Garda de Fier

Maxim Leancă – Memorii

 Sunt unul dintre nepoţii lui Costache Leancă, deputat în Sfatul Ţării, care a votat Unirea cu patria-mamă, în 1918. Arestat de bolşevici, după 1944, şi judecat pe zece ani, ca duşman al poporului, a murit de foame şi de sete în lagărul morţii Suho-Bezvodnaia, din regiunea Gorki. Tatăl meu a fost văr cu unchiul Costea.

După invazia bolşevică, golanii şi derbedeii au devenit cei mai de seamă comunişti ai satului. În toamna anului 1945 ei l-au pârât pe tatăl meu agenţilor NKVD, că-i frate drept cu unchiul Costea. A fost arestat şi condamnat la zece ani, cu confiscarea întreagă a averii, ca duşman al poporului, lăsându-ne pe noi, mama, eu şi două surori, complet goi, căci au luat totul din casă, tocmai în Vinerea Paştilor, 19 aprilie 1946. Tatăl meu a stat la închisoare 8 ani, şi s-a stins din viaţă într-o zi de miercuri, 26 septembrie 1953, în etate de 55 de ani, căci mizeria din gulagul bolşevic i-a tocit sănătatea.

În toamna anului 1944, cu un an înainte de arestarea tatălui meu, a fost arestat fratele meu vitreg Pitirim Şontea, fiindcă a fost subofiţer şi furier în cancelaria regimentului 7 Roşiori din Iaşi, iar acasă avea prăvălie, magazinul său, proprietate privată. A fost condamnat ca duşman al poporului, pe 15 ani, cu confiscarea casei şi a întregii averi, iar soţia lui, cu doi copilaşi, au fost alungaţi din sat. În iarna anului 1946 fratele meu a murit de foame în lagărul morţii din Magadan, şi a fost înmormântat în mormântul comun, împreună cu cinci mii de deţinuţi. În anul 1949 soţia lui, cu cei doi copilaşi, au fost deportaţi în regiunea Kurgan din Siberia. 

Vara anului 1946 a fost cea mai călduroasă şi secetoasă. Din luna aprilie şi până la 17 iulie n-a căzut nici un strop de ploaie. Căldura s-a transformat într-o arşiţă completă, vântul, permanent dinspre sud-vest, aducea o boare fierbinte insuportabilă, din care cauză pământul s-a uscat complet şi a devenit un relief cu crăpături imense. Arşiţa a uscat totul pe câmp, grânele s-au uscat înainte de a da în spic, iar porumbul s-a uscat când avea patru frunze. Pe această secetă îngrozitoare au pus bolşevicii temelia foametei organizate. Eu împlinisem 19 ani, dar limbă comună cu băieţii mei din sat nu aveam, căci nu sufeream prostiile şi beţia lor. În schimb, mă înţelegeam şi vorbeam cu Toader Curcudel, fostul primar al comunei Cuhneşti, care a trecut calvarul gulagului bolşevic, şi a avut norocul să se întoarcă acasă. De la Zina, fetiţa lui frumoasă şi cuminte, care mă simpatiza, am avut primul sărut în viaţa mea. 

Mie îmi ţinea calea Paulina lui Vasile Dranciuc, cu care am fost coleg de şcoală, o fată frumoasă şi elegantă, dar o stricată, care voia cu orice preţ s-o iau în căsătorie. Mama ei era Aniuţa lui Dranciuc, o stervă şi o coadă de topor – agent superior al NKVD-ului, care prin pâră şi prin minciună grosolană a dat pe mâna lui Snidcov, şeful NKVD-ului raional, pe cei mai gospodari şi mai cinstiţi oameni din sat, printre care şi pe tatăl meu. Din această cauză soţul ei a alungat-o din casă. Paulina i s-a plâns că i-am respins declaraţia ei de dragoste, şi atunci ea s-a dus acasă la Toader Curcudel. Ştia că Zina, fiica lui, îmi este prietenă, şi i-a hotărât ca să mă lase în pace căci, dacă mă căsătoresc cu ea, îl voi ajunge pe tatăl şi pe fratele meu din urmă, iar el va ajunge înapoi în gulag, de unde a venit.

O muiere certată cu cinstea şi cu adevărul era, în acel timp, o mare năpastă pe întreg satul. Seara, când am intrat în casa lui Toader Curcudel, i-am găsit pe toţi ai casei speriaţi, şi pe Zina plângând. Tatăl ei m-a lămurit de cele întâmplate şi m-a sfătuit să mă duc din sat pe un timp oarecare, căci această muiere susţinută de NKVD e în stare de orice crimă. Eu i-am lămurit că mai degrabă mă duc la închisoare decât să mă căsătoresc cu o prostituată. Apoi, când am rămas, ca de obicei, în doi, el m-a întrebat ce am de gând să fac, iar eu i-am răspuns că m-am pregătit de mai demult să părăsesc satul, dar nu ştiu unde să apuc. Iar cu seceta asta groaznică mi-e teamă, că nu ştiu ce se va întâmpla cu mama şi cu surorile mele, însărăcite de pe urma confiscării din săptămâna Paştelui, când bolşevicii ne-au prădat complet.

“Măi băiete”, mi-a zis Toader Curcudel, “tu cunoşti foarte bine graniţa de pe malul Prutului, cu toate posturile secrete ale grănicerilor. Ei te-aş sfătui să treci Prutul. Am un prieten cu care am venit împreună din gulagul bolşevic. Se numeşte Ghiţă Blănaru şi trăieşte în Andrieşeni, nu departe de Sântă-Măria. Caută-l, şi du-te la unchiul tău din România, îmi pare că-i ştii adresa. Poate, cu ajutorul lui, vei reuşi să-ţi duci şi pe mama, şi pe surorile tale, căci aici vă aşteaptă pe toţi Siberia. Întâi urmăreşte grănicerii, dacă au aceleaşi posturi secrete, şi la ce oră le părăsesc. Dacă nu te vor prinde, norocul tău, iar dacă te vor prinde – totuna; vei fi condamnat pe zece ani, ca fiu al unui duşman al poporului. Aniuţa lui Dranciuc, muierea asta blestemată, nu se va lăsa până nu te va băga la închisoare. Doar ştii că ea are copoii săi, Vasilina lui Babin, Catunia Maşii lui Nică, veneticul Erofei Popov, Vasile Beţişor şi alţi golani şi derbedei, cum sunt Mitruţă Calfa, Gheorghe al lui Nechifor şi Andruşa ţigăncii.”

“Am să încerc, bade Toader, că e totuna dacă rămân în sat, mă aşteaptă închisoarea. Dar, te rog, să nu ştie absolut nimenea!”

“Cum, nici ai tăi?”

“Afară de sora mea Liuba nu va şti nimenea. Şi, te rog, ceea ce a hămăit Aniuţa lui Dranciuc, afară de ai dumitale, să nu ştie absolut nimenea!”

