Jertfele Hotinului
“Nu vreau sa fug. Impuscati-ma asa”…
Noaptea de 21/22 Sept. 1939, acea noapte de apocaliptic masacru al tinereţii legionare nevinovate, a sărutat si fruntea voevodal-moldovenească a judetului Hotin. In galeria magnifică a jertfelor prin care neamul românesc si-a răscumpărat sodomele de păcate din trecut, s’a vrut prezent si sufletul românesc al plaiurilor hotinene, prin trei dintre cei mai buni fii ai lui: Iacob Soroceanu, Teodor Dubovinschi si Vasile Dobuleac.
Trei inimi de mare curătenie si credintă, trei vointe de fier, trei frunti luminate ca niste catapetesme mănăstiresti!
Incă trei trupuri “frânte si chinuite” puse la temelia României legionare.
Au fost arestati, odată cu ceilalti camarazi ai lor din întreg judetul, în seara zilei de 21. Iacob Soroceanu – de la Marsenita (lângă Noua Sulitã), Teodor Dubovinschi la Câsla-Samiev, Vasile Dobuleac, la Briceni, unde era functionar postal.
Mainile calailor, supuse poruncii miselesti si blestemate, i-au ales pe toti pentru omorîre.
In urma rapoartelor sefilor de judet si de sectie din judet, maiorul Dragulescu, comandantul legiunii de jandarmi din Hotin, a dat ordin asupra capetelor lor: sa fie executati in dimineata zilei de 22, pe la orele 4, simulandu-se fuga de sub escorta, in cele trei puncte principale ale judetului: Noua Sulita, Lipcani, Briceni. Asta cu scopul de a fi vazuti de cat mai multa lume atunci cand vor fi expusi, cu trupurile ciuruite de gloante si cu tabla de “tradator” la capatai. Pentru a ingrozi pe cei care ar mai incerca sa repete pedepsirea calailor neamului si pentru a “pildui”.
Iacob Soroceanu era student in al treilea an la facultatea de teologie din Cernauti. Implinea varsta de 24. Ultimul si-l petrecuse in lagarul dela Vaslui.
Nu de mult scapase din lagar si petrecea timpul acasa la Marnita, in mijlocul familiei, studiind. Fiu de preot. Educatia jertfei si a dragostei de tara, o mostenise de la parinti. Tatal sau, el insusi preot, purta pe piept cele mai frumoase steme ale unui ales al lui Hristos, mucenicit o viata indelungata.
In dupa amiaza aceea de Septembrie, era acasa. Cand a vazut jandarmii, a inteles tot. Intr’o strafulgerare a mintii a vazut tot. Si a acceptat senin. A cerut sa i se dea hainele cele bune, ca sa moara in haine de sarbatoare. Grabit de jandarmi, din urma, si-a sarutat parintii, fratele mai mic si sora si a iesit. Din usã s’a intors inapoi. “Eu, poate, n’am sa mai vin. Fiti tari! Fiti senini!”
A fost dus la sectia de jandarmi din Sulita. Aci a mai fost vizitat seara de o sora care i-a adus batiste curate.
I-a repetat, la fel, zambind amar: “N’o sa ne mai vedem. Or sa ma omoare…”
Nu vreau să fug. Impuşcaţi-mă aşa
Dimineata pe la orele 4, a fost legat si dus pe drumul Noua-Sulita – Stroesti – spre Hotin. Pe campul dintre Sulita si Stroesti, la o cotitura de drum, i s’a poruncit sa mearga peste miriste, “mai de-a dreptul”. A apucat peste ogoare. Pe urma i s’a poruncit: “Fugi”! Dar Iacob Soroceanu n’a fugit.
– Nu vreau sa fug. Impuscati-ma asa.
Jandarmii de sub comanda plutonierului Gherasim si-au descarcat gloantele in el. Pe urma l-au adus si l-au aruncat langa sosea, pe marginea santului.
