Garda de Fier

Maria Cristescu: PREZENT!

Ziarul “Buna Vestire”, Bucuresti. Anul II, Nr. 270, Duminică 23 Ianuarie 1938, pag. 4

A murit ca sa ne învete pentru ce trebue sa traim. In cei sasesprezece ani – ai ei – a tainuit atâta dor de lumina, adânca întelegere si dragoste de tot. Ceiace da sens vietii unui om, chiar si când se strecoara sub valul celei mai delicate discretii! Un suflet abia înflorit, primea îndemnul dela Bunul Dumnezeu ca sa îsi scrie gândurile despre El, despre Căpitan si despre Neam, într’un caet, pe care l-a tinut ascuns, pâna când i l-a dat în vileag… moartea.
“Ce mort glasuieste?” – a fost încheierea unei însemnari a zilei, în care a cuprins, cutremurator, spovedania vizionara a unui final care a mistuit-o în luciditatea-i prematura.
A mai însemnat – “ca sa nu se uite” – ziua de 13 Ianuarie, pe fila cu data de 13 Ianuarie 1937. Peste un an, moare chiar în aceiasi zi, în care fusese pecetluit martiriul lui Mota si Marin si este îngropata a treia zi.
De aceea, a fost zguduit întreg orasul Craiova, când i-a fost dat sa vada cea mai frumoasa si grandioasa înmormântare, în ziua de 15 Ianuarie 1938. Murise eleva Maria Cristescu din clasa VI-a secundara.
Cine era? – O premianta, o fata frumoasa si cuminte, pentru îndureratul ei tata, scriitorul Traian Cristescu, care i-a dat o crestere aleasa; pentru profesoarele, colegele si cunoscutii ei. Un mugur de geniu legionar, invitat de vreme în sânul Ingerilor, pentru “însemnarile” ei.
A reaparut în rugaciune, frumos, cerand sa-i dea Dumnezeu “sfârsit crestinesc”. Caci stia si cuvântul si tâlcul pe care-l auzea la sfintele slujbe bisericesti unde era nelipsita si atentă. A rapus-o boala si parerea de rau. Dar, chipul ei de mireasa în sicriu, a trecut surazând pe sub arcadele de flori, ridicate de bratele camaradelor. Iar sufletul ei, strabatea vazduhul, strapuns de tipatul sfâsietor al trâmbitelor fanfarei care intona marsul celor plecati si cântecele tineretii regretate.
Pentru acest ultim salut, ca si pentru dragostea de tot ce i-a fost scump – viata, parinti, profesoare, camarade si colege – Maria Cristescu a lasat în dar “testamentul” înfloririi ei întelepte, cuprins în “caetul” pe care i-l va publica la timp, cetatuia din care a facut parte.
Asa pare a fi taina vremii noastre, înteleasa si tâlcuita atât de duios de sufletul ei, luminat de cel al Martirilor Legiunii: tineretea jertfita, lasa mosteniri fara asemuire, prin “Testamente” spirituale, într’o tara primejduita de atâtea alte mosteniri care îi umbresc numele si-i darama cele mai îndreptatite asteptari.
Un necunoscul copilei, care a plecat necunoscuta, vazând, la înmormântarea ei, cum se înalta neprihanirea la cer, ca sa mijloceasca celor ramasi apropierea de folosinta cea buna, înseamna aceste recunoscatoare marturisiri despre binecuvântatul suflet al camaradei care a plecat la Dumnezeu.

Pr. Im.