Garda de Fier

Mortii erau secreţi...

In fiecare an, la 14 Septembrie, de “Ziua Crucii” sau “Inălţării Sfintei Cruci”, supravieţuitori din închisorile comuniste cum şi reprezentanţi ai tinerelor generaţii, se întâlnesc la Aiud să cinstească memoria celor pieriţi în infernul temniţelor de tristă memorie din vremea urgiei bolşevice. Vin să se închine şi să se roage pentru sufletele celor ucişi fără milă, celor aruncaţi în gropi comune, aşa cum sunt şi sutele de martiri dela “Râpa Robilor” din marginea Aiudului.

Au trecut mai bine de 20 de ani dela dispariţia “oficială” a comunismului, iar mulţi dintre noi încă mai încercăm să ne distanţăm de trecutul odios al timpurilor de atunci. Incercăm! Cu sufletul gâtuit de emoţii, încercăm să depunem mărturie şi generaţiilor mai tinere. Pentru ca să nu se mai repete, parcă pentru a se repara greşeala abominabilă, crima ajunsă în toate formele şi hidoşenia ei să troneze mintea oamenilor, ca un alzeimer maladiv.

Ne-au înjosit şi ne-am înjosit pe noi înşine ca neam, atunci când unii dintre semeni, zeloşi şi slugarnici, au bătut palma cu opresorii împotriva compatrioţilor lor, “trădarea” şi “aservirea” căpătând înţelesul formulat plastic de… “colaborare”. Ne este ruşine de tot ce s’a putut întâmpla atunci, cu atâtea laşităţi si trădări.

Iudele neamului nu i-au uitat pe copii, pe bătrâni, pe mamele şi taţii lor, fraţii şi surorile care aveau încredere în ei. I-au “dat pe tavă” celor aserviţi cotropitorilor care nu i-au iertat, departajându-se de orice sentimente umane, comportându-se animalic şi laş pentru verdele păşunii abundente. I-au trădat pe bătrânii care îşi spuneau aleanul înconjuraţi de greutăti, pe femeile care nu aveau cu ce să-şi hrănească copilaşii, pe fraţii şi surorile care îşi mângâiau amărăciunile zilelor îndurând lipsuri de tot felul. Unii au făcut-o fără nici o remuşcare, alţii, în crezul fals de a ieşi ei înşişi din situaţia de victime… Şi-au vândut sufletul… Acest fapt nu putem, şi nu avem dreptul moral să-l uităm niciodată!           

Lacrimi de jale s’au prelins pe obrajii Neamului nostru, lacrimi multe şi grele… Mii din cei vânduţi au pierit în abisul închisorilor, victime sigure, secerate cu sânge rece de brutele în uniforma regimului prin schingiuiri crâncene până la ultima suflare. Ne stau mărturie oasele victimelor: frunţi plesnite de lovituri năpraznice aplicate cu răngi metalice, oase intrate în creier, mâini şi picioare zdrobite. Sunt doar câteva din metodele torţionarilor folosite cu violenţă feroce, obsesiv, împotriva deţinuţilor politici. In zgomote surde de lopeţi le-au astupat gropile şi pământul greu i-a acoperit în întunericul nopţii. N’au fost lumânări şi nu s’a făcut semnul crucii… Ingropaţi becisnic, ca vitele, ca animalele sălbatice, cu numere de smoală scrise stângaci pe capacul coşciugelor încropite rudimentar. 

Zeci de ani, sub linţoliul “secretului de stat”, numele lor n’a fost spus. Morţii erau secreţi, aşa cum totul era un mare secret în vremurile tragice ale zilelor orânduirii de atunci. Nicicând, la mormintele lor n’au fost puse flori. Interzise… Peste trupurile din coasta dealului de la “Râpa Robilor” au încolţit buruieni… In timp, acolo, în coasta sacralizată de atâţia morţi, pământul scurmat de ploi şi de vânt şi-a arătat măruntaiele. Oase şi cranii s’au făcut văzute pe întinderea ei. Au plâns în neştire mame şi taţi, cu sufletele pustiite, în fiorul nemarginit al durerii, în aşteptarea fiului închis care nu s’a mai întors niciodată. Copii care nu şi-au mai revăzut tăticul drag, ucis în chinuri şi aruncat sub coasta de pământ dela “Râpa Robilor”.     

Au trecut decenii şi i-am descoperit pe fraţii de neam în alte gropi comune la Piteşti, la Gherla, Sighet sau în argila dobrogeană, îngropaţi sub malurile de pământ ale “canalului morţii”. Cranii şi oase, unele peste altele, fără de cruci la căpătâiul lor, fără nume şi fără date. Oasele “nimănui”… Le-am adunat cu grije, iar preoţii au înălţat rugăciunile de care n’au avut parte la vremea lor. Oase şi cranii pe care acum le-am sfinţit şi le-am aşezat la locul cuvenit, închinându-ne cu smerenie. Acum sunt oasele noastre!

Suntem, oare, în stare să le păstrăm?

C-tin Rotaru