Poeme din Exil de N. S. Govora
Troiţă
Din vol. Poeme fara Tară – Acolo şezum şi plânsem, Ed. Carpaţii, Madrid 1954
Adună-ţi sufletul, camarade
Când mergeţi seara la culcare,
Şi candelele’n tremurare
Vă ning pe creştete văpaia,
Rugaţi-vă şi pentru cei
Care-au căzut la Turtucaia.
(G. Tutoveanu)
Când exilul devine apăsător cenuşiu
Gândiţi-vă la morţii fără cruce, fără sicriu.
Şi când îşi înfige cuţitul în voi nostalgia,
Gândiţi-vă la cei care-au căzut în Rusia.
Ştiu, în camerele în care fereastra se deschide ca o rugăciune spre cer,
Sunt momente în care şi amintirile se estompează şi pier.
Şi chiar pe Icoana Patriei se aşează o ceaţă, un fum,
În ore târzii, în care nădejdile toate, sunt doar zdrenţe şi scrum.
Te văd camarade; pumnul ţi-a devenit dur, ca o cremene, ca un ciocan,
Te-a otrăvit o imagine: soţia culcată cu altul, în salonaş, pe divan.
Trupul ţi s’a strâns ca un arc şi viaţa devine-o povară.
O, în asemenea clipe, de-ai avea cel puţin o ţigară!
Ninge! Pe geamul de la mansardă zăpada creşte mereu,
Începi să te îndoieşti că mai există undeva, Dumnezeu.
Şi eşti sătul de viaţă, de toate c’ai vrea,
Să dispari, cum de pe firmament dispare în goluri, o stea.
Ştiu camarade, sunt clipe în care pribegia te frânge,
Speranţa, ca o candelă în care s’a terminat uleiul, se stânge.
Gândeşte-te atuncia cum urlă crivăţul pe coline, pe văi
Şi cum troieneşte pe mormintele camarazilor tăi.
Adună-ţi sufletul risipit şi inima ca pasăre învinsă, rănită.
Sufletul acesta al tău, e explosiv, dinamită.
În tine e nădejdea celor căzuţi şi a celor din Patria în care bântuieşte urgia,
În tine şi în cei care s’au bătut vitejeşte’n Rusia.
Gânduri la mormântul lui Crişu Axente
Copii blestemaţi ai acestui secol smintit.
Te-ai scuturat fără să fi avut timpul să fi rodit,
Ca florile peste care au căzut neguri şi ploi.
Nici o femeie nu te urmează acum când urci ultima treaptă,
Femeile care te-au iubit, te-au uitat demult sau au murit.
Numai acolo departe în oraşul între zarzări pitit,
O mamă se roagă pentru tine în fiecare zi şi aşteaptă.
Prietenii ţi-au îmbrăcat coşciugul în cele trei culori
La piept ţi-au pus o şuviţă de păr pe care au decolorat-o anii.
Imaginea Ţării în care înfloresc magheranii,
Îţi înfăşoară trupul trudit de lagăre şi de închisori.
De-acuma cobori cu voluptate în marile linişti,
Nu-ţi va fi nici foame, nici dor şi nici sete de dreptate.
Anii îşi vor purta nepăsarea peste morminte uitate,
Cum îşi poartă toamna norii, peste umbrele groase pe mirişti.
În toate minţile o întrebare otrăvită se toarce,
Când peste cosciug încep să cadă bulgării de pământ.
E întrebarea ce în primăvara iberică vine pe aripi de vânt:
Câţi oare, câţi dintre noi s’or întoarce?
Şi când peste câteva ore, peste oraşul străin se vântură sara,
Copiii secolului smintit îşi lasă capul pe mâni.
Peste câteva zile, peste câteva săptămâni,
Moartea va avea o recoltă bogată: pribegii mor primăvara.
Marea călătorie
Pe cerul de sineală va tremura ca o lumânare o stea.
Mâinile vor scormoni înfiorate în lut,
Ca o apă va gâlgăi sângele, din trupul căzut.
Vântul îmi va aduce pe aripi, miresme de acasă,
Şi grâul va fi moale ca un covor de mătasă.
În juru-mi macii vor fi roşii, ca o gură de fată,
Ce mia-a zâmbit undeva, într’o ţara îndepărtată.
Când peste pleoape, moartea se va lăsa ca o ceaţă,
Spicele verzi ale grâului, îmi vor luneca peste faţă,
Şi’n pragul marei calătorii, în fulgerarea clipitei,
Am să zâmbesc căci voi crede, că e mâna iubitei.
O! Nu mi-e frică de moarte, de gloanţe, de sânge
Dar mi-e teamă că nimeni în urmă-mi n’o plânge.
Şi mi-e teamă că fata cu gura ca macii din ţara aceia din Apus,
Mă va uita chiar din clipa în care, în marea călătorie-oi fi dus.
Denie
Mi-e sufletul moale, cuvios de copil.
Şi cu paşi mărunţei, cu bunicul de mână
Mă’ndrept către biserica noastră străbună.
Tămâia îşi înalţă fumul la cer,
In atmosfera grea de credinţă şi de mister.
Şi inimile se simt pătrunse de sfinţenie,
Când bat clopotele, clopotele de denie.
O, clopotele acestea sonore, clopotele,
Care fac să-şi înteţească în mine durerile, ropotele.
Clopotele pe care, furat de al vieţii tumult,
M’am desvăţat sa le mai înţeleg, să le mai ascult.
Ele bat în noaptea aceasta şi pe aici,
Când către biserici se îndreaptă cu paşi mărunţei, alţi copii, alţi bunici.
Şi când pe mine mă roade ca un burghiu primăvara,
Căci mi-am pierdut şi bunicul şi credinţa şi Ţara.
Mamei
Şi tremurând, îţi pui la ochi streaşină mânile.
Se vor coace, se vor trece cireşele din grădină,
Fără ca feciorul de departe să vină.
Să nu te înşeli de ţi-o cânta cocoşul în prag,
Nici anul acesta nu vine feciorul pribeag.
Un sbucium lăuntric îl răsuceşte, îl poartă,
Pe’ntinsuri de apă stătută şi moartă.
O! De n’ar fi dorul, de n’ar fi depărtările
N’ar fi aşa de apasătoare tăcerile.
De n’ar fi o fată în satul moldav,
Nu mi-aşi simţi sufletul stingher şi bolnav.
Nădejdile toate, se destramă, se rup,
Ca o rugină roade vremea din trup.
În părul din tâmple şi-a înfipt vrăjmăşia,
Şi mi-a ucis adolescenţa, copilăria.
Fetei cu ochii albaştri, mamă să-i spui
Să-şi lege destinul de altul, sunt tineri destui,
Cuminţi care nu s’au înfrăţit cu depărtările
Şi nu vântură zănateci, ţările, zările.
Să nu mă aştepte, aşteptările dor,
Ca frunzele toamna, iubirile mor.
Numai tu cu credinţă aşteapta-mă mamă,
Cireşul din grădina copilăriei, mă cheamă.
