PĂMÂNT ARDELENESC de Valeriu Cârdu
Ziarul “Buna Vestire”, Anul II, Nr. 287, Duminică 13 Februarie 1938
Sufletul se poate odihni întotdeauna în poiana istoriei ardelene. Oridecâteori coboară svon de îngrijorare, îndoielile si chinurile se risipesc dacă privesti, drept în fată, icoana însângerată a Ardealului.
Ardealul n’a crescut din petrecere si din întâmplare ci din frângere pe roată.
Inima pământului, acolo, în Ardeal, a svâcnit româneste dintru început.
Muresul si-a purtat prin veacuri unda bătută în jale iar Oltul, spintecând muntii, si-a trimis revolta si protestul pe drumul Dunării bătrâne.
Maghiarii l-au dumicat pe Horia, i-au împrăstiat sângele si oasele.
Maghiarii i-au dat lui Iancu fluier de nebunie.
Memorandistilor li s’au împărtit celule. Popii Lucaciu vacz-uri si seghedinuri.
Ardealul a fost dus în fata tuturor tribunalelor, condamnat de toti procurorii si închis în toate închisorile.
Un sir nesfârsit de martiri i-au străbătut istoria.
O mare de sânge i-a stropit tarina. Temnitele i-au furat libertatea si gloantele i-au străpuns pieptul.
La Belis, Motii au fost transformati în uriase ruguri.
Dar din toate astea, Ardealul s’a ridicat biruitor, s’a desprins din mileniul catuselor si a privit, senin, mai dârz, mai tânăr si mai viu, spre soare, – asa cum a pornit Invierea Domnului din chinurile Golgothei.
Sângele si oasele lui Horia au cerut dreptate peste 3 veacuri. Iancu si Buteanu si năpraznicul Axente Sever si-au rostit cuvântul la Alba Iulia.
Iluminatii vlădici si dascalii de carte românească au tras clopotele toate într’o zi de 1 Decembrie.
Iar Bărnutii a vorbit, tot asa ca la 48, pentrucă, dacă au trecut anii, au rămas jertfele si idealul nu s’a clintit.
Ungurii n’au priceput niciodată Minunea si nici azi nu vor s’o cunoască. Pentrucă ei gândeau ex categra si depe fotoliile dregătoriilor.
Mâna lor n’a frământat niciodată o bucată de humă ardeleană, mâna lor n’a simtit niciodată cum se preling picăturile de sânge românesc din pumnul de pământ.
Ei n’au întrezarit pasii Mântuitorului prin lanurile furate si n’au auzit cum încep si pietrele să grăiască, în grai sfânt si nou, în grai românesc.
Valeriu CÂRDU
