Români în Cernăuţi
Biserică a Românilor din Cuciurul-Mare, localitate în care s’a născut poetul Mircea Streinul
Am primit de curând această relatare deosebit de interesantă, iar faptul că ea este încă relativ “proaspătă”, mi-a dat ghes s’o fac cunoscută si altora spre dreaptă citire. Este în ea un amestec de mândrie si de durere despre Cernăuțiul de astăzi (si ipso facto Bucovina), scrisul domol invitându-te, încet-încet, în peisajul frumosului oras din Țara de Sus, parcă pe urmele vestigiilor românesti al căror număr se împuținează pe zi ce trece. Din neglijență si dezinteres total, casa lui Aron Pumnul are acum statutul de locuință abandonată, parcă răstignită de soarta nemiloasă a istoriei, alături de multe alte locuri de interes istoric românesc aflate aproape în aceiasi situație, năpădite de noua “influență” ucrainiană. Se prăpădesc “urmele” românesti si, cu ele, ne este îndepărtat trecutul intrinsec care ne leagă ca frați de acest pământ istoric românesc, desnaționalizat de elementul românesc majoritar si colonizat printr’un influx de populație slavă care, din păcate, se mai continuă si astăzi. (N.N.)
Cernăuţiul este un tărâm tulburat. Peste el au trecut secole zbuciumate, care l-au aruncat de colo colo, lăsându-l plin de mistere și zdruncinându-i identitatea.
Centru al unei Bucovine de Nord care a aparţinut pe rând voievodatului Moldovei, Imperiului Habsburgic, României Mari, URSS-ului şi mai apoi Ucrainei, Cernăuţiul îşi poartă hainele cosmopolite parcă fără să-i pese de ochii lumii. Această nepăsare aparentă, în fapt rezultat direct al politicii de mână-forte comuniste, face uitate pe nedrept vremurile în care pe clădirile marcante ale oraşului nu tronau drapele ucrainene.
Astăzi, din cei 230.000 de locuitori ai Cernăuţiului, 190.000 sunt ucraineni, 27.000 sunt ruşi şi numai 10.000 sunt români. Alţii, 3.000 la număr, se declară moldoveni. Românii de acolo spun că niciun recensământ nu a fost făcut corect în ultimele decenii, cât Bucovina de Nord a fost sub ruşi sau sub extremiştii ucraineni. Dacă acestea sunt speculaţii, un fapt istoric însă este exodul românilor din 1940, când regiunea a fost ocupată de trupele sovietice. În locul românilor refugiaţi în Basarabia şi România, regiunea a fost populată cu ruşi aduși din toate colţurile imperiului. Astfel peisajul demografic s-a schimbat cu totul în Bucovina de Nord faţă de recensământul din 1776, de exemplu, care concluziona că 85% dintre locuitorii săi erau români, 11% slavi şi restul de alte etnii.
Românii sunt tot mai puţini în Cernăuţi. Îi auzi din când în când pe stradă, când vorbesc la telefon sau sunt în grupuri mici. Cu o farmacistă am dialogat în ucraineană, printr-un translator, până ne-am dat seama fiecare că celălalt e român. Ucraineana, ca limbă dar şi ca simţire, îi cuprinde tot mai mult pe cei din familiile româneşti. A-i trimite pe copii la o şcoală în limba română pare pentru mulţi părinţi un efort inutil, din moment ce nu în română îşi vor trăi cei din urmă viaţa.
Ajunși în Cernăuţi, prima oprire am făcut-o la Consulatul Român, dorind să cerem indicaţii și recomandări pentru vizita noastră. Soldaţii de la poartă mi-au spus că nu vorbesc româna. Supărat (deşi nu întrutotul îndreptăţit: în fond, soldaţii de la poartă nu ţin de consultat, ci de autorităţile ucrainene care îi deleagă acolo), nici n-am mai intrat. Am pornit la pas pe străzile Cernăuţiului, lăsându-mă să fiu surprins de tot ce avea să-mi vină în cale.
În timp ce mergeam pe vechea Stradă Domnească, un domn cu pletele încă negre, aşezat la umbră pe o bancă, şi-a ridicat privirea din revista pe care o citea. „Bună ziua, fraţi români!” Îl recunoscuse pe tata, un poet fără preocupări de marketing, dar apreciat în cercurile literare ale Moldovei. Strada Domnească poartă acum numele Olgăi Kobyleanska, o scriitoare modernistă născută la Gura Humorului, şi este un bulevard pietonal de toată frumuseţea, înţesat de cafenele şi restaurante.
