Garda de Fier

Monumentul lui Vasile Lupu (azi în Orhei, Basarabia)

(pentru un monument de Han)

Ziarul “Buna Vestire“, Anul I, Nr. 180, Sâmbãtã 2 Octombrie 1937

Toatã lumea stie – …sau, din nenorocire, poate, toatã lumea încã nu stie – ceeace am fost nevoit odatã sã numesc «cazul Han», o rusine dar si un eroism asupra cãrora am astãzi un emotionant prilej sã revin.
Monumentul covârsitor care se ridicã acum in piata Ateneului, ca o aparitie, acest Vasile Lupu ireal de mult ASA cum probabil el n’a putut sã nu fie – umbrã sculptatã, istorie trãind… – privind din înaltul lui si din timp, ca sã sfideze par’cã sentimentul bovin al unei tãri incapabile de reactiuni, aceastã arãtare freneticã in bronz, de o vieatã… in care desigur artistul a pus-o pe a lui, mã invitã la un drum de amintiri, un lung popas de revolte si entusiasme pentru unul din cei mai siguri artisti cari trãesc azi printre noi.
Han e un strigat de eroism, in artã, – un imaterial minut de frumos, ofensat. Povestea lui mã doare aproape si azi, intr’o’ carne care par’cã e numai de suflet.
O singurãtate îndârjitã, si la un anumit moment totalã, apoi o luptã de leu rãnit in tot ce omul vulgar de pe drum ar fi incapabil si simtã cat este de adânc, de intangibil si scump, – apoi teribila ridicare a lui Han la acea vieatã superioarã, a lui, care se dã totdeauna artistului pe deasupra orânduelilor omenesti si indiferent de tenebrele noastre.
E aici par’cã toatã povestea monumentelor noastre – dar si a protestãrii imense… a creatiei de azi a lui Han!

Statuia lui Mihai Viteazul

Alunec greu si încerc sã descoper regrete printre ruinele sufletesti ale unui timp in care totul se consumã de flacãra murdarã a unor pasiuni mediocre. Vãd oameni pe cari Han îi priveste cu lupa – si cari stiu bine cã vor sucomba fãrã destin când vor cãdea câteva lanturi care încã zornãe azi – încerc sã uit… dar prefer si e mai bine, cred, sã smulg întunericului câtiva monstrii efemeri cari n’au nici un drept sã moarã tihnit… «Cazul Han» meritã într’adevãr amintit… mai ales lângã statuia lui Vasile Lupu de azi. Stiti de concursul care solicita artistilor nostri cele mai evocatoare imagini ale istoriei noastre de azi. Voevozii nostri aveau dreptul, peste chiar amintirile noastre, la o vieatã pe care trebuia acum sã le-o dea mai vie miracolul artei.
La acest concurs s’au prezentat toti sculptorii nostri, iar juriul care trebuia sa-si spunã cuvântul avea un prestigiu necontestat, fiindcã toate competentele noastre de artã si de culturã se gãsiau la un loc adunate.
Han – ca sã spunem in douã cuvinte – ia premiul I, unanim felicitat de juriu: e probabil cã nu se putea altfel si e sigur cã nimeni nu s’a mirat.
Ce s’a intâmplat însã dupã aeeasta, sfideazã mirarea si, cel putin ulueste. Han a luat premiul I, dar monumentele trebuia sã le ia… altul. Am spus trebuia. Dece? O tarã intreagã a putut sa ridice din umeri – dar asa a trebuit si asa a fost !
Printr’un truc de manseta.
Peste premiul I al lui Han se instaleazã subit monumente pe care Han nu le mai cunostea si care nu erau ale lui.
Orisice om ar fi tipat ! Ar fi tipat orisice tarã… A strigat si Han desigur, a strigat pânã la cer.
Pe toti si pe toate, le-a fotografiat pentru totdeauna in olimpul lor de noroi ! Dar fiindcã pe cât este de covârsitor artistul, pe atâta este polemistul de mare, Han a trebuit sa tacã.
Dar nu e acesta finalul povestei… Ar fi prea hâd – e mai frumos… Tãcerea nu desfiinteazã decât pe neghiobi si sterili.
Han s’a retras in schimb in hohotul lui din adânc, cu un pathos care acum se gasea sporit. El si-a spus desigur cã dacã, in zilele noastre, se gãsesc atâtea canalii, atâti mizerabili si atâti cretini pe care nici mãcar cu penita nu e permis sã-i strivesti, existã in schimb in veacurile noastre uitate uriase umbre care se pot anima.
Astfel s’a nãscut in piatrã pe una din cele mai demne piete din Bucuresti un Mihail Kogãlniceanu revelator care priveste mirat – si depeisat – la atâti bolovani Dubois de care se încurcã încã strãzile noastre.
…Si acum, in sfârsit, Vasile Lupu. De el nu pot sã va spun nimic. Decât poate numai atat – sã-l vedeti…
Si poate, si mai ales încã ceva: EL STRIGA ACUM DE BRONZ – NEDREPTATEA CARE S’A FACUT… artei românesti si istoriei noastre.
E aici toata rasbunarea lui Han.

Toma Vlãdescu
Ziarul “Buna Vestire“, Anul I, Nr. 180, Sâmbãtã 2 Octombrie 1937