Garda de Fier

Coperta volumului 1

(capitol din lucrarea “Intoarcerea din Infern” de Ion Cârja, vol. I, Ed. “Dacia”, Madrid 1969)
    Intre încercãrile pe care unii intelectuali din tarã cu preocupãri politice le-au fãcut pentru demarcarea fazelor parcurse de partidul comunist si felul cum si-a jucat rolul înrobitor al Neamului Românesc, a fost si cea expusã mai jos, care, din motive lesne de înteles, va fi doar ea singurã prezentatã, pentru simplul motiv cã apartine celui care scrie aceste pagini, dar nici într’un caz cã aceastã încercare ar fi si cea mai realã.
   Dupã semnarea Armistitiului din Septembrie 1944, partidul politic din România care progresa in mod evident si reusea pe zi ce trece sã atragã atentia cetãtenilor, era partidul comunist. Sprijinit de mamutul rus, lucrând sub consiliul direct al Moscovei, prin miile de experti cari erau afiliati pe lângã toate unitãtile economice, industriale sau administrative mai importante, precum si cu sprijinul acelor satrapi cari au functionat ca reprezentanti ai comisiilor de armistitiu prin toate orasele tãrii, membri partidului comunist, dispuneau de toate bogãtiile tãrii, neavând decât o singurã grije învrãjbirea, coruperea, amenintarea cu deportarea si înclinarea steagului în final în fata atotputerniciei lor.
   De aceea, atunci când am întreprins caracterizarea diverselor perioade in evolutia politicã din România, m’am orientat in mod exclusiv dupã ascensiunea partidului comunist si dupã suferintele ce le-a îndurat paralel poporul român, in dauna cãruia s’a fãcut aceastã ascensiune.
   Intâia perioadã, dintre anii 1944-1948, o numesc perioada capitulãrilor. In întreaga tarã a pãtruns treptat a pleiadã de elemente strãine de interesele Neamului, dusmãnoase traditiilor, aspiratiilor si apartenentei lui istorice, o periodã de exploatatori ai slãbiciunilor interne, a derutei in care se afla tara dupã un rãsboiu pierdut si al unui armistitiu funest, care a minat însãsi fiinta Neamului, reusind sã destrame cele mai intime unitãti ale existentei sale: familia, satul, religia, grupãrile politice si unitãtile economice rurale, pârghia rezistentei noastre de întotdeauna.
   Aceastã perioadã culmineazã cu sfârsitul anului 1947, anume 30 Decembrie, când Regele abdicã si se voteazã acea lege cunoscutã cu Nr. 363, pentru constituirea Statului Român in Republica Popularã Românã. Se voteazã aceastã lege de o Adunare a Deputatilor, care nu reprezenta câtusi de putin vointa unui popor socotit suveran si îndreptãtit dupã atâtea jertfe sã-si spunã si el cuvântul. Legea aceasta, care se aseazã in inmediata apropiere a celeilalte actiuni criminale, a alegerilor mãsluite într’un mod atât de scandalos din toamna anului 1946, a fost temeiul pe care s’a ridicat monstruosul sistem de guvernare pe care îl cunoastem atât de bine.
   A doua perioadã se înscrie între anii 1948 pânã la anul 1952. Elementele cari ne-au servit de a face aceastã delimitare sunt, pe deoparte Constitutia din anul 1948 (13 Aprilie), arestãrile masive din luna Mai a aceluiasi an, deportãrile mosierilor si chiaburilor, foametea, si mizeria crescândã din România in aceastã perioadã, eliminarea din functiunile de conducere a tuturor acelora care îl învãtase sã guvernare (a se vedea “Bazele marxismului si leninismului” de I. V. Stalin, capitolul referitor la “Tacticã si Strategie”).
   Numirea acestei perioade ar putea fi a organizãrii si intensificãrii teroarei. Cu adevãrat in aceastã perioadã s’a pus in practica fãrã cea mai micã desmintire definitia lui Lenin asupra dictaturii proletariatului, conform careia aceasta este: “Violenta neîngrãditã de lege”.
   Epoca a treia, a Ingenunchierii Nationale, cuprinde anii dintre 1952 si 1956; primul an corespunzând punerii in functiune a acelei Constitutii rusinoase din 27 Septembrie, in care uzurpatorii îsi recunosteau fãrã rusine mârsava lor trãdare. Aliniatul II are acest continut : “Republica Popularã Românã a luat nastere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german si a eliberãrii României de cãtre glorioasa Armatã Sovieticã, eliberare care a dat putintã poporului muncitor, in frunte cu clasa muncitoare, condusã de partidul comunist, sã doboare dictatura fascistã, sã nimiceascã puterea claselor exploatatoare si sa fãureascã statul de democratie popularã, care corespunde pe deplin intereselor si nãzuintelor maselor populare din România”.
