Când am auzit de sosirea lui în sat mi l-am închipuit cu turban şi şalvari aşa cum văzusem turcii prin cărţile de scoală.

Flori - motiv

Dar moş Osman n’avea nimic din portul lui de origină; în loc de iatagan purta mai întotdeauna cu el un cuţit lung, cu mâner gros de parea mai mult sabie. Cine ştie din ce bucată de fier şi unde îşi făurise el acel cuţit? Se vedea bine că trecuse prin bătăi de ciocan, pe nicovală. Când din curiozitate îl priveam printre garduri “să văd cum arată un turc”, mai întotdeauna era cu el în mână. La lucrul în vie, la cioplitul lemnelor, în jurul căsutei, îl purta mereu cu el. Nu-l lasa niciodată pe afară.
Moş Osman nu lăsa locuinta si via decât când aducea apă dela fântână. Mălai si alte lucruri care-i trebuiau lui i le aducea reangajatul, stăpânul viei, care, ieşit la pensie, se stabilise la Focşani. Până şi tutunul tot reangajatul i-l aducea. Moş Osman trăia ca rupt de lume. In singurătatea lui părea “câine credincios numai stăpânului”… “Mult o fi umblat hotul de reangajat, până să-şi găsească un astfel de chelar” auzeam eu vorbind pe cei mai mari.
Ziulica’ntreagă mos Osman mereu pe afară îsi făcea de lucru, chiar atunci când în vie nu mai avea nimic de făcut. Cu luleaua’n dinţi si mâinile cruciş pe pântece, sta ore înregi nemişcat pe colţul prispei. Se misca numai atunci când i se stingea luleaua sau i se termina tutunul. Când simţea că noi îl priveam printre garduri, îsi arunca si el privirea spre noi, în care eu nu citeam decât indiferenţa. Atunci însâ când veneam încet aproape de căsuţa lui, (mai mult o baracă decât casă) pe nesimţite, mos Osman parea dus departe pe gânduri. La isbucnirile noastre in râs sau trosnetul unei ramuri uscate el tresărea ca întors grăbit de prin cine stie ce lumi îndepărtate, apoi, lua poziţia omului fără griji; ochii lui însă trădau nostalgia după lucruri si ţinuturi cunoscute numai de el.
Noi copiii nu-l întelegeam pe mos Osman, dar in astfel de momente ceva lăuntric ne îndemna să-l lăsăm in pace; jocurile noastre, (mingea, călăritul, turca…) le practicam cât mai departe de el. Atunci, mos Osman părăsea locul lui de sedere si cu fumul tutunului după el, venea si se aseza cu coatele pe poarta din fata căsutei. Privea ceasuri întregi la noi, miscând muschii obrajilor, surâzând, lăsând mâinile de pe poartă in jos si iar ridicându-le. Când mingiile sau turcile noastre cădeau in vie sau curtea viei, el ni le căuta si da înapoi de părea mai grăbit ca noi care aveam jocul întrerupt.
Cu ocazia acestor înapoieri de mingii si turci am început a vorbi cu el, primul om in viata mea care mi se adresa cu cuvinte stricate in româneste. La început si el si noi eram stângaci in vorbire, mai pe urmă cuvintele lui pronuntate gresit stârneau haz si ne făceau plăcere. Cu mos Osman începuserăm să devenim mai îndrăsneti decât cu cei mai mari ai nostri. Mos Osman in comportările lui se asemăna mai mult nouă, ne lăsa impresia că tot ceeace vorbea cu noi era numai serios si că el ne da mai multă importantă. Poate acest fel de a fi al lui desvăluia dorinta să se facă plăcut nouă sau că singurătatea lui îl apropia de noi. Si una si alta si poate încă alte necunoscute ce numai în fiinta unui om ca mos Osman ar fi existat: loc de nastere, familie, copilăria lui pe alte tărâmuri, limba…
Cum îi căzusem la inimă nu stiu; lucrul mare cu care mă mândream era că fusesem primul care-i călcasem in căsoită. Din prima zi când mă trimesese să-i cumpăr o sticlă cu petrol devenisem si mai pricten. Dela un timp începuse chiar să mă oprească să mănânc cu el la masa lui săracă. Drept să spun eu însumi căutam să mănânc cu el. Nu că mâncarea lui ar fi fost mai bună ca cea de acasă, dimpotrivă, dar sătul de sgomotul lingurilor la masa noastră si de seriozitatea lui tata pe toată durata mesei, (cine are copii multi la masă îsi poate închipui ce s’ar întâmpla dacă tata sau mama n’ar căuta să-i stăpânească putin) la mos Osman mă simteam mai in apele mele. Vorbeam si râdeam împreună, făceam haz mai mult de vorbele lui stricate decât de glumele lui si mos Osman râdea, râdea mereu, devenisem singura lui bucurie.
