Garda de Fier

Biserica din Bilca, Bucovina

Experienta individualã, oricît de bogatã ar fi, trebue complectatã si corectatã prin experienta altora. Experienta politicã individualã, chiar din cauza cã e întîmplãtoare (politica nu se poate face în laborator), împinge la generalizãri premature si gresite, iar de aci rezultã apoi programe politice utopice, formule de actiune cari, chiar dacã reusesc sã agite pentru un timp opinia publicã, nu pot aduce nici un folos pozitiv.
Se întelege cã oamenii politici practici nu pot astepta rezolvarea teoreticã exactã a tuturor problemelor, cum nici nu putem cere dela ei ca sã le deslege mai întîi în teorie. In politica practicã, succesul nu depinde numai de cunoasterea teoreticã (stiintificã) a problemelor, cum de altfel aceastã cunoastere nu e suficientã pentru a fi si om politic practic de seamã. Au existat si înainte de aparitia Principelui lui Machiavel domnitori geniali, cum de altminteri Machiavel n’avea pretentia ca el însusi sã realizeze unitatea Italiei, desi stia exact prin ce mijloace s’ar fi putut înfãptui regenerarea patriei sale. Dar nu putem tãgãdui cã opera lui Machiavel a fost de mare folos oamenilor politici practici, astfel încît studiul ei a înlesnit si unor bãrbati de Stat mai putin geniali sã se orienteze mai lesne in actiunea lor si sã înfãptuiascã reforme pe cari nu le-ar fi putut sãvîrsi numai în temeiul experientei lor personale.
Sã nu dispretuim deci contributia teoreticienilor în politicã, dar nici sã nu exagerãm importanta lor. Sã ne amintim cã in orice activitate practicã personalitatea joacã un rol covîrsitor. In tehnicã, industrie, deslegarea teoreticã a unei probleme nu implicã posibilitatea de aplicare practicã. Cei mai multi inventatori n’au fost in stare sã exploateze ei însisi inventia lor, si de multe ori au murit în mizerie, pe cînd altii s’au îmbogãtit cunoscînd arta organizãrii unei exploatãri industriale.
Dar zicem cã unii dintre acesti teoreticieni n’au avut noroc, au fost împiedicati de împrejurãri sã-si valorifice si talentul practic. Sunt însã exemple cã soarta le-a pus toate posibilitãtile la îndemînã; si totusi n’au isbutit. Aceste exemple din urmã ne dau dreptul sã spunem: un teoretician pur va da în viata practicã totdeauna faliment.
Si în politicã, mai ales in politicã. De aceea am afirmat adeseori cã profesorii au adus in politica romîneascã multã încurcãturã. Eu le-am dat tinerilor nationalisti sfatul: “Pãziti-vã de profesori!”
Dar acest sfat trebue bine înteles. Cãci prin termenul de profesor nu vrem sã însemnãm aci numai categoria celor ce ocupã functiunea de profesor. Sunt profesori cari nu sunt profesori, si sunt oameni cari nu sunt profesori si totusi sunt profesori. E vorba deci de tipul profesorului.
Un profesor, devenit presedinte de republicã, d. Th. G. Masaryk Ace (în “Revolutia mondialã”): “Nu cer eruditie – Doamne fereste, nu cer nici decum in mod unilateral si exclusiv scolire. Scolirea si scoala sunt necesare, dar ele singure nu dau nici minte, nici talent, nici simt politic; certificate bune sunt un lucru frumos, dar un creer sãnãtos si puternic e mai bun. Nu odatã m’am exprimat împotriva politicei, pe care obisnuesc a o numi dãscãleascã (Schulmeisterpolitik): nu numai profesori si învãtãtori, ci si preoti, functionari si toti cei ce au a face cu tineretul si cu oameni lipsiti de spirit de initiativã si cari eo ipso sunt ascultãtori si nu opun rezistentã, toti acestia cînd devin deputati si ministri, deci mari demnitari, înclinã foarte adeseori spre o politicã absolutistã, capricioasã, stranie, puerilã”.
Dar si Masaryk e profesor! Da, dar in politica practicã, iatã ce ne spune el însus: „Am citit adeseori cum se glumea spunîndu-se cã profesorii Wilson si Masaryk, cã profesorii si savantii Benes si Stefanik hotãrãsc asupra politicii mondiale – calitatea de profesor n’avea aci importantã. Existã profesori si profesori. Hotãrîtor a fost faptul cã noi, cel putin noi cei trei cehi, am pãtruns la profesorat si la situatiunea noastrã prin muncã si sîrguintã, cã eu m’am nãscut sãrac si n’am devenit nicicind bogat; în acest fel am ajuns sã cunosc oamenii si viata, devenind, cu toatã teoretizarea, practic. De cîte ori si cît de amarnic m’am vãitat totusi asupra sãrãciei mele, desi tocmai ea m’a ajutat! Acelas lucru se poate spune si despre d. Benes si Stefanik. Profesor n’am vrut sã fiu niciodatã, planul meu era sã devin diplomat si om politic. Eram nefericit cînd n’am putut intra in Academia orientalã si în cariera diplomaticã; si la sfîrsit – totus om politic si diplomat! Nu am vroit sã devin profesor si totus soarta m’a fãcut din tinerete chiar învãtãtor; dupã ce un scurt timp am învãtât o meserie, am dat lectii si mi-am cîstigat astfel ca gimnaziast si student pîinea de toate zilele, iar apoi n’am putut scãpa de profesorat; dar si profesoratul mi-a ajutat politiceste si nu mi-a stricat”.