   Nu e necesar niciun comentariu spre a sublinia recunoasterea “nasului” Republicei Populare Române.
   In aceastã perioadã, cotele agricole ating apogeul. Tãranii sunt intemnitati si Bãrãganul populat cu dislocati, adusi din toate pãrtile tarii, vãrsati pe cârnpul gol, unde au dus o existenta exasperantã.
   Aceastã perioadã se terminã in luna Octombrie 1956, când se întâmplã acea impresionantã isbucnire revolutionarã in Ungaria, care a avut efecte imediate si in România. Primul efect a fost favorabil populatiei românesti, pentrucã rezulta dintr’o slabiciune, si întotdeauna când comunistii actioneazã sub o amenintare, fac concesii pe care le mentin pânã se reculeg. Dimineata, dupãce a început Revolutia in Ungaria, Consiliul de Stat in frunte cu Gh. Gheorghiu-Dej, a emis douã decrete surprinzãtoare: primul, se referea la desfiintarea cotelor agricole obligatorii, mentinându-le numai pentru lânã (aceasta pentrucã nu afecta interesele generale tãrãnesti, astfel cã nu-i stingherea de loc si, al doilea decret, privea acordarea unui ajutor de câte o sutã de lei pentru fiecare copil al angajatilor in productie. Prin aceste douã decrete s’a amortizat in mod miraculos nu numai nemultumirile tãranilor, ci si ale muncitorilor, astfel cã pentru primul moment partidul comunist din România si-a salvat corabia de a se scufunda. Concesia aceasta, dupã credinta tuturor din tarã, era numai începutul unor reforme radicale care vor urma, asa cã a adormit in cei mai multi spiritul de revoltã, care era sã se deslãntuiascã dupãce s’a auzit de cele ce se petreceau in Ungaria.
   Dar dupã douã sãptãmãni, când miscarea de eliberare din Ungaria a fost înãbusitã in sânge de tancurile Rusiei comuniste, a avut loc a doua consecintã, prin repercutare, in România, de naturã exact contrarie celei dintâi. Au început arestãri de tineret maghiar depe la Universitãtile din Cluj, Timisoara si Târgu-Mures si imediat apoi de organizatii care se înfiripaserã in grabã in tarã de cãtre elementele române. Grefierul-sef al unui Tribunal Militar îmi spunea in luna Februarie 1957 cã completele de justitie militarã lucreazã zi si noapte, la sediu sau deplasãri, si judecã cu asprime zeci si zeci de organizatii, de care noi, cei ce stãteam într’un centru mai putin informat, nu aveam nicio bãnuialã de existenta lor. Dar dacã aceste mãsuri au avut, sã zicem asa, o oarecare bazã, dovedindu-se cã s’a trecut la organizãri de grupuri revolutionare anticomuniste, paralel cu acestea s’a petrecut un abuz îngrozitor, care marcheazã începerea unei alte epoci, in evolutia politicã si socialã a tarii.
   Incepând din luna Noembrie 1956, au început sã disparã in mod inexplicabil câte o persoanã mai marcantã, ba din serviciul cutare, dintr’un anumit oras, ba din alt serviciu, din altã parte. Ceeace mãrea îngrijorarea, era faptul cã aceste persoane aveau o popularitate notorie in centrele de unde erau ridicate; nu toate dintre ele jucaserã vreun rol politic in trecut si nu aveau nici prietenii dubioase cu dusmanii regimului, cãci -si aceasta era nota lor comunã- erau cu totii înscrisi in partid. O parte dintre ei erau candidati de partid sau persoane care aveau functii de rãspundere.
   Aceste persoane, cum am aflat mai târziu, prin contact nemijlocit cu unele din ele cari mi-au împãrtãsit sbuciumul lor, au fost maltratate, schingiuite, amenintate in toate chipurile posible ca sã admitã de a deveni informatorii Securitãtii de Stat.
   Aceastã perioadã o numim a sugrumãrii demnitãtii, pentrucã ea reprezinta un atentat si o crimã continua asupra persoanei umane în ceeace are ea mai intim. Asa cum se va vedea, aceastã actiune destructivã a omului s’a desfãsurat in toate straturile si profesiunile societãtii românesti, atingând culmea însã in penitenciare si lagãre de concentrare.
