Să nu mă uiţi copile!…
Desen de Ioan Mirea
Să nu mă uiţi copile!…
Asa cum sunt, luptată’n ani si frãmântatã din Carpati până la Dunărea bătrână si Marea cea Mare; asa cum mă stii, caldă la soaptã si parfumatã a grâu copt în roata de soare generos, cu praful drumurilor mele si ascunsul codrilor tãinuti, cu privirea dreaptã si limpede în zãrile de pe Omul meu înalt cât lumea. Asa cum sunt, cu primãveri surâzãtoare în lacrimi de ploaie stropitã din belsugul înaltului meu mai albastru ca albastrul, cu fructe în pârg si fete frumoase svâcnite în luminã, cu toate tãriile încruntate si cumplitã la mânie, cu pieptul sfârtecat de ani si ani de suferinti, cuminte în gânduri bune…
Să nu îmi uiţi nici geamătul surd când strig că mă doare, nici pumnul de fulger zdrobit în crestetul hotului ce furã pământ sfânt cuprins în fruntariile-mi hãrãzite dintotdeauna de Cel de Sus, sã tii minte si lacrima de mamã cu pruncul adormit la sânul rece secat si jalea de pe drumul fãrã de întors unde odihnesc cei mai dragi ca lumina ochilor de-acum stinsi de-atâta plâns.
Din crestet înfricosat de stâncã si pân’ la poale’n tãrânã sã mã tii minte, Copile, asa cum sunt, doinitã’n verdele proaspãt al frunzelor de ciobani stãpâni de Miorite cãlãtoare, scãldatã’n flori de tei si bani din aurul diminetii noului mereu miscãtor, purtatã’n arme drepte aducãtoare de pieire.
Moarte hoţilor de drumuri si cãrãri, acelora ce se ascund miselnic cu pumnii plini de minciunã si cu gânduri mai negre ca potecile ce atin frunzisul ascuns de luminã!
Moarte celor ce cu gurã de miere varsă venin, celor ce fug ca sã ascundã sub pãmânt binecuvântat de Domnul, comori ce nu sunt ale lor, sã astupe cu tãrânã guri care mai vorbesc încã si ochi care strigă mai tare ca strigătul strigat!
Sã nu uiţi asta Copile!…
Si să nu uiti nici scâncetul de prunc în copaie si nici agonia ostasului pe moarte în noaptea asaltului; sã nu uiti pe bunicii care au murit pentru soarele tãu de azi, pentru lumina sufletului liber în respiratia sa spre ce va sã vinã, pentru svâcnetul nostru spre mai sus, mai departe, mai înalt în spirala timpului care nu iartă.
Sã nu le uiti Copile, iar pe mine pãstreazã-mã în lada ta de zestre de vorbire româneascã, în istoria lui Mircea si Stefan Vodã, în virtutea lui Mihai Viteazul si smerenia lui Alexandru cel Bun, în jertfa Brâncovenilor si nebunia rãzboinicã a lui Vlad Dracul în rugile tale de searã si de dimineatã cãtre Dumnezeul cel Drept. Iar atunci vei fi rãsplãtit de El cu har.
Iar pe mine, ţine-mă minte asa cum sunt si cum am fost întotdeauna, mereu a ta jertfită Mumă Românie.
Delia V. Lucaciu
Libertatea, N.Y. Anul II, Nr. 22/23, Mai-Iunie 1984