După această convorbire n-am mai fost la Toader Curcudel. Câteva zile am urmărit grănicerii, şi am aflat că postul lor secret de supraveghere a Prutului era la vreo treizeci de metri depărtare de scăldătoarea răzeşilor, unde venea lumea din sat la scăldat, înainte de invazia bolşevicilor. Scăldătoarea îmi era cunoscută, şi se putea trece pe malul drept al Prutului unde, din vârful dealului, se întinde la vale spre miazăzi satul Sântă-Măria. Stăteam pe gânduri, mă temeam că era prea aproape de scăldătoare postul secret al grănicerilor, şi mă vor observa. Dar s-a întâmplat că miercuri seara, pe data de 17 iulie 1946, au apărut la orizont, dinspre asfinţit, nouri negri, cu fulgere şi descărcări electrice. Eu aveam valiza pregătită, unde mi-a încăput micul meu bagaj. Bani nu aveam, dar aveam în schimb trei perechi de cizme din piele cromată, de care purtau ofiţerii ruşi. Le procurasem prin schimb, pe vin, de la un subofiţer al pichetului de grăniceri din pădurea numită Pădurea Domnească. Când s-a înserat de-a binelea, iar nourii negri au acoperit tot orizontul, şi se apropiau de sat cu rafale de vânt şi cu stropi măşcaţi de ploaie, mi-am luat valiza şi am plecat grăbit în pădure, apoi pe drumeagul de hotar răzăşesc care ducea până în Prut, la scăldătoarea răzeşilor. În buzunar aveam un şlang subţire de rizină, în care, la amândouă capetele, am introdus câte o ţeavă făcută din stuf, şi legată strâns cu sfoară subţire. De una din ţevi am legat strâns un mănunchi de papură, lung de vreo 20 cm, în loc de plută. Celălalt capăt îl aveam în gură, ca să pot merge pe sub apă. Voiam să trec cu paşi grăbiţi, dar fără a fugi, ca să nu asud, căci mă temeam că apa poate să fie rece. Când mai aveam vreo două sute de metri până la graniţă, a început o ploaie năprasnică, cu grindină şi descărcări electrice neîntrerupte. Ploaia, bătută de vânt şi însoţită de grindină, venea de sus deasă ca prin pâlnie. Atunci am început să fug din răsputeri, fiindcă ploaia era rece. Când am ajuns la gardul de sârmă ghimpată şi am găsit locul pe unde treceau grănicerii la postul lor secret, am căzut într-un şanţ adânc până la brâu, despre care nu ştiam că există, la doi metri după trecătoare. La lumina fulgerelor m-am lămurit unde mă aflu, şi am reuşit să ies din acel şanţ repede, cu toate că am alunecat de câteva ori de ajungeam în fundul şanţului. Iar de la şanţ până la apa Prutului erau câteva zeci de metri.

Ajuns în apă, voiam să mă scufund, dar mare mi-a fost mirarea, că apa îmi era până la genunchi, şi abia la mijlocul Prutului, nu mai lat de vreo zece metri, apa îmi ajunse până la brâu. Când am ajuns pe malul drept a încetat şi ploaia, iar tunetele au amuţit. Pe partea dreaptă a Prutului România nu avea graniţă. Am suit dealul pe un drumeag ce şerpuia spre satul Sântă-Măria, un sat frumos, situat între două dealuri, pe o vale pitorească. Până în ziuă am ajuns în satul Andrieşeni şi, înainte de a intra în sat, am tăiat cu briceagul cusătura foii de cort în care era împachetată valiza, am deschis-o şi am îmbrăcat o cămaşă curată şi o pereche de pantaloni. Cele de pe mine, deşi se uscaseră, erau murdare de lut din cauza căderii în şanţul de la graniţă. Mi-am curăţit bine pantofii din picioare, iar hainele murdare şi foaia de cort le-am aşezat în valiză, apoi am intrat în sat. În Andrieşeni nu a ajuns acel şuvoi de ploaie torenţială, şi pământul era uscat, dar roada în câmp era frumoasă, căci au fost câteva ploi în cursul verii, şi au ferit satul de secetă. În sat am întrebat de Ghiţă Blănaru, un cunoscut de-a lui Toader Curcudel, cu care stătuse împreună doi ani în gulagul bolşevic, ca prizonier de război, fiind eliberaţi odată. Ajuns în curtea lui, soarele răsărise şi era de o prăjină la orizont. Gazda ieşise la poartă şi s-a uitat la mine lung, măsurându-mă din cap până la picioare. M-a întrebat:

“Cine sunteţi, domnule, de bateţi în poartă aşa de dimineaţă?”

“Scuzaţi, om bun, în caut pe Ghiţă Blănaru”, îi răspund eu.

“Eu sunt Ghiţă Blănaru, domnule, ce vreţi de la mine?”

“Încă o dată scuzaţi, domnule Blănaru. Vă rog să mă primiţi în gazdă, măcar pe o zi sau două”.

El s-a uitat la mine curios, şi mi-a răspuns:

“Domnule, nu vă cunosc şi nu ştiu cine sunteţi.”

“Aveţi dreptate, domnule Blănaru, în schimb îl cunoaşteţi bine pe Toader Curcudel, care vă roagă să mă găzduiţi pe vreo două zile.”

“Toader Curcudel! El v-a trimis la mine?”

“Da, domnule Blănaru.”

“Atunci, haideţi în casă”, mi-a spus, mirat.

În casă nu era nimeni. Cei trei copii, doi băieţi şi o fată, erau în câmp, iar soţia trebăluia prin curte. După ce i-am povestit totul, am adăugat:

“Domnule Blănaru, badea Toader mi-a vorbit multe despre dumneata, şi mi-a spus să am încredere, că mă veţi ajuta să ajung la Râmnicu-Vâlcea, la unchiul meu. Dar nu am nici un document la mine, şi nici bani. În schimb, am o pereche de cizme foarte bune.”

“Măi băiete, eu te credeam mai în etate, dat tu eşti de o seamă cu băiatul meu cel mai mare. Grele zile am ajuns cu toţii, dar, cum se vede treaba, la voi în Basarabia e îngrozitor. Ai tu nădejde, băiete, că îţi vei găsi unchiul, şi apoi că vei putea trece graniţa rusească, împreună cu mama şi cu surorile tale?”

“Bade Ghiţă, oare nu-i totuna dacă ne prind trecând cortina lor de fier, şi vom fi judecaţi pe zece ani, sau ne duc în Siberia, ca duşmani ai poporului, judecaţi tot pe zece ani?”

“Da, băiete, ai toată dreptatea. Am fost în lagărele bolşevice şi le cunosc sălbăticia acoperită cu laude mincinoase. Eu te pot ajuta. Principalul este să te vezi cu buletinul de înscriere la biroul populaţiei, ca să poţi călători cu trenul. Întâi să-ţi văd cizmele, poate putem face ceva.”

Şi, când a văzut cizmele, el a exclamat mirat:

“Măi băiatule, aşa cizme poartă numai ofiţerii ruşi!”

“Întocmai, bade Ghiţă, de la ei le-am şi cumpărat, dar nu pe bani, ci pe vin.”

“Te cred, că ruşii sunt cei mai beţivi oameni din lume. Ştii tu cât costă cizmele astea?”

“Ştiu că, pe timpul războiului, o pereche de cizme bune costau până la douăzeci de mii de lei.”

“Acum, băiete, banii noştri au rămas de nimic, o singură pâine este cinci sute de lei, aşa că aceste cizme costă cel puţin opt sute de mii de lei. Nici nu ştiu ce să fac când le va vedea Vasilică al meu, că sunt pe măsura picioarelor lui.”

“Bade Ghiţă, eu vi le las cu jumătate de preţ, dacă mă ajutaţi să-mi capăt un document oarecare, ca să mă pot duce cu trenul până în Oltenia, la Râmnicu-Vâlcea.”

“Bine, îţi dau cinci sute de mii de lei pe ele. Am în casă numai trei sute de mii de lei. Mâine dimineaţă pleci cu Vasilică la Cuza-Vodă, un sat mare şi frumos, pe malul Siretului. Acolo trăieşte Ion Blănaru, frate cu tatăl meu. Băiatul lui, Petrică, e primar, iar ginerele lui, Costică Ursachi, e şeful postului de jandarmi, şi eu am să-l rog, prin băiatul meu Vasilică, să-ţi facă rost de un buletin, pentru cele două sute de mii de lei care nu-mi ajung.”

