Garda de Fier

Dimineaţa, mama fãcea o cruce frumoasã pe grâul fiert din ajun...

  Ciresele coapte … Poate nu ar trebui sã spun decât atât: „ciresele coapte”. Gustul cireselor foarte coapte din vremea sfârsitului de scoalã – adio profesori si lectii si griji! – gustul cireselor coapte din Sâmbãta mortilor, nu stiu de ce, dar ciresele coapte din Sâmbata mortilor aveau un gust deosebit, cu totul deosebit, pentru mine era gustul împlinirii depline, concentrând, parcã, în sine, miezul deplin al vietii prezente.
Dimineata, mama fãcea o cruce frumoasã pe grâul fiert din ajun, apoi pleca la bisericã – noi trebuia sã strângem cirese, cât mai multe cirese, sã aibã mama de ajuns de’mpãrtit. In familia noastrã erau multi morti si atunci – ne spuneam – trebuie sã strângem cirese cât mai multe, ne suiam bucurosi în prietenul nostru, ciresul, era o zi deosebitã si mâncam cirese pânã nu mai puteam, gândindu-ne cu poftã la coliva, brânza, colacii si mai ales gogosile ce aveam sã le mâncãm dupã ce femeile vor termina cu’mpartitu’.
Când mama venea dela bisericã, ciresele erau strânse deja, apoi dânsa ducea pachetele, sã impartã pe la case, fiecare pachetel avea brânzã, „brânza îi plãcea mult tatei” spunea mama; si ou „micul Gheorghe mânca, cu poftã ouãle” ofta mama; si peste „mama – Dumnezeu sã o ierte – iubea pestele” zicea iarãsi mama; si încã… si încã… Mama pleca, alte femei aduceau pachetele si când datoria fatã de morti era împlinitã, mama punea pe masã pachetelele primite si obositã, spunea:
– Mâncati, copii! Mâncati pe sãturate!
S i noi ne repezeam fericiti si pentru cã era cald si grâul fiert putea sã se acreascã, mama ne mai îndemna spre final:
– Mâncati, copii! Mâncati tot, cã e pãcat sã se strice!
Si noi ne aminteam ce înseamnã sã ai burta plinã – pilnã cu toate bunãtãtile acelea si pe la sfârsitul mesei, cu burtiile doldora, deveneam buni si viata, deodatã, frumoasã, nespus de frumoasã – parcã si pomii erau mai frati cu noi, ca oricând, parcã si cerul era de acum ca o cuverturã tesutã de bunicã, parcã si iarba devenise, acum, sora noastrã mai micã.
In final, veneau ciresele cu sucul molatec al lor, ca amiaza unei zile de varã si totul era bun si perfect si cald deajuns ca sã te crezi, tu însuti, o parte esentialã a universului – poate chiar centrul universului, nu? – sã te simti asa, ca un fel de fruct ajuns la deplina ta maturitate, un fel de fruct din care timpul se naste, in care timpul se’ntoarce, in care timpul se joacã de’a dura prin pleoape, prin tãlpi, prin degetele mici dela mânã …
Era Sâmbãta mortilor si mortii nostri dragi erau acum printre noi, fugiti din amintirile mamei printre trupurile copacilor, prin petalele florilor, prin linistea caldã a vrãbiilar mereu ciripind.
Era sâmbãta mortilor – si atât de intens, noi, trãiam…
Florica BATU

Revista Scriitorilor Romani, Nr. 20, Munchen 1983