Garda de Fier

Coperta volumului: Geo Zlotescu

 Fragmente din vol. “Moldovã tristã” (poeme în prozã / 1939-40) de Ernest Bernea. Col. “Rânduiala”, Buc. 1940 purtând dedicatia: “Lui Virgil Borza si Gh. Nicolicescu” (asasinaţi în lagarul dela Vaslui în Septembrie 1939)

Fratele meu
Fratele meu stã întins pe patul durerii; e un pat dãruit de oameni nu de Dumnezeu. L-am crescut de mic; tot ce l-a atins m’a îndurerat ca pe o mamã. El mã plãteste mergând cu mine si la închisoare.
Il vãd cum îsi duce zilele: fãrã tihnã, fãrã orizont; numai cu lumina nãdejdilor. S’a nãscut sã trãiascã în lipsã, sã nu cunoascã bucuria. Acum merge în necunoscut.
Fratele meu sta închis în lumea durerii; cautã o poartã sã iasã, cautã un loc cu blândete si sprijin. E trist si i-e sete de mai bine. Mã doare suferinţa lui; o simt cucerindu-mi cosul pieptului.

“Mã doare pieptul”
Mã plimbam cu un prieten pe lângã sârmã. Vorbeam despre dorurile noastre: dorul de frumuseţe aleasa, dorul de libertate, de pâne mai bunã si mai usoarã, dorul de familie si de lucru împlinit.
Pomenind despre copilul sãu s’a oprit în loc, a strâns pumnii si mi-a spus: “mi-e dor, draga, mi-e dor de copil de ma doare pieptul”; si mâna dreapta descrise o tãeturã pe piept în dreptul inimii. Ochii i-au scânteiat.
A pornit apoi în pas încet, înainte si îndãrãt, cu privirea în lutul galben al drumului oprit.

Cântec de fluer
E searã. Dintr’o camerã s’aude un fluer. Cântece triste, cântece vii. Glasul unei zari din munţii Ardealului: plaiuri înverzite, buchete de mesteacani, lumini în departare la poalele munţilor. Singuratate, cer boltit în rasarit de lunã.
Fluerul cânta povestind satele, povestind drumurile ţarii; o viata de demult, o viaţa din adâncimi, cu duh de basm si lumini curate.
Fluerul continua povestind durerile unor suflete fara graiu; o viaţa noua, o nazuinta catre înalţimi, cu zari albastre si lacrimi de soare.

Evadare
Am iesit în curtea din faţã. Era cald si strâmt, era liniste si trist ca’n zilele oarbe ale unui prezent împietrit. Pasul m’a purtat în sus spre mãnunchiul de salcâmi tineri. O ţesãturã de sârmã ghimpatã nu da voie sufletului obosit de praf si cãldurã sã-si umple casa cu rãcoare. Am deschis larg usile pieptului si am chemat umbra cu ochii însetaţi. Nu s’a miscat nimic.
Dupã colţul zidului rosu trãia palid si tãvãilit un pestc de iarbã. M’am întins cu faţa în jos cu mâinile desfãcute cruce: urechea s’a lipit de pãmânt. Inima pãmântului svâcnea sunet surd pânã dincolo de margini, cântecul soptit al adâncurilor îmi strãbãtea fiinţa. Braţele mi s’au desprins din umeri cuprinzând dornic lumea aceasta atât de micã; apele pãmântului, apele vieţii si ale omului, alunecã, joacã, vorbesc fãrã cuvinte, apele dorului rup norii plânsului.
Pleoapele au cãzut plumb peste lumina secatã a ochilor. S’a deschis o noapte interioarã, o noapte grea, o noapte cu umbre dese fulgerate de setea cãutãrilor.
Doamne, trimite o scânteie de luminã peste fãptura mea slabã, fã sã cadã picãturi de ploaie peste câmpia arsã a sufletului meu si, întãreste-mi mãdularele atât de încercate.
M’am reîntors. In dormitor mã astepta acelasi pat de fier cu perna de paie, murdarã.

Dor de libertate
Caut depãrtãrile sã aflu mãrile. Alerg în necunoscut sã aflu o viaţa nouã, o altã viaţã mai bogatã si mai demnã, mai bunã si mai dreaptã ca a noastrã.
Privesc linia unde se uneste cerul cu pãmântul si încerc sã culeg înţelesul în cupele pleoapelor.
Privesc dealul din faţã, crater de vulcan stins si-mi fixez ochii într’un copac, punct verde prins în creastã. Cerul cu podoabele lui se apropie, lumea se deschide larg pasului cuceritor.
S’au topit toate închisorile.

Gânduri de popas
Am mers mult; când vioi, când obosit. Setea de luminã mã purta înainte, tot cãtre alte zãri si alte înţelesuri. Nu m’am uitat nici când la risipa de suflet sau la neputinta trupului slãbit. Au scormonit cu degetul în întunerec si-am smuls lumina ori unde se afla.
Ce fac acum? Al cui sunt si unde merg? Mã dor fulgerãrile gândului si oasele trupului. Dacã este un sens în viaţa aceasta apoi dece nu sunt acolo unde meritã sforţãrile si arcuirile orizonturilor mele? Tristeţea îmi inundã toatã fãptura, fãptura mea si-a lui Dumnezeu, pânã în cutele cele mai ascunse.
Imi mângâi zilele cu frumusetea bogatã, cu cântecele inimii mereu plinã. Nu pot suferi întunerecul si urâtul. Ori unde m’as afla, oricât de urât ar fi, sufletul meu însetat de frumuseţe se înalţã, creste si se împodobeste cu tãrii, cântece si miresme ca într’o pajiste paradisiacã.
Cântã în mine o melodie tristã; cântã plânsul zilelor cu amurguri grele. Dumnezeu vine în lumea noastrã si ne poleieste cu suferinţã de aur.
Ce vreau si unde merg? Caut din nou înţelesul pasilor mei; privesc în urmã, caut înainte si sensul cade în picãturi fierbinţi de cearã, în lacrimi de noapte.
Afarã se schimbã sentinelele.

Fragmente din vol. “Moldovã tristã” (poeme în prozã / 1939-40) de Ernest Bernea. Col. “Rânduiala”, Buc. 1940 purtând dedicatia: “Lui Virgil Borza si Gheorghe Nicolicescu” (asasinati în lagarul dela Vaslui în Septembrie 1939)