A doua zi, cu mult înainte de zori, am plecat pe jos din sat, împreună cu Vasilică, băiat înalt şi puternic, îmbrăcat, ca fiecare ţăran, în cămaşă albă şi pantaloni din pânză de casă, ţesută din in în patru iţe, şi vopsiţi în negru. Am poposit în Târgu Frumos, distrus complet de pe urma războiului, am intrat într-o cârciumă, unde am luat câte o bere şi o ciulama de pasăre şi am plecat mai departe. Am mas peste noapte la un mic han, în satul Belceşti. A doua zi, pe la prânz, am intrat în curtea lui moş Ion Blănaru, om bătrân, cu barba şi pletele albe, dar încă voinic şi în putere. Era meşter de pietre de moară şi pregătea, în mijlocul ogrăzii, nişte blocuri de cremene albe. Le cioplea în clinuri, ca să formeze o piatră mijlocie de moară, pe când vreo trei alte pietre erau gata, şi stăteau rezemate sub un şopron, una mare şi două mai mici. S-a sculat repede şi şi-a îmbrăţişat nepotul, iar pe mine m-a măsurat din cap până în picioare. După o scurtă discuţie cu Vasilică, mă chemă şi pe mine în casă şi, după ce i-am răspuns la întrebări, apoi i-am povestit tot calvarul meu, el mi-a vorbit:

“Sărmanii basarabeni, că grele suferinţe le-au adus ruşii! Iar acum Stalin cu bolşevicii lui îi vor duce în Siberia şi prin închisori, pe toţi. Dar fii pe pace, băiatule, vei avea buletinul.”

“Şi cum, finule, îţi plac cizmele?” a întrebat bătrânul pe Vasilică, finul său.

“Naşule, astfel de cizme numai ofiţerii superiori poartă.”

“Şi zici că tată-tău numai trei sute de mii a avut în casă, iar cu două sute de mii să-l împrumut?”

“Naşule, cum va vinde tata porcii puşi la îngrăşat, eu în persoană îţi aduc toţi banii.”

“Bine, finule, spune-i lui tată-tău că aceşti bani sunt partea mea pentru cizmele tale, aşa că poate să fie liniştit. Numai să nu ştie bade-tău Petrică, că nici el n-are cizme bune, şi nici nu ştiu ce va face la iarnă, că doar e primarul satului, şi nu are decât cizmele vechi, peticite prin părţi. Dar şi ţine, finule, văd că îţi trebuie, că de-acum eşti flăcău, iar fetele prind a-ţi face din ochi, mai ales Săftica lui Costache Ciubotaru” – Vasilică a lăsat capul în jos, ruşinat, şi nu a spus nimica.

“Moş Ioane, eu mai am o pereche de cizme, e cu un număr mai mare decât a lui Vasilică, dar tot noi şi acelaşi model.”

“Foarte bine, băiatule, scoate-le, să le văd!”- şi, când deschid valiza, moş Ion vede două perechi în loc de una.

“Băiete, tu ai două perechi?”

“O pereche o ţin pentru mine, moş Ioane”, i-am răspuns eu.

“Aşa şi trebuie. Şi ce număr au, ştii?”

“Eu port numărul 42, şi celelalte sunt 43.”

“Foarte bine, tocmai pe măsura fiului meu, şi, fără nici o vorbă, o să primeşti opt sute de mii pe ele. Aşa că mâine mergi cu mine la fotograful din sat, pentru buletinul de identitate. Iar peste o săptămână te va duce Petrică la Paşcani, şi te va trimite la Piteşti, la cumnatul ginerelui meu Sandu Filipoiu, tot şef de post, ca şi ginerele meu. Iar de la Piteşti ajungi mai uşor la Râmnicu-Vâlcea. Şi află, băiete, de cozile de topor, care au dat pe mâna emisarilor ruşi foarte mulţi refugiaţi basarabeni. În caz că nu-ţi găseşti rudele, întoarce-te la noi, că nu vei regreta. Nu te sfătuiesc să te întorci în Basarabia, căci vei fi prins la graniţă, şi te vei prăpădi, căci bolşevicii sunt mai răi decât fiarele. Iar mamei şi surorilor tale nu le vor face nimica, căci sunt nişte ţărance neştiutoare de carte, iar de foame nu vor muri, căci nu peste tot locul a fost secetă aşa de mare, şi dacă spui că le-au rămas boii, or să vândă boii şi vor cumpăra de mâncare.”

Seara, fiind sâmbătă şi mare sărbătoare de Sfântu Ilie, s-a umplut casa lui moş Ion. Mai înainte veniseră soţia şi fata lui, şi l-au boscorodit că a cioplit la cremenele lui şi în zi de mare sărbătoare, iar bietul bătrân, ca să scape, le-a şoptit că are în casă pe cineva foarte important. Atunci mătuşa Mariuca a amuţit, şi s-a uitat la el dojenitor. A intrat după fiică-sa în casă, fără să ne aşteptăm, căci eram interesat de povestirea lui Vasilică despre cele două verişoare ale lui – Raluca şi Violeta, fiica şefului de post, cam fudulă, lui nu-i dă nici o atenţie. Pe când Raluca, fiica lui Petrică, vară cu el, e mult mai frumoasă, o fată în toate bună – “Şi cred că naşul de asta te îndeamnă să te întorci la el, căci ea este moştenitoarea lui; nea Petrică mai are încă două fete, mai mici. Iar Violeta lui nea Costică, şeful de post, e una la părinţi, şi-i prea alintată, căci nu lucrează nimica, are servitoare în casă”. 

Dar nu terminase Vasilică vorba bine, că ne-am pomenit cu cele două femei în casă:

“Vasilică, finule, cum de ţi-a dat în gând să ne vizitezi?”

“Năşico, am venit cu băiatul ăsta, care are nevoie de ajutor de la naşul.”

“Da’ de unde-i el, finule?”

“E din Basarabia, Măriuco!” i-a răspuns moş Ion, intrând în urma lor. “Întorceţi-vă înapoi, şi chemaţi pe toţi ai noştri la cină. Lui Petrică să-i spui că am pentru el o surpriză, să vie şi Raluca cu Violeta, să le fac cunoscut un băiat care a trecut graniţa de la Prut, a ruşilor.”

“Vasilică, finule, du-te tu în locul meu, că eu trebuie să gătesc cina!”

“Bine, năşico, eu mă duc la nea Petrică, iar mătuşa îi aduce pe ai ei”, a răspuns Vasilică, ieşind împreună cu mama Violetei. 

La cină am fost nevoit să spun a treia oară întreg calvarul meu, apoi am ajuns în casă. Toţi au ascultat cu mirare, iar fetele au uitat şi de mâncare. După cină, moş Ion i-a dat cizmele băiatului său, zicând:

“Iată, fiule, şi surpriza. Să-mi spui drept cât ar costa la piaţă.”

La vederea cizmelor, fiul şi ginerele lui moş Ion, care stăteau lângă mine, au sărit în picioare, miraţi.

“Aşa cizme am văzut numai la ofiţerii mari ai ruşilor”, a spus Costică, ginerele lui moş Ion. “La piaţă nu le iei nici cu un milion de lei!”

“Cam aşa, măi Costică, dar Petrică îi va plăti băiatului opt sute de mii, iar pe deasupra voi amândoi îi veţi face buletinul de identitate. Mâine îl duc la fotograf, să se fotografieze pentru buletin.”

“S-a făcut, tăticule. Când aduceţi trei fotografii, buletinul e gata”, a spus Petrică, băiatul lui moş Ion.

“Iar eu voi pune viza, după ce dai un adălmaş frumos pentru cizme”, a spus Costică, ginerele.

“Măi cumnate, adălmaş va fi chiar mâine, căci aşa cizme la noi n-am văzut”.

Şi aşa s-a sfârşit cina, iar fetele mi-au spus, la plecare:

“Mihai, noi mâine te însoţim la fotograf”, şi au plecat vesele. 