Tatal lui, batranul si venerabilul preot Soroceanu, presimtind ca o sa-i fie omorît feciorul, s’a dus in dimineata aceea la Hotin, sa ceara indurare. Maiorul Dragulescu, cinic, i-a dat raspunsul crimei: “mergi acasa, parinte. Il gasesti acasa”.
Dupa o zi de batjocura din partea ticalosilor si jidanilor din ghetoul Noua- Sulita, trupul mucenicit al camaradului Soroceanu, a fost ingropat de catre familie, la orele 12 in noaptea zilei de 23. Pana si crucea din drum i-a fost vopsita in culoare intunecata ca sa nu fie vazuta de la drumul mare.
Vasile Dobuleac, era, ca si Soroceanu, printre primii legionari ai Hotinului. Avea 31 de ani. Era absolvent al liceului. Traia intr’o saracie cumplita. Fara parinti, fara rude, fara prieteni. O singura sora, era maritata undeva intr’un satuc basarabean departe. A fost arestat de jandarmi, pe strada. A fost impuscat in piata de vite din Briceni, facut “scapat de sub escorta”, cu sapte gloante de catre plutonierul Nichita si plutonierul major Hater, actualmente la Tg. Jiu.
Groapa lui Dobuleac a fost sapata de catre legionarii din Mendecãuti printre care camaradul Dolghiu.
Au fost adusi din inchisoare ca sa-i sape groapa, amenintati din urma de pustile incarcate. La scoborârea in groapa, plutonierul de jandarmi, Rupinschi a lovit trupul sfant al camaradului Dobuleac, cu piciorul, rânjind ca un câne.
Printre executorii lui Dobuleac a fost si plutonierul Dudãu.
Luându-l dintre camarazi, plutonierul i-a spus urmatoarele camaradului Dobuleac, ca sa mascheze ducerea la executie:
– De ce n’ai predat, in ordine, serviciul la posta?
– L-am predat in ordine.
– Nu-i adevarat. Seful postei imi telefoneaza sa te duc acolo, sa-i dai explicatii. Pregateste-te!
Asa a fost dus la moarte.
Cand zacea aruncat in oborul de vite, un camarad, Botez, fiul maiorului Botez dela Roman, a indraznit sa-i aprinda, la capatâi o lumânare. Pentru aceasta a fost schingiuit de catre plutonierul Dudãu, in mod barbar. De-abia tatãl sãu, venit dela Roman, l-a putut salva, din ghiarele mortii.
Teodor Dubovinschi, era student teolog. Tanar ca florile. Deabia împlinea 22 de ani. A fost impuscat la Lipcani si expus in fata Rgt. 1 Vânãtori. Si nici un ofiter n’a protestat, ca sa spele macar prin protest, rusinea ce se arunca asupra armatei române.
Jertfele pentru Legiune si pentru tara, ale celor trei camarazi hotineni, au consfintit pentru totdeauna dreptul acestui judet de a fi legionar si românesc. Trupurile lor sfintite dorm in pamantul basarabean, cotropit acum de urgia straina. Stau acolo de strajã în istorie. Stau drept marturie maretiei legionare si a drepturilor romanesti rascumparate asupra acestui pamant. Troita aceasta sfanta de jertfe tinere, va strãlumina deapururi sufletul generatiilor romanesti indemnandu-le la lupta viteaza si chemandu-le la iures sãlbatec de eliberare.
Camarazi dela Hotin! Voi ati biruit.
Dormiti in pace. Pamantul in care dormiti, e legionar si romanesc. Tara, in visul cãreia ati cazut, strafulgerati miseleste, se ridica uriasã din încordãri titanice de brate si cântece legionare.
Noi cei care n’am fost vrednici de moarte, vã strigãm cu sufletul umilit, dar cu credinta mai fanaticã: Traiasca Legiunea si Capitanul!
V. P. (Vasile Posteucă?)
Ziarul “Buna Vestire“, Anul IV, Seria II, Nr. 13, Duminică, 22 Septembrie 1940
