus si doua minunate peisagii din Carpati. D. Duarte de Canto semneaza în Futura din Lisabona, în numarul din 21 iunie 1942, o judicioasa apreciere (Un grande poeta romena) asupra valorii artistice a poeziei d-lui Cotrus. Sub initialele G.S. Aqui Estamos din Barcelona (an. VII, Nr. 79, iulie 1942), publica o recenzie despre Rapsodia valaha. Cu acest prilej d. Aron Cotrus este socotit un poet autentic national. Vorbind despre motivele sale de inspiratie, autorul enumara cea mai mare parte din opera d-lui Aron Cotrus si arata ca la temeiul acesteia sta puternica traire a sentimentelor de iubire de patrie si grija pentru destinul ei. Recenzia se termina cu aprecieri favorabile la adresa lui Cayetano Aparicio, traducatorul poemei. Revista de la Madrid Guadernos de literatura contemporanea consacra, în doua numere consecutive, câte o cronica celor doua poeme. În numarul din luna Iunie, d. S. Pérez Valiante analizeaza poemul A travès de abismos de adversidad sub titlul Aron Cotrus, poeta nuestro tiempo, socotindu-l pe d. Cotrus profetul mandatar al latinitatii. Despre Rapsodia valaca semneaza în numarul de pe Iulie o bogata cronica d. Joachim Gonzalez Muela. În sfârsit, ziarul Unidad din San Sebastian face sa apara în numarul din 6 Iulie 1942, sub semnatura d-lui Ramon de Villota o recenzie asupra celor doua poeme Dos poemas de Aron Cotrus. Autorul remarca si dovedeste prin exemplificari ideea dominanta a celor doua poeme. Este mareata misiune a neamului românesc de a realiza imperativele civilizatiei europene în Orient (cf. Pompiliu Preca, Basarabia literara, Nr. 26 din 21 Septembrie 1942). Odata cu începerea campaniei din rasarit, România intrând în vârtejul unor lupte uriase, a caror semnificatie întrece simpla intentie defensiva în fata unui temut colos dusman si realizând marete fapte de arme, marsuri gigantice spre o glorie noua, un clocot puternic de vointa si dârzenie strabuna, s-a ivit si ocazia acestui poem asteptat. Primele lui versuri sunt o evocare a bubuitului tunului românesc, bubuit care se aude pâna departe, acolo unde se pierde hotarul dintre moarte si viata:

 Peste viata, peste moarte,
peste ape mari, peste fruntarii sparte,
peste uriase uragane jucause
                  de fum si de cenuse
tot mai departe,
                  tot mai departe
durduie, durduie tunul mereu

 Tonul acesta declamatoriu, versuri rupte în emistihuri, cu virgule, cu enumeratii si repetitii de cuvinte caracteristice, a fost de mult remarcat în opera d-lui Aron Cotrus. În poemul acesta însa, al carui subiect, de unica grandoare si viziune, necesita un limbaj adecvat, el capata o misiune poetica mai precisa, de respiratie puternica, cu opriri multe si lungi, cu precipitari si asimetrii continue. Este ca o lupta în plina desfasurare, cu opriri si bruscari necesare, cu pasi neregulati si tari, cu întoarceri si rarituri si cu nesfârsite suspendari odihnitoare. Astfel dupa evocarea generala a razboiului, poemul se întoarce spre umbrele istoriei nationale, urmareste peste câmpii si departari urmele strabunilor viteji, pasii lor «mai tari ca piatra» care au strabatut

 dintr-o apa într-alta
                     din Tatra
                     la Ialta
din Tisa pâna-n Caucaz,
din Hotin pâna-n Tesalia si Pind,
din Maramures pâna-n Craina
                     si-n Timoc,
din Marea de Azov
la Marea Adriatica

 pâna unde merg aducerile aminte ale neamului românesc. Spre aceste margini întinse ale gloriei daco-romane s-a dezlantuit o nestavilita vrere tânara si cele douazeci de milioane de români «facut-s-au unul». Într-o viziune de nobila grandoare imperiala, poetul vede neamul întreg adunat sub un singur steag, într-o singura hotarâre si credinta. Cei de acum si cei de altadata, tineri si batrâni, vii si morti, «uitând strâmbatati si nevoi», se pare ca au pornit împreuna sa moara la hotare «a mia si a mia oara»:

 curajul lor ca-n platose se-mbraca…
parca au acelasi nume toti…
se-nfratesc în ei strabuni si stranepoti…
în gândul lor, pe totdeauna, se împaca
mândria Romei si dârjenia daca…