După ce au plecat toate rudele lui moş Ion, mătuşa Măriuca mi-a aşternut într-o cameră aparte, dar gânduri triste mi-au înlocuit somnul. Nu-mi ieşea din minte Raluca, nepoţica lui moş Ion. După cum îmi spusese Vasilică, era frumoasă şi în toate bună, şi avea 18 ani, şi-mi era dragă de-o pierdeam din ochi. Nici Violeta nu era urâtă, dar nu era aşa trasă prin inel, ca Raluca. Era cam plină, ca şi Zina lui Toader Curcudel, şi semăna cu mamă-sa, care era prea grasă după anii ei, şi încă tânără. Şi, în loc să mă bucur că Raluca m-a apreciat de la prima vedere, şi nu-şi lua ochii de la mine, eu mă scârbeam cu atât mai mult, pentru că simţeam că mă iubeşte, cum şi eu o iubesc pe dânsa, dar totul va fi în zadar, căci nu eram sigur pe ziua de mâine. Acum era a patra noapte de când mama nu ştia nimica de mine, de când plecasem, miercuri seara, o dată cu furtuna şi cu şuvoiul de ploaie torenţială, cu grindină. Surioara Liuba ştia că am de gând să plec, dar nu ştia unde şi când. Să fi fost surorile măritate, căci sunt mai mari decât mine, acum aş fi fost fericit. N-aş mai fi avut nevoie de unchiul Jenea, a cărui fată nu mă place, m-aş fi căsătorit cu Raluca, şi aş fi uitat de toate.

A doua zi era duminică, 21 iulie, şi prima a venit Raluca. Eu tocmai îmi scoteam costumul din valiză, ea s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

“Mihai, costumul tău e şifonat şi trebuie călcat.” Mi-a scos ea singură cele două cămăşi din valiză, s-a uitat la ele – “şi cămăşile am să ţi le calc. Cizmele astea, cred că-s pentru tine.”

“Încă nu ştiu, Raluca. Dacă îmi ajung banii pe care îi voi primi de la tatăl tău, şi cei pe care-i am la mine, ca să-mi aduc mama şi surorile aici în România, şi să mă duc la unchiul meu, la Râmnicu-Vâlcea, atunci le păstrez pentru mine, iar dacă nu-mi vor ajunge, voi fi nevoit să le vând.”

“Să nu le vinzi, Mihai! Dacă nu-ţi vor ajunge, te vor împrumuta tăticul şi bunicul meu, căci cred că, după ce le duci pe mama şi pe surori la unchiul tău, te vei întoarce la noi, şi să ştii că eu te aştept.”

La aceste cuvinte m-am uitat cu mirare în ochii ei negri şi frumoşi, ea şi-a dat seama de cuvintele ei şi, ruşinoasă, a pus fruntea pe pieptul meu şi mi-a spus încet:

“Mihai, eu m-am gândit toată noapte la tine, şi nu mi-am dat seama că vorbesc ce-am gândit toată noaptea.” 

Eu i-am luat capul ei frumos în mâini, apoi am strâns-o la piept, şi am sărutat-o îndelung, şi ea mi-a fost a doua fetiţă pe care am sărutat-o, după Zina lui Toader Curcudel…

După masa de dimineaţă, am îmbrăcat costumul, iar Raluca mi-a găsit o cravată frumoasă de-a lui moş Ion, apoi am fost nevoiţi să mergem la Raluca acasă, să se îmbrace şi ea – Violeta venise gata îmbrăcată. Tatăl Ralucăi nu era acasă, iar mama ei, doamna Ruxanda, ne-a primit bucuroasă, ne-a servit câte un pahar de vin, şi a tăiat un harbuz mare şi gustos. 

Fotograful era un evreu simpatic şi binevoitor, şi ne-a aranjat pentru poză. Prima fotografie, în trei, eu în mijloc şi fetele pe de lături, a doua, cu Raluca, eu am fost aşezat pe un scaun, iar Raluca în picioare, în spatele meu, cu mâinile pe umerii mei, a treia fotografie, cu Violeta, la fel. Iar a patra fotografie, pentru buletin, de unul singur. Ne-a spus că vor fi gata în patru zile, joi 25 iulie. Apoi ne-am întors înapoi la Raluca, să terminăm harbuzul pe care îl mâncasem numai pe jumătate. Dar am râs cu toţii, când am găsit numai cojile, căci îl mâncaseră surorile mai mici ale Ralucăi…

A doua zi, vineri 26 iulie, nea Petrică, primarul, mi-a înmânat buletinul de identitate, m-a sărutat pe frunte şi mi-a zis:

“Băiete, încearcă să vii cât mai degrabă, să n-o laşi pe Raluca să sufere, căci ştim totul, Raluca nu are secrete faţă de noi.” 

La prânz au venit cu toţii, părinţii Ralucăi şi ai Violetei, aceştia cu trăsură cu doi cai şi un jandarm cu grad de caporal, ca vizitiu. După masă mi-am luat la revedere de la toţi, promiţându-le că mă voi întoarce, apoi m-am suit în trăsură, pe care o aduseseră pentru mine, au urcat şi Raluca şi Violeta şi au mers cu mine până la Paşcani, să prindem acceleratul de noapte Suceava – Bucureşti, ca sosea la Paşcani la şapte şi un sfert seara. În gară am stat cu fetele, iar caporalul s-a dus să-mi ia bilet până la Piteşti, pentru că militarilor li se dădeau bilete fără rând. Când s-a întors, s-a apropiat de Raluca, fiindcă plângea şi eu n-o puteam linişti.

“Domnişoară Raluca, astăzi nu mai e război, şi n-ar trebui să plângeţi. Logodnicul dumitale se duce la Piteşti cu treburi personale, şi nu la război. Se întoarce repede şi, ţine minte, fetiţo, o scurtă despărţire dublează iubirea.” Apoi mi-a dat biletul.

“Domnule Mihai, aveţi loc la vagonul doi, cupeul şapte, veţi putea dormi toată noaptea.”

Soarele era sus când s-a oprit acceleratul, numai trei minute. Am urcat în tren, lăsându-le pe amândouă fetele plângând, am găsit repede cupeul şi m-am repezit la fereastră, care era deschisă, şi am strigat:

“Raluca, nu mai plânge, ai încredere în mine, că am să mă întorn cât de curând.”

Apoi trenul a pornit şi n-am ştiut că o văd pentru ultima oară. M-am lungit pe banca cupeului trist şi îngândurat, căci nu ştiam ce mă aşteaptă în viitor. Am dormit toată noaptea, nici nu ştiu prin ce oraşe am trecut. Dimineaţa am primit o cană de ceai, în valiză aveam un pui fiert şi pâine, pregătite de mătuşa Măriuca, şi aceea mi-a fost mâncarea pe toată ziua. În Bucureşti am ajuns pe la trei noaptea, am coborât şi m-am dus la casa de tranzit, să-mi pună viza şi să-mi dea un tichet pentru acceleratul de Piteşti, care trebuia să plece la ora cinci şi jumătate. 

Mai aveam de stat două ceasuri şi ceva. Îmi era groază să plec undeva, căci peste tot mişunau soldaţi şi ofiţeri ai armatei ruseşti. Peste tot erau lipite pancarte cu lozinci “Sus partidul Petru Groza”, “Jos Maniu şi Brătianu”. În Paşcani, fiind cu fetele, nu am dat nici o atenţie acestor pancarte, dar în Bucureşti, văzând atâţia ruşi, şi lozincile lipite pe garduri, ziduri, porţi şi stâlpi de telegraf, am fost curios să ştiu cine este acest petru groza care e ridicat în slăvi. M-am apropiat de un chioşc şi am văzut portretul lui Stalin, pe un ziar cu titlul “România liberă”, iar pe altul, cu titlul “Adevărul”, citesc cu litere mari “Maniu şi Brătianu împotriva comunistului Groza.” Le-am cumpărat pe amândouă şi am citit până la plecarea trenului, precum şi în tren. Am înţeles că se duce o luptă electorală foarte încinsă între marile partide istorice şi partidul hoţilor şi derbedeilor comunişti, ieşiţi de prin închisori, în frunte cu doctorul Petru Groza şi agenta comunistă Ana Pauker. Erau susţinuţi de Vâşinski, reprezentantul cu puteri nelimitate al Moscovei, conducătorul din umbră al ţării. Situaţia o vedeam clară, destul de sumbră pentru România, dacă pun mâna pe putere bandele comuniste. Am ajuns la Piteşti duminică 28 iulie, dimineaţa. Erau şi aici destul de multe lozinci, în schimb nu era nici un soldat rus. Pe peron stăteau doi jandarmi. M-am apropiat de ei şi am întrebat:

“Domnule sergent, unde îl pot găsi pe domnul Filipoiu, şeful jandarmeriei Piteşti?

