Garda de Fier

Naşterea lui Iisus

Ziarul “Cuvântul“, Serie Nouă, Anul XVII, Nr. 73, Miercuri 25 Decembrie 1940
Sărbătoarea Crăciunului are multe semnificaţii.
Una şi cea dintâi este în legătură cu ideea de naştere, de nouă începătură în lume. Acum s’a născut Iisus Hristos, Mântuitorul făgăduit omului chiar dela început, de când a căzut în păcat. In cele trei zile ale Crăciunului, în ajunul şi zilele care îl urmează, trăim ideea împărătească a naşterii Celui care avea să introducă în istorie pe noul Adam.
Altă semnificaţie este în legătură cu ideea coplăriei. Nicicând ca la Crăciun copilul nu tronează mai mult în preocupările, gândurile şi toate trăirile noastre. In aceste zile de mare praznic sărbătoresc, se bucură în primal rând copilăretul creştin din toată lumea. Mai mult: se bucură însuşi copilul care a fost în noi, adulţii, altădată. Din lumea feerică şi parcă de pe alt tărâm a copilăriei noastre uitate, încep să învie amintirile, să se legene ademenitor, ca funigeii de vis şi să încropească o lume frumoasă, un paradis pe care l-am pierdut.
Cine nu simte miscând în el, cu acest prilej, un puşt scump, care a fost acum zece, douăzeci, treizeci de ani sau mai mult şi care în timp ce i se lipeau nările de ger umbla cu moş ajunul şi cu alte obiceiuri pe la casele gospodarilor, ori măcar la unchi şi mătuşe, la cunoscuti si prieteni?
Parca si acum auzi  zãpada scârtâind sub tãlpile mici si parca vezi stelele clipind sus în seninul atât de înalt şi totuşi atât de prietenesc, asa cum el nu se aratã decât copiilor!  Crãciunul e şi ziua amintirilor, e ziua când si adulţii devin, într’o privinţã, copii… Dar nu numai atât. Copilul cel mai mare, copilul dumnezeiesc al Craciunului, este Hristos însuşi. La Paşti, ne gândim la Cel ce a murit pe cruce, la jertfa cutremurãtoare, la figura bãrbãteascã şi îndureratã a Mântuitorului. La Crãciun, ne gândim la copilul Iisus, la Cel din iesle. Si sufletul nostru se odihneşte poposind asupra acestei imagini fragede, care ne face sã uitãm durerile si sã lãsãm cele mai curate nostalgii spirituale sã batã din aripi, în cea mai discretã si mai ispititoare dintre surdine… Mai ales în Occident, unde mediul burghez îmbãtrânit simte nevoia unui contrast, se vorbeste la Crãciun de “micul Iisus”. E nevoia de a cãuta copilãria, de a trãi ideea copilului, de a o rãsfãta chiar, de a se extazia in fata ei…
Pe de altã parte si în legãturã cu aceasta, e la Crãciun o semnificatie pedagogicã. Acum copiii sunt sanctionati pentru faptele lor de cãtre cel mai bãtrân si mai popular pedagog al lumii care este mos Crãciun… Un pedagog plin de blândete, de resurse si de umor, care aduce daruri copiilor buni, dar care altãdatã stie sã salveze prestigiul pedagogiei si sã fie neîndurat cu cei rãi. Nici la Pasti, nici la Sfântul Neculai, nici chiar la Anul Nou, nu e atât de accentuatã ideea rãsplãtirii pedogogice a copillor prin daruri, cum este la Crãciun, ziua cea mai mult doritã de copii.
Pentru noi cei mari si mai cu seama pentru taranii nostri, mai e la Craciun si ideea odihnei si a petrecerii. Crãciunul vine in miez de iarnã când se spune, cu drept sau fãrã, ca unii tãrani hiberneazã oarecurn. Si cum tot ei au acum bucatele adunate in hambare, pot sã pãrãseascã asceza alimentarã a verii si a celorlalte epoci de muncã încordatã si sã se sature! Mãcar odatã pe an ori cu unele excese. E şi acesta un fel de rit îngãduit foarte rar si care aduce oarecare echilibru in higiena tãrãneascã.