   Perioada sugrumãrii demnitãtii umane a început efectiv dupã 1956, cu toate cã si inainte s’au mai petrecut numeroase cazuri, a atins paroxismul in anii 1957-1964, si continuã si in prezent.
   Noi nu vom urmãri tot ce s’a petrecut in aceastã perioadã, toate ororile, crimele si suferintele, subiectul ne-ar coplesi, sau procesele rãsunãtoare cari au avut loc. Ne vom limita expunerea la cortegiul de crime ce s’au sãvârsit in perioada 1948-1961, contra tineretului român. O perioadã lungã de calvar, in care mii de suflete au fost schilodite, sute de morminte au fost deschise pentru a înghiti trupuri plãpânde si in care zeci si zeci de oameni au fost ucisi fãrã judecatã la marginile de drum si îngropati in aceleasi locuri, fãrã cosciuge, numai in cãmasã si izmene.
   Dupã arestãrile din Mai 1948, multi dintre cei urmãriti s’au retras in munti unde au continuat sã trãiascã viata grea a fugarilor, in vizuini sau pesteri, înfometati si huiduiti. Printre cei ce s’au retras din calea amenintãrilor, a fost si un mare numãr de ofiteri cari erau acuzati de silnicii împotriva populatiei din Rusia pe timpul luptelor din rãsãrit. Populatia, româneascã le întelegea drama si, într’o complicitate nobilã, taranii nostri adãposteau si hrãneau pe multi dintre cei ce si-au pãrãsit cãminele pentru a-si salva libertatea.
   In anul 1949, au ajuns asa de cunoscute aceste grupuri de fugari si se stia asa de bine de organele Sigurantei de Stat cã acestea se bucurau de ajutorul populatiei, încât s’a pornit la o actiune directã împotriva acestor sustinãtori. Politica politieneascã la acea datã era ca sã bage frica in populatia care sprijinea pe fugari si apoi, acestia, rãmânând fãrã posibilitãti de aprovizionare, sã poatã fi mai usor exterminati.
   S’au aflat cozi de topor pela sate si, in curând, in vara anului 1949, au fost descoperite sute de grupuri de rezistentã anticomunistã de catre organele Sigurantei de Stat. Cu toate cã, in cele mai multe cazuri aceste grupuri erau independente unele de altele si nu aveau nicio comandã sau alt element comun, Siguranta de Stat, in scopul de a le punea legaliza actiunea lor împotriva guvernului, chiar dacã in vreun astfel de grup nu se întâmpla sã fie mai mult de douã persoane, o încadra ca organizatie anti-revolutionarã. Numai in felul acesta se puteau justifica in fata oamenilor de partid, naivi, pedepsele enorme care se aplicau oridecâteori era condamnat cineva pentru participare la activitãti subversive.
   Imi aduc aminte ceeace îmi povestea un detinut, prin 1950, despre procedura organelor de anchetã care, împotriva oricãrei evidente, cãutau sã “organizeze” oamenii in “organizatii” anti-revolutionare, cum fuseserã instruiti de partid sã procedeze.
   Un biet om a fost prins când punea o traistã cu pâine la o rãspântie de cãrãri într’o pãdure, unde aflase întâmplãtor un biletel prin care cineva cerea sã i se lase alimente. (Uneori chiar organele de securitate se serveau de acest truc pentru a induce pe bietii oameni in eroare si a-i aresta. In cazul de fatã, probabil, a fost regizatã tot o astfel de capcanã). Omul a fost pus in lanturi, aruncat într’o celulã întunecoasã, de unul singur, la Securitatea din Buzãu si apoi luat la anchete nesfârsite. Intâi, cu cine a lucrat in conspirativitate, pe cine cunoaste, de cât timp alimenteazã pe membrii din organizatie, etc. Omul, un tãran sãrac, era deadreptul uluit de tot ceeace auzea. Desigur, cã nu a putut da niciun rãspuns multumitor, astfel cã a fost frânt in bãtãi.
   -Din ce organizatie faci parte, nenorocitule?, era întrebarea zilnicã care i se punea de sute de ori.
   Disperat, bietul om, pânã la urmã a trebuit sã spunã si el ceva, ca sã iasã din seria bãtãilor care nu se mai sfârseau. De aceea, a zis
   -Cucu, domnule anchetator. Cucul e organizatia din care am fãcut parte.
   -A, a rãcnit anchetatorul ca un animal la el. Si de o luna mã minti fãrã de rusine, câine ce esti!
   Satisfãcut cã a aflat numele organizatiei, securistul i-a mai tras o mamã de bãtaie sorã cu moartea, dupã care l-a trimis la celulã pe cearceaf. Anchetatorul desigur, apoi a raportat imediat reusita anchetei.