“De unde ai venit, tinere?”

“Sunt din satul Cuza-Vodă, de pe Siret.”

“Şi rudă cu doamna Filipoiu?”

“Întocmai, domnule sergent.”

“Mergeţi cu noi, că am terminat tura de noapte.”

Jandarmii au oprit un birjar care ne-au dus la porţile unui castel în stil gotic, la marginea oraşului. Sergentul a sărit din trăsură şi a spus:

“Neică, mai stai niţel. Azi e duminică, cred că domnul şef e în aşternut. Trebuie să dau raportul de noapte şi să-l prezint pe băiatul ăsta, rudă cu doamna, şi ne întoarcem în oraş.” 

Jandarmii s-au întors cu un om înalt, cu corp atletic, păr cărunt şi faţa bărbierită, îmbrăcat cu cămaşă albă şi pantaloni de casă. Stăteam lângă poartă, cu al doilea jandarm.

“Mi se pare că dumneata, tinere, eşti Mihai, şi vii de la cumnatul Costică? Măi băiete, de ieri te aşteptăm. “

După ce jandarmii au plecat, domnul Filipoiu m-a luat de braţ şi am intrat într-un hol larg, cu o masă masivă în mijloc şi cu câteva scaune cu spătar, destul de vechi. Se vedeau, de o parte şi de alta, treptele unor scări care duceau la etaj.

“Costică mi-a spus la telefon că ai să ne povesteşti ceva.”

“Domnule Filipoiu, nea Costică m-a trimis la dumneavoastră şi la domniţa Safta, sora sumnealui, ca să mă ajutaţi cu ce puteţi, iar ceea ce veţi afla de la mine să nu spuneţi la nimeni.”

“Hai cu mine în sufragerie”

Am urcat la etajul, în dreapta, şi am ajuns într-o cameră tot cu masă masivă în centru, două canapele, scaune înalte cu spătare în jurul mesei.

“Stai în fotoliu. Le chem pe nevasta şi pe sora mea, care te aşteaptă încă.”

A mers până undeva aproape, apoi s-a întors şi m-a lămurit că, fiind duminică, servitorii sunt liberi, mai este numai bucătăreasa, pe care se duce s-o cheme, ca să aducă micul dejun:

“Până mă întorc, au să vină la tine Săftica şi Clara, sora mea”.

A venit întâi Săftica, femeie între două vârste, cam plinuţă, dar nu grasă, s-a uitat la mine şi mi-a zis:

“Eşti tânăr, mai tânăr de cum ne aşteptam. Cred că n-ai nici douăzeci şi cinci de ani.”

“Abia nouăsprezece, domniţă.”

“Eşti mic faţă de copiii mei. Mitrică are treizeci şi doi, iar Margareta treizeci. Amândoi sunt la Bucureşti, au familiile lor.” 

A apărut înaintea mea, fără să-mi dau seama cum, o femeie. Am tresărit şi am sărit drept în picioare, căci semăna atât de bine cu sora mea Liuba că era să mă arunc în braţele ei, dacă nu mă oprea glasul, care nu era al Liubei:

“Ce-I cu tine, domnule, de ce ai tresărit şi te-ai ridicat în picioare?”

M-am uitat lung la ea, avea aceeaşi înfăţişare, aceiaşi ochi, gură, faţă, plete cu bucle. Trebuia să fie domniţa Clara. Stătea nedumerită, uitându-se cum o cercetez cu de-amănuntul. I-am sărutat mâna:

“Scuzaţi, domniţă, vă lămuresc imediat!”

Am scos carnetul meu cu cântece şi însemnări, unde ţineam câteva fotografii, şi I-o dau pe cea a surorii mele.

“Poftim, domniţă, uitaţi-vă bine, ea e sora mea Liuba.”

“O, domnule, sora ta seamănă cu mine! De necrezut ce seamănă, numai rochia e alta, şi centura mi se pare că e militară.”

“Domniţă, când sora mea a făcut fotografia îi mai rămăsese rochia de pe ea. Tatăl meu a fost judecat ca duşman al poporului, averea ne-a fost confiscată. Mai simplu, am fost prădaţi de bolşevici.”

“Cine a fost prădat de bolşevici?” a întrebat gazda noastră, intrând pe uşă, cu un coş cu pâine. Din urma lui venea bucătăreasa, aducând pe o tavă patru căni cu lapte.

“Sandule, ia uită-te şi spune cine-i persoana din fotografie”, a zis domniţa.

“Tu eşti, dar de unde ai scos rochia asta, şi centura militară?”

“Aşa-i că seamănă cu mine?”

“Cum, nu e poza ta?”

“Nu, în fotografie e sora lui.”

“Nemaipomenit, persoane care să semene aşa de mult, fără să fie rude! De unde eşti, tinere?” m-a întrebat gazda, dar eu I-am făcut că în spatele lui e cineva. S-a întors şi el înspre bucătărească, care se uita şi ea la fotografie. Sora lui, domniţa Clara, a înţeles.

“Lele Marie, mai adu şi cafea, zahăr şi nişte salam.”

Bucătăreasa a plecat, iar Clara m-a întrebat:

“De ce nu vrei să vorbeşti de faţă cu ea?”

“Domniţă Clara, ce am să vă povestesc să nu mai ştie nimeni. Mă încred în dumneavoastră, nenea Costică m-a asigurat că mă veţi ajuta.”

“Sandule”, a spus Clara, băiatul se uite spre uşă, să vină mai întâi bucătăreasa, ori du-te tu şi adu ce I-am cerut, căci băiatul trebuie să fie flămând.”

Domnul Filipoiu a pornit, dar în uşă s-a întâlnit cu bucătăreasa, I-a luat tava din mână, I-a mulţumit şi I-a spus că până a doua zi de dimineaţă îi dă liber.

“Acuma, Mihai, suntem singuri, spune fără frică.”

“Aş vrea mai întâi ca doamnele să servească masa.”

“Da, că laptele se răceşte. Ia şi dumneata – vai de mine, plângi!” a exclamat domana Safta, iar domnul Filipoiu mi-a zis:

“Mihai, fii bărbat, mă. Ia mai bine laptele, că se răceşte.”

“Iertaţi-mă, domnule Filipoiu, că de când am văzut-o pe sora dumneavoastră parcă mi s-a rupt ceva în piept. Cred că sărmanele mele surori nu mai sunt în viaţă.”

“Atunci lămureşte-ne ce e cu tine, băiete, că nouă ne-a trecut pofta de mâncare, când te vedem aşa.”

“Domnule Filipoiu, domniţelor, eu sunt din Basarabia. Ca să-mi salvez mama şi două surori de foame şi de Siberia, am trecut Prutul prin graniţa de fier a bolşevicilor. Îl caut pe unchiul meu, ca să am unde le duce şi ascunde de urmărirea NKVD-ului.”

“Dar unde stau mama şi surorile tale?”

“În comuna Cuhneşti, judeţul Bălţi, din Basarabia.”

“Şi cum vrei să le aduci încoace?”

“Le trec Prutul peste graniţă, cum am trecut şi eu.”