Domnul cu plete negre s-a recomandat ca fiind un poet auto-didact, autor de pamflete. După ce ne-a povestit ce mai e nou în viaţa culturală a românilor din actuala Ucraină s-a oferit să ne conducă la casa lui Aron Pumnul, pe care n-am fi găsit-o ușor fără ajutorul lui. Tata era încântat ca un copil de ziua lui. Pentru el şi pentru mulţi alţii, casa Pumnul e un sanctuar al spiritului românesc pentru că i-a adăpostit pe Eminescu și pe dascălul său. Această locuinţă, boierească în epocă şi umilă în zilele noastre, adăpostea vestita bibliotecă a lui Aron Pumnul, în care atâţia elevi, între care şi Mihai Eminovici, au cunoscut dragostea pentru poezie și pentru tot ce e românesc.
Am găsit casa lui Aron Pumnul abandonată. Descuiată, nepăzită. Grădina în care odinioară stătea Eminescu lipind cuvinte şi idei unele de altele e astăzi, în 2011, năpădită de buruieni. Numai statuia marelui poet, din mijlocul curţii, mai semnalizează că locuinţa nu e una oarecare. Dacă aș fi convins că cernăuţenii ştiu cine e Mihai Eminescu mi-ar fi teamă pentru integritatea casei dascălului său, în care oricine poate intra la orice oră din zi și din noapte.
Am aflat că ultimii chiriaşi ai casei au refuzat ani de-a rândul să o părăsească. Acum, că au abandonat-o, fără îndoială că „cineva o va lua în primire”, ne-a spus însoţitorul nostru. Nu ştiu ce-ar fi mai rău: să o preia statul ucrainean, care s-a priceput atât de bine întotdeauna să stingă scânteile româneşti, sau să o preia statul român, care e atât de iresponsabil încât a lăsat casa Pumnul să se transforme într-o ruină.
Am ajuns apoi în fața Teatrului Naţional. Construit de austrieci, el a devenit teatru românesc după Primul Război Mondial. Cu jumătate de secol înainte, la invitaţia familiei Hurmuzachi și a altor oameni iubitori de cultură românească, primele trupe de teatru românești aveau deja turnee periodice la Cernăuţi (între ele și cea a lui Constantin Nottara). Când am ajuns acolo, câteva zeci de tineri demonstrau pașnic în faţa teatrului, cu drapele roş-galben-albastre în mâini. „Rumunski?”, ne întreabă o trecătoare, indicându-ne cu privirea steagurile tinerilor. N-am răspuns. În parte, pentru că nu știam cum. Dar mai ales pentru că mi-aş fi dorit să fiu parte dintr-o întâmplare extraordinară: să fiu alături de românii din Cernăuţi când își fac vocea auzită. Am aflat însă repede că manifestanţii nu erau români, ci ucraineni – aripa tânără a partidului fostului premier Iulia Timoshenko. Demonstrau împotriva tratamentului la care este Timoshenko supusă în prezent de autorităţile ucrainene.
Până atunci aceasta fusese singura noastră întâlnire cu tricolorul românesc la Cernăuţi. Pe toate clădirile marcante ale orașului flutură drapelul Ucrainei. Ca un moldovean idealist, patriot și iute ce sunt, recunosc că plimbările prin Cernăuţi mi-au dat furnicături în palme. Sub steagurile ucrainene am auzit vorbindu-se româna, am citit menţiuni în chirilice vorbind despre istoria românilor, am găsit urme ale lui Eminescu şi Ciprian Porumbescu pe străzi cu nume ruseşti, am aflat că locul în care Iancu Flondor a citit în 1918 proclamaţia unirii Bucovinei cu România poartă azi numele unui patriot ucrainean.
Simțeam că vreau să mă urc pe vreo statuie în centrul Cernăuţiului și să flutur tricolorul nostru. M-am lămurit însă repede că nu e cazul când m-am regăsit în caracterizarea pe care Vasile Bâcu a făcut-o unor români din Cernăuţi, neștiind că vorbește și despre mine: „sunt unii care se bat cu pumnul în piept, dar nu fac decât să agite apele”. „Lupta noastră e să păstrăm spiritul românesc viu, să construim şcoli în limba română, să-i convingem pe părinţi că nu e inutil să-i înveţe româna pe copiii lor, să avem presă şi edituri în limba română, să ne putem sărbători valorile naţionale, asta e lupta noastră. De restul nu se pot ocupa decât şefii de stat, când o fi momentul”. Vasile Bâcu e președintele Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi. El ne-a însoţit o parte din călătorie şi ne-a povestit ce greu le-a fost românilor din Ucraina în vremea sovietelor și cât de multe drepturi și-au câștigat ei în ultimii 20 de ani. Câte şcoli şi câte edituri românești sunt acum în Bucovina de Nord, câte ziare sunt acum scrise în limba română şi câte colaborări cu Basarabia şi cu România au loc în fiecare an.
„Eminescu ne uneşte pe toţi”, spunea cu o altă ocazie domnul Bâcu. Îl citez şi acum, pentru că are dreptate.
Ştefan Teişanu
Sursa: Laptopisetul