   A doua zi omul a fost din nou adus la anchetã pentru a da relatii despre organizatia sa.
   Ei, a zis anchetatorul. Acum cred cã ne vom intelege. Spune-mi cine mai erau in organizatia ta?
   -Numai eu singur, domnule locotenent!
   -Cum numai tu, dobitocule, dacã avea nume? Iarãsi o iei pe alãturea?
   -Da, domnule, organizatia se numea CUCU pentrucã eram numai eu singur in ea.
   Este acesta numai un caz prin care se poate constata gradul de monstruozitate a gândirii la care au ajuns anchetatorii imbecili in acea perioadã când functiunile lor erau absolut mecanice, când oamenii trebuiau sã fie închisi sub orice pretext, când legea a fost gonitã pentru totdeauna de sub boltile tribunalelor si in locul ei pusã violenta, minciuna, falsul, abuzul, silnicia, tot ce vrei in afarã de justitie.
   Un paznic de bivoli a fost condamnat la 5 ani inchisoare pentrucã dãduse o coajã de pâine unui fugar din satul lui, propria lui pâine de prânz. Bietul Rãzmeres era tigan si nu stia nici citi. In lotul meu au fost implicate 120 de personane, dintre care numai 3 intelectuali. Restul, tarani si muncitori. Toti erau acuzati ca aveau legãturi cu un grup de fugari din Muntii Apuseni. Printre acestia, in grupul condamnat cu mine, era si un bãtrân de 80 de ani, orb de amândoi ochii. A fost tinut la Sigurantã vreo douã luni, într’un garaj si se culca noaptea pe ciment. Fenomenul era general. Am cunoscut aceste împrejurãri, dupãce am trecut prin alte penitenciare, si’n deosebi, la Canal, unde erau adunati detinuti din toate colturile tãrii.
   In lunile de varã si începutul toamnei 1949, organele Sigurantei de Stat au organizat cea mai sãlbaticã prigoanã împotriva tãranilor români cari îi ajuta pe fugari sau a celor cari se opuneau mãsurilor pe care le impusese regimul, de a se treiera in arii. Imi aduc aminte cã printre cei cu care am avut prilejul sã stau la inchisoare au fost si unele persoane din Ministerul Afacerilor Interne, dintre cari unul care era bine informat. La întrebarea mea asupra celor impuscati între lunile Iulie-Octombrie 1949, mi-a spus cã dupã informatiile pe care le detinea pânã la data arestãrii (Noembrie 1949) numãrul acestora ar fi in jurul a 1.000 oameni, in care intrau si cei cãzuti in rãzmerita din plasa Ineu-Arad, unde mãsurile de pedepsire au fost deosebit de sângeroase.
   In vara anului 1949, s’au introdus ariile de treierat obligatorii in satele României. Aceastã mãsurã potrivnica obisnuintei seculare a neamului nostru a produs adevãrate rãzmerite in foarte multe din satele tãrii. Unele însã au fost potolite mai usor, altele mai anevoie. Tãrãnimea din plasa Ineu, luând cunostintd de ceeace se petrecuse in comuna Biharia din judetul Bihor cu câteva zile înainte când oamenii s’au ridicat cu coasele împotriva activistilor de partid cari cãutau sã popularizeze ideea ariilor -primul pas spre colectivizare-, s’au ridicat într’o impresionantã miscare de protest care a alãturat peste 10 comune. Ministerul de Interne a trimis armata de interventie care, împreunã cu jandarmeria, au mãcelãrit deadreptul pe taranii revoltati. Scene extrem de sângeroase au avut loc in comunele Apateu, Somosches, Bereghiu, Ceremeiu, Seleus, Fãgãdãu, Ineu, etc. Au fost luati oameni noaptea din case si scosi in drum unde au fost împuscati. Am întâlnit la inchisoare ofiteri de jandarmi cari au tras in tarani precum si zeci de tãrani cari au ajuns si ei la închisoare pentru rebeliune. Printre acestia era si un taran tânãr pe nume Gh. Belea din Somosches, care a prins de beregatã pe propriul sãu vãr, care era subsecretar la Interne, Miron Belea, l-a scos din automobil si era pe cale sã-l arunce într’o fântânã când a fost arestat de agenti civili. In acea varã au fost operate sute de dislocãri de tãrani in Bãrãgan drept represalii. Acestia împreunã cu tãranii de la frontiera iugoslavã vreau sã formeze începuturile colonizãrilor de tãrani refractari pe Bãrãgan, unde s’a înscris un capitol de mare jale a tarãnimii noastre fruntase, un capitol cu aproape aceleasi accente tragice ca ale Canalului.