 Întrebuintând acelasi stil aspru, aceleasi cuvinte tari si pietroase, în versuri rupte si navalnice, sunt evocate apoi cotropitoarele navaliri barbare, abatute asupra neamului românesc din rasaritul întunecat. Sunt expresii tumultoase si grele, repetitii de cuvinte sunatoare si onomatopeice, zguduitoare în sonoritatea lor imitativa:

 din departari în iurese barbare
tâsnesc ca din iad, far-de numar,
cu coase de fulger pe umar,
pe balauri de bezna calare…
     vin în furtunatic galop,
     ce crâncen se frânge
     si creste napraznic la loc:
                    potop,
                    si potop,
                    si potop,
                    de ropote,
                    de tropote,
                    de foc
                    si de sânge…

 Sol al luminii si al Europei civilizate, vlastarul latin dintre Tisa, Nistru si Dunare tine piept acestei dezlantuiri uraganice. Lupta lui capata sens de simbol al dreptatii divine, bratul sau reprezinta o valoare de înalta etica crestina:

 e-aceeasi razboire între bine si rau,
        între lumina si hau,
        între jos si între sus,
        între Satan si Isus…

 Profund nationala, opera aceasta se integreaza astfel deopotriva în rândul marilor productiuni de generala circulatie, putând fi interpretata în sensul acestor versuri. Pret de mare viziune si de profunde vibrari universal-umane, d. Aron Cotrus nu putea sa nu dea operei sale un caracter care sa depaseasca granitele unui etnicism fara rezonante în larguri. Este, de altfel, o nota de mare distinctie aceasta pe care o putem observa la toate marile opere ale popoarelor. Este, poate, semnul unei valori autentice, precum si o dovada ca operele nationale pot fi în acelasi timp si opere care sa intereseze spiritul omenesc de pretutindeni. Totul se reduce în ultima analiza la geniul autorului si la puterea lui de-a insufla un sens general paginilor pe care le scrie. Sensul acesta general al poemului d-lui Aron Cotrus este lupta dintre principiul bun si principiul rau, razboirea dintre lumina si întuneric, dintre afirmatie si negatie, asa cum, de altfel, poetul marturiseste în versurile de mai sus. Totodata, el este o descriere profetica a României de mâine, a unei Românii mari si puternice, biruitoare a nedreptatilor si, deci, un simbol al triumfului principiului bun în lume. Imaginea acestei Românii viitoare este prezentata în versuri ample, cu rasuflari largi si regulate, pline de o siguranta în expresii si de o hotarâre în continut, admirabil îngemanate:

 creste în noi de pe-acum, aspra si vie
privelistea tarii ce va sa vie…
în mâinile noastre de flacari si cremene
                                       zvâcneste unealta,
sa facem o tara mai tare ca oricare alta,
în frumusete doar cu raiul sa semene…
pe unde piciorul de-acum ne l-om pune,
cu iute cutezanta haiduceasca,
pe masura fara de masura a visului, sa creasca,
neam al meu, minune lânga minune…

razmeritele toate, într-o uriasa supunere,
se vor revarsa manos, cum se revarsa
în alvii batrâne si largi de Dunare:
râurile pâraiele din tara asta cu inima arsa.

ne-om lepada, ne-om vinde haina de pe noi,
pentru arme noi si pluguri noi…
pe unde fost-au doar pustietati si uitare,
spori-va un neam cu pas tot mai tare…
si unde zacura balti oarbe si bolnave,
fosni-vor porumbistile ca niste dumbrave…
pluguri brazda-vor pâna-n inima, moina,
si cântece napraznice naste-va doina

 Opera de bogata constructie si energie, revarsare de putere creatoare afirmativa, gigantica si definitiva, aceasta Românie de mâine, evocata de poet în versurile ample de mai sus, va fi o încununare a jertfelor si a luptelor stravechi duse de neamul românesc în rasaritul Europei, dar în acelasi timp si o dovada a triumfului spiritului creator omenesc. Accentele de generalitate universala ridica si aici opera nationala la o treapta de interes mai larg. 58 Mijloacele de realizare întrebuintate de d. Aron Cotrus în construirea acestui poem sunt acelea pe care, în general, le cunoastem din opera d-sale mai veche: versuri precipitate, rupte în emistihuri, enumerari, despartiri prin virgule, cuvinte tari, pietroase, dure, în general tot ceea ce poate sa redea un continut energic, eroic si barbatesc. Ele sunt atât de proprii d-lui Aron Cotrus si atât de definitiv caracteristice, încât opera d-sale nu va putea fi imitata niciodata în literatura noastra, maestrul covârsind pâna la desfiintare orice astfel de initiativa. De aceea, d. Aron Cotrus a ramas un mare si semnificativ singuratic. Sa enumaram, bunaoara, câteva din mijoacele de acest fel întrebuintate în poemul de fata. Cuvinte caracteristice: uriase uragane (amândoua cuvintele revin în fiecare pagina de mai multe ori), durduie, durduie (frecventa vocalei u si a consoanelor d si r realizeaza o sonoritate onomatopeica), furtunatic, navalnic, zburda, durda (aceeasi sonoritate onomatopeica), crâncen, apocaliptic, napraznic, tamerlanic, iures, nazdravan, carpatic, etc. Sinteze comparative:

 parca Uralii – apocaliptica salbaticiune,
cu milioane de capete si labe de foc

în fata mortii, ca un verde Ceahlau,
creste, Ioane, curajul tau

osti românesti – codrii în mers –
gata sa înfrunte întregul univers

rosiori – Dunari de foc – se revarsa parca
nemarginirea s-o soarba

bivoli uriasi, – tancurile – culca-se-n glod
               cu trupul schilod

gândul – armasar nazdravan –
începe iar sa ma poarte

iar lacrima mea – carpatica apa –
ale stepelor vânturi pe-o clipa le-adapa

si vesnicul, oceanicul suvoi
al batrânelor Dunari de sânge din noi

timpul – Mare Neagra – se va despica în doua
spre-o patrie navalnica si noua

 Ceea ce este magistral în aceste comparatii, în afara de puterea lor reprezentativa si plasticizatoare, este ramânerea lor într-o atmosfera de stricta aderenta cu poemul întreg. Astfel: lacrima poetului este o carpatica apa, sângele românesc se aseamana cu Dunarea batrâna, timpul este o Mare Neagra, etc. Toate aceste elemente de pura esenta româneasca îsi capata astfel o misiune poetica larga, poetul reusind si aici sa ridice materialul national la rang de universalitate si, deci, sa creeze o adevarata opera literara, deopotriva cu cea patriotica. Mai putem cita apoi câteva exemple caracteristice de repetitii:

 tot mai departe, tot mai departe
durduie, durduie tunul mereu

neam al meu, neam al meu

tot ce calci voinic si rupi pe-aici din hau,
               e-al tau
               al tau,
de mii de ori al tau

si sa vie, sa vie, sa vie

               cu pasi fierbinti,
               cu cutitele în dinti
                            navalesc,
                            navalesc,
                            navalesc

 Sistemul acesta de trei, din ultimele trei citate, poate fi urmarit si într-o serie de enumerari, de asemenea caracteristice d-lui Aron Cotrus.

 ducându-ti durerea, si cântecul, si taina
întinderea se cutremura, scapara, arde
de tunuri, de tancuri si, huiet de hoarde
pusca ta zbârnâie, tiuie, cânta
dupa grai, dupa mers, dupa moaste
le raspunde verde, scurt, rastit
îl simt, îl aud, îl aud

 Într-o cronica aparuta acum câtiva ani în revista Familia despre ultima carte a d-lui Ion Minulescu, d. Octav Sulutiu observa acelasi sistem de repetitie si enumerare, caracterizat prin cifra trei, în toata opera maestrului simbolist. Oricine poate observa însa ca nu este vorba aici decât de o coincidenta de moment si de aparenta, caracterul poeziei d-lui Aron Cotrus fiind total diferit. Un loc însemnat îl ocupa în poemul de fata cuvintele accentuate pe penultima silaba: furtunatic, noptatic, carpatic, navalnic, tamerlanic, crâncen, etc. Ele sunt anume alese de poet pentru a reda atmosfera energica si barbateasca generala. Accentul acesta tare, cazând pe silaba penultima cu putere, da versului mai multa vioiciune si, mai ales, mai multa duritate expresiva. Alteori, el cade pe silaba antepenultima, efectul fiind si mai puternic, concentrând tot interesul versului asupra cuvântului astfel ales. Iata un exemplu:

 încuie-te inima, cu mii de lacate!…
                           cât o creasta pe munte,
                           înalta-te, frunte!
pentru sufletele lor, genunche, pleaca-te!

 Sensul întregii strofe cuprinzându-se în ultimul cuvânt, al ultimului vers, el este puternic accentuat, atât prin punerea lui în rima, cât si prin întarirea maxima a vocalei a, datorita inversiunii (te pleaca – pleaca-te). Prin toate aceste mijloace de expresie, de nedesmintit maestru, ca si prin grandoarea si maretia continutului, Rapsodia daca se impune atentiei noastre ca o opera de mare însemnatate, atât literara, cât si nationala.

 Ion Sugariu – Revista Fundatiilor Regale, Anul X, Nr. 1, Ianuarie 1943
Vezi si: Ion Sugariu – Viata poeziei, Editura Marineasa, Timisoara, 1999