“Imposibil, băiete. Nu-mi vine să cred că ai trecut tu peste graniţă, ruşii împuşcă până şi porumbeii care zboară pe deasupra, şi-i controlează să nu aibă vreun mesaj printre pene. Dar să treacă cineva o graniţă, care are şi sistem de rachete de alarmă!”

A trebuit să povestesc a patra oară tot calvarul meu şi al familiei mele. Când am terminat, domnul Filipoiu stătea nedumerit, iar domniţele plângeau.

“Măi băiete, ce ne-ai povestit tu este inuman. Va să zică bolşevicii duc o politică mai criminală decât hitleriştii, şi ce spun ei la radio şi în ziar nu-I decât minciună. Şi vrei tu să te mai prinzi în capcana lor?”

“Nu-I oare acelaşi lucru, să ne împuşte la graniţă ca pe porumbei, sau să ne răpească în puterea nopţii şi să ne ducă cu maşina neagră dintre cei vii, aşa cum I-au dus, când au venit peste noi în 1940, pe unchiul meu Costea Leancă, pe fraţii Bădărău – Gheorghe şi Pavel, pe Ionucă Pripa, pe Alexei Ivanencu, cei mai cinstiţi şi mai bogaţi oameni din sat? Oameni de care nici până acum nu s-a mai aflat ce s-a făcut. Sau anul trecut, pe lângă fratele şi tatăl meu, au condamnat şi au scos dintre cei vii pe mai mulţi dintre fruntaşii satului, iar la primărie au venit hoţii şi derbedeii. Totuna e, domnule Filipoiu, să ne ducă cu maşina neagră, sau să ne împuşte la graniţă ca pe porumbei.”

“Şi cu ce te pot ajuta eu, măi băiete?”

“Puteţi să mă ajutaţi să-l găsesc pe unchiul meu. Înainte să se refugieze din Basarabia, şi-a transferat banca comercială din satul Baraboi, judeţul Bălţi, la care era preşedinte, la o bancă din Râmnicu-Vâlcea. Îl cheamă Eugen Baciuliuc, şi e văr primar cu mama mea.”

“Grea treabă te-ai apucat să faci, măi băiete. Pe şeful jandarmeriei Vâlcea îl cunosc, nu e greu să-l caute pe unchiul tău, dar dacă el, ca mulţi refugiaţi, s-a ascuns pe la prieteni, şi nu te poate ajuta, chiar dacă îl găseşti? Rămâi singur la unchiul tău?”

“Nu, că numai o mamă am, şi două surori, că tatăl meu şi fratele s-au dus dintre cei vii. Mă întorc, căci dacă ne ridică şi nu ne omoară, ne duc în Siberia, şi am să le fiu sprijin.”

Clara a venit la mine şi m-a sărutat, vorbindu-mi printre lacrimi:

“Nu, Mihai. Dacă nu te ajută unchiul tău, te ajut eu. Le aduci la mine pe surorile şi pe mama ta, şi vor sta în conacul de la moşie. Sandu le face la fiecare buletin de identitate, şi vor scăpa de primejdie. Tu adu-le încoace, eu nu te pot ajuta decât cu bani, ca să aveţi cu ce ajunge aici.” 

I-am sărutat mâinile şi am mulţumit din suflet, apoi am rămas singur cu domnul Filipoiu, care m-a întrebat de cumnatul lui, Costică Ursachi, de Violeta, dacă s-a măritat. Doamna Săftica s-a întors şi mi-a spus:

“Mihai, hai să-ţi arăt camera ta. Sandule, fă de serviciu până la capăt şi du înapoi gustarea, că s-a răcit, am să pregătesc eu mai târziu masa de prânz.”

Alături era biblioteca, cu rafturi frumos ornamentate şi pline de cărţi pe un perete, în stânga. În mijloc era o masă lungă, încărcată de cărţi şi ziare. În jurul ei erau scaune cu spătarul înalt, iar pe dreapta alte scaune şi fotolii. Erau expuse portretele regilor Carol I şi Ferdinand, a reginelor Maria şi Elisabeta, a regelui Mihai I şi a mamei sale Elena, portretele lui Eminescu, Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, precum şi a cinci mari domnitori: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza. Dar cele mai mari erau trei tablouri, ale boierilor Preda şi Stroe Buzescu, precum şi a surorii lor, Ruxandra Culcea, expus la mijloc. Aceasta era răs-străbunica lui Vasile Culcea, soţul domniţei Clara, fost colonel al regimentului 6 Vânători de munte, căzut cu moarte de erou la Cotul Donului. 

Intrat în bibliotecă, am uitat de toate şi nu ştiam la ce să mă uit, la cărţi, la tablouri. Mi-am fixat ochii pe portretul frumoasei Ruxandra Culcea şi m-am apropiat de el, dar doamna Săftica m-a apucat de mână şi m-a tras după dânsa, spunând:

“Mihai, ai timp să te uiţi, dar acum vino cu mine, să-ţi dau camera în primire. Am să-ţi spun un secret.”

A deschis uşa unei camere fără ferestre, cu o măsuţă între două canapele cu aşternuturi strălucitoare, aurii. La capătul lor era câte un fotoliu, iar lângă noptieră două scaune moi, cu spătar. Doamna a aprins veioza cu trei becuri de pe noptieră, şi încăperea s-a luminat. M-a luat de mână, s-a aşezat pe patul din dreapta, care era mai jos decât celălalt, şi mi-a şoptit să stau alături. Mi-a arătat o uşă în capăt.

”Mihai, aici e dormitorul lui Vasile Culcea, fostul soţ al Clarei, mort pe front. Era mai bătrân cu aproape douăzeci de ani ca ea, cam urât şi brutal, ca un boier de viţă veche. În dormitorul vecin e Clara. Ea n-a iubit pe nimeni, a fost măritată fără vrere şi nu-şi putea suferi soţul, care era cum ţi-am spus. Răcnea tot timpul când o lua cu el în pat, o chinuia, iar dacă încerca să fugă şi se împotrivea, o bătea crunt…

Cât de fericit aş fi fost să fie mama şi surorile în acest castel! Dar, ca să le aduc, trebuia să trec printr-un gard de sârmă ghimpată înalt de trei metri şi împletit cu nuiele, împânzit cu o reţea de rachete de alarmă, cu fire subţiri de sârmă ascunse pe jos. Trebuia să calci doar un fir, şi te pomeneai într-un caier de sârmă din care era greu să te descurci. Se lansau automat, tot atunci, trei rachete de alarmă, şi numai Dumnezeu ştie dacă n-aş fi căzut în capcană, singur sau cu mama şi surorile mele. Mai aveam şi alt amar pe sufletul meu, căci o iubeam pe Raluca din tot sufletul, şi trebuia să o las, pentru a asigura viitorul mamei şi a surorilor mele. Clara era cu patru ani mai mare ca mine, elegantă şi frumoasă la înfăţişare, semăna cu sora mea Liuba. Mi se lipise de suflet, dar Raluca le întrecea pe toate, şi simţeam o durere de nedescris că trebuie să renunţ la ea.

……

La Slatina am ajuns în a doua jumătate a nopţii, iar la Râmnicu-Vâlcea la trei după amiază, marţi 13 august. Am coborât din tren şi am ieşit în faţa gării, unde aşteptau mai mulţi birjari. M-am apropiat de unul bătrân, cu mustaţă albă şi cu o pălărie de paie de modă veche, şi l-am rugat să mă ducă până la bancherul George Duca. Trecând pe câteva străzi, birja s-a oprit în dreptul unei case vechi, cu două etaje. A apăsat pe sonerie, uşa s-a deschis şi a apărut o femeie în vârstă.

“Doamna Ana, v-am adus un musafir.”

“Cine eşti, tinere?”

“Doamnă, sunt nepotul lui Eugeniu Baciliuc.”