   Eram la închisoarea Tribunalului Turda in acea perioadã si într’o searã a fost ridicat de lângã mine, din celulã, tânãrul Gligore Ilea, sosit de câteva sãptãmâni din Rusia si din celula vecinã tatãl acestuia, Ion Ilea, ambii dintr’un sat apartinând comunei de munte Iara. Au mai fost luati încã doi tãrani tot atunci, cari erau cu totii implicati in aprovizionarea grupului de partizani condusi de locotenentul de aviatie Diamandi, evadat din arestul Sigurantei Turda. A doua zi a fost încarcerat alt taran din aceeasi regiune, care ne-a spus cã in timp ce era dus cu masina Sigurantei pe drumul dinspre Iara, ofiterii cari l-au însotit au oprit câteva clipe masina la marginea unei pãdurici si i-au arãtat corpurile neînsufletite ale tatãlui si fiului ridicati seara. Am aflat si despre ceilalti doi cã au fost împuscati într’o Cheie de munte, nu prea departe. Au fost gãsiti de un om dimineata, legati împreunã cu o sfoarã de mâini. Au fost lãsati câteva zile aici si apoi îngropati in acelasi loc.
   Intr’o altã searã, am auzit cã a fost adus in penitenciar un bun prieten al familiei tatãlui meu, un vrednic taran care fãcea cinste partidului national-liberal, Mihail Cucu, din comuna Ceanul Mare. L-am vãzut cum îl tundea in baia închisorii si, voinic cum era la cei 63 de ani, optimist si încrezãtor, fãcea glume cu gardienii care îl luau in derâdere. Dar abia a fost tuns cã s’a si auzit masina Sigurantei ca intrã in incinta penitenciarului si îl ia pe Cucu. Peste câteva ore, într’o noapte întunecoasã, Mihai Cucu a fost impuscat in ceafã in perimetrul comunei sale. Se stia cã acest om avusese o mare influentã asupra sãtenilor din jur si cã satele din apropiere se împotriveau cu multã înversunare la treieratul in arii.
   Peste câtiva ani, am ajuns însã sã cunosc una din cele mai mârsave crime sãvârsitã de partidul comunist din România, dupã modelul bestialitãtilor comise de Rusi in pãdurea Katyn.
   Un grup de circa 50-60 de oameni, aflati pe la diferite închisori din tarã, însã majoritatea la Gherla, Aiud si Lugoj, condamnati la pedepse felurite de ani, dar niciunul cu pedeapsã capitalã si nici chiar definitivã, au fost dusi într’o noapte la marginea unei pãduri din apropierea Lugojului si împuscati in ceafã. Oameni din împrejurimi au auzit multe focuri de armã in acea noapte si vaiete tânguitoare. A doua zi s’au vãzut soldati ai batalioanelor de Sigurantã in acea parte, chipurile, fãcând instructie, si mai multe locuri de pãmânt rãscolit, bineînteles pentru a sterge urmele victimelor care se îngropaserã acolo.
   Dovezile acestei crime sunt unele inscriptii cari s’au gãsit in penitenciarul Lugoj, sub semnãtura unor nume de persoane de care s’a aflat mai târziu cã au fost ridicate din închisorile amintite mai sus, dar pe cari nimeni nu le-a mai întâlnit vreodatã prin vreun alt penitenciar sau aiurea. Dintre aceste victime stiu de douã persoane: preotul ortodox din comuna Ciocârlia, judetul Constanta, si elevul Mãzãreanu (Liviu sau Mircea) din comuna Caluti, de lângã Galati. Unul dintre fratii Mãzãreanu a fost, împuscat in acel grup numeros, lângã Lugoj, iar al doilea a fost împuscat dupãce a fost condamnat la moarte, in anul 1957-58, pentrucã atentase împotriva unui plutonier de militie care încercase sã-i violeze mama. Tânãrul fiind urmãrit, stãtea ascuns in podul casei, si a asistat, sfâsiat de durere, la încercarea de siluire a mamei de cãtre militian. In acea searã i-a iesit in fatã si a încercat sã-l ucidã.
Pe baza acestor indicii, desigur, se va putea descoperi acea abominabilã crimã care va trebui sã formeze obiectul unui proces pentru crimã împotriva umanitãtii.
Ion CÂRJA
(capitol din lucrarea “Intoarcerea din Infern” de Ion Cârja, vol. I, Ed. “Dacia”, Madrid 1969)