O toamnă, o iarnă si o primăvară întreagă, ba si ceva din vară dusesem o prietenie din ce in ce mai strânsă cu mos Osman. Dela un timp insă, in vacanta de vară, începu să mă întâmpine cu răceală. Ba într’o zi, când să-i dau pe usă, mă întâmpină cu înjurături stricate, mă apucă in mâini de credeam că o să mă sfărâme si mă aruncă afară ca pe un nimic. Surprins de această întorsătură bruscă a lui si citindu-i pe fata-i nervoasă mânia, îmi pusei piciorele pe fugă de teamă să nu ma ajungă din urmă.
N’am spus la nimeni de această petrecanie,dar cu timpul părintii si prietenii mei începuse să vadă că eu căzusem in disgratia lui mos Osman. Mândria mea de mai înainte, ca “cel mai preferat al lui” acum pentru mine devenise rusine.
În câteva rânduri am dat târcoale căsoitei lui lăturalnice (afară din sat) dar ca să mă mai apropii de poarta ei nu mai îndrăsneam. Ceilalti copii jucau jocurile lor pe islaz înainte, eu însă de rusine apăream mai rar. Mi-a fost dat chiar să fiu văzut de el in câteva rânduri, dar cum cădea cu ochii pe mine întorcea fata in altă parte ca si cum eu i-as fi fost nenorocul pe pământ. O săptămână, două, o lună aproape trecuse de când nu mai schimbasem un cuvant cu el; începuse să-mi devină indiferent. Dar totusi, de multe ori mă intrebam ce s’o fi petrecut cu Turcul meu, ce rău i-am făcut. Răspunsul nu-l putcam găsi dar nici pe el nu îndrăsneam să-l întreb; fata lui era întunecată ca noaptea de câte ori da cu ochii de mine.
Într’o dimineată de Septembrie mergând spre scoală la un colt de stradă unde trebuia să cotesc pe sosea, ma pomenesc cu mos Osman in fată. Se repezi spre mine râzând cu gura căscată in care i se vedeau dintii negri tăciune, înegriti de tutun, bătând din mâini in toate părtile. Înainte ca s’o iau la fugă el mă prinse de mână si începu să mă târască spre căsoita lui.
– Vino, vino cu mine, Petrut !
Mă cuprinse teama in fata acestei întâmpinări brusce, dar mă linistii simtind că gestul lui comunica a prietenie.
– Vino, vino repede, Petrut ! Vreau să-ti arăt ceva ! Nu, tu nu esti hotu! Îi in căldare, prins! continua el să-mi vorbească, gâfâind.
Intrat in curtea viei mi se părea totul întors pe dos. In fata căsoitei toate lucrurile dinlăuntru scoase afară, in dezordine, de păreau aruncate cu furca. Scânduri de pat, rogojini roase pe la margini, toate, o măsută joasă care statea cu picioarele’n sus, un scaun mic din lemn cioplit, oale si linguri nespălate, toate amestecate, deavalma ca aduse de apă de cine stie unde. Mai la o margine in fata portii dela căsoită se vedea si o căldare de tablă astupată cu o scândură si bandajată cu saci rupti.