“Cum, nepotul lui Jenică Baciu? Intră.”

Am intrat şi m-a poftit pe un fotoliu.

“Scuzaţi-mă, nu cunosc nici un Jenică Baciu.”

“E unchiul tău. Refugiaţii din Basarabia şi-au luat alt nume, ca să nu fie prinşi. Dar ai întârziat, să fi venit cu două luni mai înainte îl găseai aici la noi. Prin iunie a plecat cu familia, nu ştiu unde. Dar o să vină imediat bărbatul meu de la bancă, cred că el ştie. Dumneata de unde vii, cred că nu eşti din oraş?”

“De la Piteşti vin, doamnă.”

“Dacă stai în Piteşti, de ce n-ai ajuns mai înainte?”

“Doamnă, la Piteşti am fost numai găzduit, câteva zile. Am să vă povestesc, când va fi de faţă şi soţul dumneavoastră. Ce pot să vă spun este că am trecut încoace prin graniţa de la Prut.”

“Ferească Dumnezeu, tinere. Trebuie să ai un necaz mare, dacă ţi-ai pus viaţa în primejde. Lasă, vine soţul meu şi ne povesteşti atunci. Hai cu mine în bucătărie, trebuie să-ţi fie foame.”

În bucătărie doamna m-a servit cu ciorbă şi ciulama, apoi mi-a arătat o cameră frumos mobilată, şi mi-a spus că acesta e dormitorul meu. Am mulţumit şi m-am lungit pe una din cele două canapele. Mă întrebam ce mă fac, dacă nu-l găsesc pe unchiul Jenea. Nu voiam nimic de la el, numai să scrie un bilet pentru mama, s-o îndemne să aibă încredere în mine, că le voi trece Prutul şi am să le aduc la Piteşti, pe o moşie frumoasă, şi scăpăm de urgia bolşevică. Dacă n-am să ajung la unchiul meu, m-am gândit să mă întorc la Clara, să scrie chiar ea mamei şi surorilor mele, că este mireasa mea, nu are părinţi, şi le roagă să vină şi ele să stea cu noi. 

Aşteptam să se întoarcă stăpânul casei, care a venit pe la şapte seara. Soţia lui m-a chemat, şi m-a întâmpinat un om bătrân, cu păr cărunt, solid, dar fără burtă. Ne-am aşezat împreună la masă.

“Tinere, mâncăm, pe urme ne povesteşti ce te-a făcut să treci graniţa de la Prut.”

După ce le-am spus totul, bătrânii au rămas nedumeriţi, iar mătuşa Ana a început să plângă.

“Măi băiete, acum am aflat şi noi adevărul, şi ştim ce ne aşteaptă. Fii atent, băiete, văd că eşti îndrăzneţ şi cu mintea ageră. Despre Eugen, unchiul tău, nu mai ştiu nimic. A trebuit să plece, căci îl urmărea banda comunistă, ieşită de prin închisori, în frunte cu un oarecare Tudor Ionescu, un pungaş condamnat pentru escrocherie, care în închisoare s-a făcut comunist. Acum e mare şef, îi minte cu neruşinare pe oamenii săraci, face mitinguri şi demonstraţii, au pus peste tot lozinci comuniste, iar la demonstraţii duc portrete cu Stalin, Molotov şi Vâşinski. De vreo două luni, de când a început campania electorală, urlă “Sus partidul Petru Groza”, “Jos Maniu şi Brătianu”, şi nu are nimeni ce le face, căci îl sprijină armata rusească.

Au dat câteva familii de refugiaţi basarabeni pe mâna NKVD-ului, şi unchiul tău a trebuit să plece din oraş. Filiala lui a dat faliment, din cauza devalorizării, a rămas cu douăzeci şi cinci de milioane, adică vreo două mii cinci sute de lei de dinainte de război. A plecat întâi vreo zece zile în Ardeal, apoi s-a întors să-şi ia familia, dar, din motive de securitate, nu mi-a spus unde se duce. Mi-a spus că se întoarce înapoi, dacă la alegeri câştigă coaliţia lui Maniu şi Brătianu.”

I-am spus de scrisoarea pe care voiam să o trimită Clara către ai mei, el mi-a spus că e o idee bună, dar numai dacă nu câştigă în alegeri comuniştii.

“Dragă băiete, dacă doctorul trădător Petru Groza câştigă – şi aşa va fi, probabil, căci e sprijinit de armata rusă, va fi şi în România ce-a fost în Rusia în primii ani ai revoluţiei. Regele Mihai e numai o marionetă în mâinile lui Vâşinski, a mai rămas rege datorită decoraţiei bolşevice “Victoria”, pe care i-au dat-o ruşii. Dacă nu va părăsi ţara, va fi împuşcat, ca şi mareşalul Antonescu.

Aşa că, băiete, nu vă sfătuiesc să aştepţi aici rezultatul alegerilor, şi nici la Clara să nu te duci, căci sunt sigur că vor câştiga comuniştii, şi moşia ei va fi expropriată. Fratele ei este şef al jandarmeriei, pe care bolşevicii au o ură de moarte. Nici la Raluca nu poţi găsi sprijin, căci tatăl ei este primar, iar unchiul şef de post, şi ai să suferi şi tu împreună cu ei. Du-te acasă, ca să îţi ajuţi mama şi surorile. Dacă vă deportează în Siberia, tu, ca bărbat, le vei fi sprijin. Iar dacă vor câştiga partidele istorice, şi vom scăpa de bolşevici, veniţi cu toţii vara viitoare. Îi scriu eu Clarei, ca să te aştepte atunci.”

“Dar dumneavoastră ce faceţi, dacă vin comuniştii?”

“La mine, băiatule, totul este pus la punct. Fata şi băieţii mei sunt la Paris. Pe Lucreţia, care e profesoară de franceză, am trimis-o de anul trecut, împreună cu ginerele meu, şeful filialei noastre de la Târgu-Jiu. Am transferat şi valuta noastră, dolari şi lire sterline. În primăvara asta au plecat băieţii, amândoi cu familiile. Erau preşedinţii filialelor din Lugoj şi din Slatina. După cum vezi, eu mi-am concediat toţi servitorii, până la unul, şi aştept rezultatul alegerilor. Dacă pierd ai noştri, îmi iau nevasta şi plec la Paris.”

Peste noapte n-am închis un ochi. Ştiam că, dacă plec, n-am să mă întorc vreodată, mai degrabă au să mă ia ruşii prin închisorile Siberiei. Nici aici nu puteam sta, căci ruşii nu vor pleca, şi vor instaura puterea lor comunistă, iar dacă populaţia se răscoală vor coloniza ţara, cum au făcut şi în Basarabia şi în Ţările Baltice. Va fi şi aici o republică socialistă sovietică, va năvăli, ca şi în Basarabia, toată pleava, toţi hoţii şi potlogarii din Rusia, şi vor bate cu pumnul în piept, că pe ei partidul i-a trimis, ca mari specialişti şi ideologi ai minciunii şi hoţiei. 

Nu-mi puteam opri plânsul, pentru cele şase zile ale primei mele iubiri curate, fără păcat, căci adevărata iubire suferă şi rabdă toate, şi mi se rupea inima că scumpa mea Raluca mă aşteaptă în zadar. Iar Clara îmi oferise totul, şi le aştepta pe mama şi pe surorile mele, să fie mamă şi surori şi pentru ea, iar noi să călătorim peste tot, să cunoaştem Brazilia, Africa, Egiptul, India şi insulele oceanice ale Indoneziei.

Toată noaptea am plâns şi am umblat prin dormitorul acela străin. Când a intrat la mine mătuşa Ana s-a speriat. Eram umblat la faţă, cu ochii roşii. Domnul Duca m-a certat şi nu m-a lăsat să plec în starea aceea. Mătuşa Ana a stat cu mine, şi m-a îmbărbătat, să nu rămân la nici una dintre fete, căci voi pierde mai mult. Voi regreta toată viaţa moartea mamei şi a surorilor mele, care vor muri de foame acasă, sau de foame şi de frig în Siberia.