De aci nu urmeazã cã a fi profesor, un adevãrat profesor, ar fi o rusine. Dar urmeazã fãrã îndoialã cã profesorul care intrã în politicã ar trebui sã aibã calitãtile unui om politic, iar profesoratul si apucãturile profesorale sã nu-i încurce politica practicã. Si nu e vorba numai de rezultatele pe cari le poate dobîndi un profesor în politicã pentru persoana sa sau familia sa, ci de folosul ce rezultã pentru natiune. Faptul cã un profesor poate deveni sef de partid, deputat, ministru, primar, etc., nu dovedeste cã e om politic. Cert este însã cã fãcînd politicã profesoralã, va aduce natiunii mai multã pagubã decît folos.
Mai ales in miscarea nationalistã dela noi politica profesoralã a fost dezastruoasã.
“Garda de fier” are meritut cã încearcã sã scape miscarea nationalistã de influenta nefastã a metodei profesorale si de a-i tãmãdui si pe unii profesori, intrati în organizatie, de metehnele lor profesionale. Dar primejdia încã nu e înlãturatã. Dinãuntru si dinafarã profesorii (de toate categoriile si profesiunile) amenintã cu ura si dragostea lor sã încurce actiunea Gãrzii.
Nu mai avem nevoie de teorie nationalistã! Teoria e bine stabilitã. Stim cu totii cã Statul nostru, si orice Stat din lume, nu poate fi puternic decît prin solidaritatea natiunii stãpînitoare si prin înfrînarea energicã a poftelor de dominatiune politicã a strãinilor – fie cã ei se aflã în afarã sau înãuntrul hotarelor Statului. Stim cã la noi jidanii sunt dusmanii cei mai primejdiosi. E bine cã au fost profesori cari au avut curajul sã spunã acest lucru fãrã înconjur si sã cheme tineretul la luptã împotriva nãvãlitorilor. Cinste si recunostintã acestor profesori! Dar si tineretul si oamenii maturi trebue sã cearã dela acesti profesori sã renunte la politica practicã, dacã n’au aptitudini de oameni politici si aceasta chiar în temeiul teoriei politice.
Si, în sfîrsit, problema profesorilor politicieni trebue pusã si analizatã în toatã întinderea ei.
Cum se poate ca atîtia profesori, universitari în primul rind, sã facã politicã practicã si sã poatã fi totodatã profesori adevãrati, oameni de stiintã? Rolul Universitãtilor si al profesorilor trebue bine determinat chiar în lumina doctrinei nationaliste. Statul nostru e un Stat national, Universitãtile sunt cele mai înalte institutii de culturã în acest Stat national: se poate întelege ca profesorii acestor Universitati sã facã altã politicã decît politicã nationalã? Se poate ca la o Universitate cum e cea din Cernãuti sã avem cinci profesori sefi de partid si alti zece cu pretentii de a deveni sefi? Iar pe de altã parte lefuri neplãtite, biblioteca de ani de zile fãrã bani pentru cãrti si reviste, laboratoarele fãrã instrumente, etc.! Politicianismul a ucis Universitatea si stiinta romîneascã, iar profesorii fac politicã profesoralã. Ca încoronare a operei avem la Bucuresti doi profesori, sociologi!, ministri de instructie, (dintre cari cel putin unul foarte absolutist, iar celãlalt un cunoscãtor adînc al sociologiei satului!).
Dacã toti acesti profesori, buni profesori cei mai multi, ar fi numai profesori romîni, Universitãtile ar fi toate nationaliste, cum, pe de altã parte, politica nationalistã ar fi în cîstig dacã profesorii nationalisti n’ar fi si politicieni nationalisti.
Prin aceasta m’am judecat si pe mine si sentinta e definitivã. Ea a fost pronuntatã înainte de doi ani si n’am fãcut apel. De doi ani n’am scris nici un articol politic, de doi ani n’am fost la Bucuresti si restul vietii sper sã mi-l pot petrece fãrã a avea ambitii politice. Dar nu fãrã a cerceta si studia oamenii si viata socialã.
Aceste cercetãri si studii, teoretice (dar legate indisolubil de practicã asa ca orice teorie adevãratã) m’au apropiat de “Garda de fer”. Aceastã organizatie politicã împlineste toate conditiile pentru a desãvîrsi opera de consolidare a Statului national romîn.
Aceastã constatare se sprijinã pe observatia faptelor si a oamenilor. Dacã as face politicã practicã si as vrea sã devin deputat, ministru, etc., m’as înscrie în “Garda de fier” si as pretinde, ca bun profesor, un post de conducere. As putea spune cã sunt mai bun politician decît profesor, în sfîrsit as gãsi destule argumente pentru a justifica pretentiile mele.
Dar rãmîn deocamdatã în domeniul teoriei, lãsînd la o parte nãdejdile mele de mãrire viitoare…
Traian BRAILEANU
Revista “Axa“, Anul II, Nr. 22, 1933