– Astă noapte, mă, astă noapte l-am prins. Doi sobolani, mă, doi. Unu-i mort. Uite-l colo lângă gard! Al mare l-am prins viu. Ei amândoi, mă, mi-au furat pălăria, lingurile de mâncare si opinca, nu tu! Tu n’ai furat nimic. Din aceste lucruri a început să lipsească si după ce te-am dat afară pe tine, dar mi-a fost rusine să-ti spun, pentru ca nu stiam încă hotul!…
Păsind peste lucrurile grămădite din fata usii am intrat amândoi in căsoită. Interiorul micii locuinti părea devastat de bombe. Din patul aruncat afară nu mai rămăsese decât cei patru tărusi bătuti in pământ pe cari se sprijineau scândurile. Sub pat, într’un colt, la perete de tot, unde sobolanii, din culcusul lor de sub pământ răsuflaseră borta in căsoită, era acum o groapă cu tărâna aruncată înlături de ajungea până la sezut. Pe pereti, de jur-împrejur loviturile si sgârieturile de hârlet ale lui mos Osman arătau din plin fuga sobolanilor cari nu vroiau să se dea prinsi. La atingerea cu picioarele mele goale a pământului proaspăt scormonit, mă sgâltâi un fior prin tot corpul. Iesii repede afară. Mos Osman iesi si el după mine, îndreptându-se spre căldare. Când o luă in mâini, începu să sune ca pietrele unei mori puse la început in miscare: sobolanul se învârtea înăuntru căutând să iasă afară. Mos Osman luă căldarea si o învârti de mai multe ori in aer; apoi o puse din nou pe pământ. Începu s’o lovească încet cu piciorul si scărpinându-se in barbă îsi aruncă privirea fixă asupra mea, ochii negri îi fulgerau in cap, gura râzândă mult, mult deschisă, că niciodată nu i-o văzusem asa de mare. Nici acum nu pot uita acea uitătură. Părea tare satisfăcut. În această euforie cutele obrajilor si ai fruntii dilatate care se întalneau la coada ochilor, purtau o notă stranie, o bucurie sadică in afară de conturul unei adevărate bucurii. Începui din nou să tremur ca in fata unui diavol. As fi vrut să-i ghicesc gândurile, dar nu-mi vorbea nimic. După ce mă privi o bucată de timp asa, apucă iarăsi căldarea cu mâna cu care-si netezise barba si intrând in căsoită mă chemă după el. Odată înauntru amândoi, închise usa cu zăvorul si aprinse lampa cu petrol, agătând-o sus de tot in perete, pentru că pe ferăstruica lui mica nu pătrundea încă lumină îndeajuns. Căută cu ochii în jur dar văzând că nu găseste ce-i trebuia, îsi rupse o mânecâ dela cămasa de pe el, care si asa abia se mai tinea pe trupul lui. Cu această bucată de mânecâ începu să desfacă căldarea la gură. Înainte de a ridica scândura se mai înarmă in cealaltă mână cu o bucată de toală si asa îsi făcu loc cu dreapta la sobolan. O luptă surdă se încinse între mâna bandajată a lui mos Osman si sobolanul dinlăuntru. Suna căldarea in toate părtile iar sobolanul guita ca un purcel. Din când in când coada lui lungă, groasă si răpănoasă iesea afară din câldare si mătura mâna lui mos Osman până peste cot in sus. Mos Osman scrâsnea din dinti si din când in când tresărea din tot corpul. La acest spectacol care-mi inspira groază si scârbă, începui să scot tipete, sărind in toate părtile, dar mos Osman lucra înainte fără să mai privească in altă parte decât la “hotul lui viu”. Cat a durat lupta lor nu mai tin minte, stiu numai că mos Osman după o bucată de timp scoase sobolanul afară bandajat cu mâneca dela cămase.