A doua zi, joi 15 august, ziua Adormirii Maicii Domnului, m-am dus la gară, împreună cu mătuşa Ana. Ea mi-a luat bilet până la Paşcani, la acceleratul Alba-Iulia – Bucureşti, care trecea prin Râmnicu-Vâlcea. De la Bucureşti trebuia să vizez biletul, pentru acceleratul Bucureşti – Botoşani, care trecea prin Paşcani. Biletul îmi era la vagonul 3, cupeul 4. Când am trecut prin Piteşti, nu ştiu ce oră de noapte era, căci dormeam. Să fi fost treaz, nu aş fi răbdat să nu mă duc la Clara. În Bucureşti am vizat biletul, şi la ora şapte fără un sfert am urcat în vagonul 3, cupeul 3. În a doua jumătate a nopţii, marţi 20 august, am ajuns la Paşcani, am coborât şi am pornit pe jos spre Cuza-Vodă. Am ajuns în sat înaintea zorilor, am venit la casa lui moş Ion Blănaru, şi am stat puţin pe scaunul de la poartă, dar nu am cutezat să intru în curte, măcar ca să-mi iau cizmele şi foaia de cort, ca să o cos înapoi pe valiză. Nu am dorit ca Raluca să sufere mai tare. Mă gândeam că, dacă nu ni se va întâmpla nimica, voi veni, dacă nu cu mama şi surorile, atunci de unul singur. 

M-am sculat de pe scaunul de lângă poartă şi am plecat mai departe plângând. Spre seară am ajuns în Târgu Frumos,şi am luat masa la aceeaşi cârciumă, căci nu mai mâncasem de la restaurantul gării din Bucureşti absolut nimica. Am pornit mai departe, am mers toată noaptea pe jos, şi în dimineaţa de joi, 22 august, am ajuns la Andrieşeni. La asfinţitul soarelui am ajuns în satul Sântă-Măria, şi m-am oprit în marginea satului, într-o colibă părăsită dintr-o vie. M-am schimbat cu hainele cu care aveam să mă scufund în apă, apoi am dormit, mai bine de jumătate de noapte.

M-am sculat, am trecut grăbit prin sat şi am coborât dealul înalt, pe drumeagul care şerpuia până la malul Prutului. Am stat câteva minute la marginea apei, România încă nu avea graniţă pe Prut. Afară de murmurul apei nu se auzea nimica, doar din când în când ştelepăiau prin apă peştii mai mari. Noaptea era fără lună, stelele numai sclipeau pe cerul senin, se apropia dimineaţa şi apa era cam rece. Am intrat în apă, mergeam încet şi atent, uitându-mă în jur. Din când în când clipoceau peştii, şi zgomotul lor mă bucura, că acopereau zgomotul făcut de mine. Apa era tot aşa ca în urmă cu 37 de zile, când o trecusem prima dată. La jumătate apa îmi ajungea la brâu, am pus valiza pe apă, plutea, şi o împingeam înaintea mea, căci mă aplecasem până am ajuns cu bărbia în apă, ca să nu fiu observat apropiindu-mă de mal. Mă abăteam spre dreapta scăldătorii răzeşilor, unde la câţiva paşi de la mal creşteau două tufe de păpuriş. Cu cât mă apropiam de mal, cu atât eram mai atent spre stânga, unde era camuflat postul de observaţie al grănicerilor, şi am înţeles că unul din ei fumează în pumn. M-am aplecat la nivelul apei, împingând valiza înainte, şi m-am bucurat când am ajuns în dosul tufei de păpuriş şi, cu încetul, am intrat în mijlocul ei. Mi-a rămas să aştept până în zori, când grănicerii vor părăsi postul lor de observaţie, cam pe la ora patru dimineaţa. Spre ziuă timpul se răci, şi am început să tremur de frig, apa se răcise, şi mă uitam cu spaimă în jur, zorile veniseră, iar grănicerii stau pe loc. Am văzut cum se aprinde un chibrit, iar de la el două ţigări, apoi s-a auzit foşnet de foaie de cort, şi au ieşit din şanţul lor camuflat doi grăniceri. S-au îndreptat spre trecătoarea dintre două garduri, pe unde trebuia să mergi pe brânci, ca să nu atingi firele subţiri ale instalaţiei de rachete. 

Nu se depărtaseră grănicerii nici o sută de metri, că eu am ieşit din apă şi, din grabă, am uitat să păşesc pe nisipul uscat, şi am făcut două urme adânci la marginea apei, apoi am trecut pe brânci pe poteca dintre gardurile de sârmă ghimpată ale cortinei de fier, sărind şanţul în care căzusem data trecută, şi m-am repezit în pădure, pe drumeagul de hotar răzeşesc. M-am afundat în goană în pădure, şi am ajuns la o poiană mare, numită Poiana răzeşilor, unde, la tulpina unui stejar bătrân, aveam ascuns un sac cu un rând de haine vechi şi cam murdare, cu care lucram în câmp. Era adus de mine cu câteva zile înainte de a trece Prutul, dar, dacă s-a întâmplat acel şuvoi de ploaie cu furtună, ele acolo au rămas. Când m-am întors mi-au prins foarte bine căci, fugind prin pădure, mi-am amintit că am lăsat urme la malul apei şi, mai devreme sau mai târziu, se va ridica întreg pichetul de grăniceri în căutarea făptaşului. Am dezbrăcat hainele ude de pe mine şi le-am stors, apoi le-am pus în valiză. Am îmbrăcat hainele vechi, am pus valiza în sac, iar la marginea pădurii am pus nişte vreascuri, ca să nu se cunoască ce am în sac, şi, cu sacul în spinare, am ieşit pe imaşul satului unde venea spre mine cireada satului. Am intrat în sat printre vaci. 

Ajuns acasă, am băgat valiza sub pat şi m-am culcat după sobă. Tocmai după masă m-a trezit, plângând, sora Liuba. Mă certa de ce m-am întors acasă să mor de foame împreună cu ele, căci umblă derbedeii de la primărie şi impun lumea să ducă postavca ruşilor, iar cei care n-o vor duce vor fi judecaţi şi duşi în Siberia. Eu am lămurit-o că şi în România sunt ruşi, nu e mai bine decât la noi, atât am spus. Mama şi cu sora Eugenia n-au ştiut unde am fost, ele credeau că mă aflu la Bălţi, la unchiul Pertea, un verişor al mamei, şi nu s-au mirat când m-au văzut acasă. 

Iar spre seară s-a umplut satul cu grăniceri, căutau spionii care au trecut Prutul. Seara am fost chemaţi la primării, toţi premilitarii din sat, precum şi oamenii în putere. Ne-a lămurit şeful postului de grăniceri că a trecut Prutul o grupă de spioni şi s-a oploşit în sat. Apoi ne-a dat însărcinarea să controlăm peste tot, şi, câte doi, să stăm ziua şi noaptea pe la crucile drumurilor. Dacă vom vedea pe cineva necunoscut, unul dintre noi să alerge la primărie ca să dea de ştire. Printre oamenii chemaţi era şi Toader Curcudel, şi când m-a văzut a tresărit, s-a apropiat de mine, şi m-a întrebat când am venit. 

“Bade Toader, numai să-ţi închipui cât sunt de mincinoşi bolşevicii ăştia blestemaţi. Eu am venit de unul singur, iar ei spun că a venit o grupă de spioni, şi au adunat toţi oamenii din sat să prindă spionii.” 

Astfel s-a încheiat ziua de vineri, 23 august 1946, când m-am întors acasă, trecând dus şi întors prin capcana cortinei de fier.

Maxim Leancă – Memorii