– Dă-mi sticla de colo, strigă el la mine !
– Esti nebun? Nu, nu, îi răspunsei eu tipând.
Îsi luă el singur sticla cu petrol, o destupă si udă din belsug cârpa si sobolanul peste tot corpul.
– Deschide usa, îmi porunci el!
Bucuros că o sa mă văd afară o deschisei, sărind eu mai întâi pragul. Afară, mos Osman puse sobolanul pe pământ, aprinse un băt de chibrit si-i dădu foc. La “pâcul” obisnuit al aprinderii bucătei de cămăsi îmbibată in petrol, flăcările cuprinseră deodată tot sobolanul. În guitături si mai ascutite, guitături de durere, biata sălbătăciune începu sa fugă prin curte la întâmplare. Dând peste o spărtură in gardul din fată trecu prin ea si se îndreptă spre curtea vecinului, flăcările scotând limbi de foc după el. Aici se înfundă într’o glugă cu coceni si pace să mai iasă afară. Gluga începu pe loc sa scoată fum si cât ai bate din palme, uscată cum era, cuprinsă de flăcări îsi trimetea fumul până in înaltul cerului.
În fata acestui spectacol începui sa privesc speriat in toate părtile ca si cum vroiam să găsese o portită de scăpare. Mos Osman, si el, cu o fată prostită căsca puternic gura si ochii in directia glugii care ardea acum trosnind pământul si trimetea scântei in toate părtile.
“Foooc, măăă, foooc! Foooc măăă, foooc! Ajutooor măăă, ajutooor!” începu el să stripe ca scos din minte. Văzând că eu încep sa fug afară din curte, o luă si el la fugă cu căldarea in care tinuse sobolanul prizonier in mână, spre fântâna cea mai apropiată. Spre norocul tăranului nenorocos, focul a fost stins fără să se întindă si peste restul de avut modest al lui. Desigur, mos Osman a fost cel dintâi care a sărit si început sa arunce apă pe gluga de coceni, dar dacă această treabă ar fi rămas numai la puterile lui cine stie câte gospodării ar fi fost nimicite de “hotul de sobolan”! Tăranii încă nu se depărtaseră de locul cu focul stins, că mos Osman si începu sa mă caute de zor. Eu devenisem pentru el o cheie care trebuia sa tină secret pe toată viata întâmplarea cu focul.
“Petrut, mă Petrut, ai tu spus la cineva ceva?”
Eu nu mă linistisem încă din spaimă si cum părintii mei erau plecati la culesul de porumb si de scoală uitasem, n’apucasem sa vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate.
“Petrut, sa nu spui la nimeni, Petrut! Îti dau de toate. Tu poti mânca struguri câti vrei de la mine! Îti dau de toate, dar nu spune la nimeni! Îti dau de toate…!”
Om bătrân, bietul mos Osman se ruga de o minge de om ca mine să nu spun la nimeni cum a lua focul la vecin. Numai cu o mânecă dc cămase care de mult îsi pierduse si gulerul, cu pantalonii rupti si lipiti de el de uzi ce erau cărând apă la stinsul focului, părea că făcuse război cu cine stie ce oaste mare si nu cu un sobolan.
N’am spus la nimeni această întâmplare până acum, dar părintilor mei n’am putut tine ascuns acest secret. Târziu de tot am aflat că de această petrecanie mai stia si popa din sat. Nu mi-a spus-o el, ci am înteles-o eu odată dintr’o glumă a lui cu tata când umbla prin sat cu Ziua Întâi. Părintii mei, cu constiinta încărcată că feciorul lor luase parte la un mare păcat, îi mărturisise faptul popei într’unul din cele patru posturi. Eu, ca răsplată, am primit multi struguri dela mos Osman; intram in via reangajatului ca in via lui tata. 

Paraschiv – Nămoloasa, “Amintiri din copilarie”, Ed. “Coresi”, 1987  

Interior ţãrãnesc