Dar nu e numai atât. Fiindcã am vorbit de tãranii români, sã spunem ca tot acum e pentru el vremea celor mai multe si mai spectaculoase datini. Din ajunul Crãciunului si pânã la sfântul Ion e un cortegiu de datini, e de fapt un fel de piesã in cadru cosmic, ce se joacã în timp de douã sãptãmâni. Intr’un fel, acum nu sunt mai multe sãrbãtori, ci e una singurã cu explozii festive succesive. O singurã sãrbãtorre sau o procesiune de sãrbãtori – si de datini.
Aceste datini au o origine foarte indepãrtatã. Ele amintesc de romani, de elini, de daci, de Asia, de peninsula balcanicã, si sunt unele, cum sunt colindele, pentru care anume cercetãtori cautã începuturi chiar în preistorie…
Si atunci, o altã semnificatie a Crãciunului e cã ne aminteste de ce e mai vechiu in noi ca popor, de cea dintâi copilãrie a noastrã ca neam si chiar de vremurile nebulonse, legendare, care s’au tors în aceste locuri înainte de a veni noi pe lume. Prin Crãciun facem deci o adevãratã baie spiritualã de istorie, de arheologie, de etnografie. Dacã vrem sã adâncim aceste lucruri, avem acum prilejul sã ne oglindim în începuturile noastre ca neam si sã intelegern mai bine misiunea noastrã, cãci numai cine nu nitã de unde a plecat, nu-si rãtãceste drumul.  Revenirea la isvor e cea mai bunã terapeuticã pentru un neam.
Dar se va spune: aceste datini au venit de pretutindeni, in foarte mare parte. Legendele, superstitiile, cul tele, obiceiurile, sãrbãtorile, au cã lãtorit mult in istoria omenirii, s’au atras usor, s’au contopit adesea, dupã o chimie sufleteascã de ciudate valente… dupã cum, iarãsi, e adevãrat cã altãdatã produse similare s’au nãscut sponotan in regiuni deosebite. In datinile românesti putem des lusi influente, contaminãri, asa de variate, încât multe din ele formea zã un adevãrat bazar folcloric.
Si totusi, aceasta nu infirmã nmic.
Mai intâi, obiceiurile noastre nu sunit si la apuseni. Acolo crestinis mul medieval a combãtut foarte mult folclorul, iar mai târziu s’a a dãugat viata burghezã. Din cauza aceaasta, s’a produs în acele pãrti o secetã jalnicã de datini: Noi ne individualizãm, ne specificãm, din acest punct de vedere, fatã de Apus. Tari si bogati prin sãrbãtorile si datinile noastre, avem ce opune a celui Occident, care ne tiranizeazã cu prestigiul lui din alte domenii. Folclorul de Crãciun, ca si cel din alte epoci, ne dã deci putinta sa ne afirmãm in directia autohtonizãrii si aceasta tocmai fatã de principalul agent de înstrãinare a noastrã.
Pe urmã multe din datinele noa stre sunt numai la noi, ele negãsindu-se si la popoarele vecine. Deci alt element de individualizare.
Dar partea cea mai însemnatã e cã în jurul acestor datini, chiar daca odinioarã au venit din alte pãrti, s’a structurat spiritul românesc. Ele fost românizate, adânc si specific lo calizate si transformate de sufletul nostru.
La Crãciun, în mijlocul obiceiurilor romaneti,ne regasim deci pe noi, in ceeace este mai tipic al nostru.
Si în acest caz Craciunul are sau trebuie sa aibã pentru români, mai ales doua sensuri precise. Unul e cel de nastere cum am vãzut. Altul e cel de autohtonie sau localism românesc.  La un loc, aceste douã sensuri înseamnã nastere întru românism. Craciunul capãtã prin urmare un înteles misionar pentru noi. In generala înstrãinare de structurã care ne cuprinde – chiar când avem vointa formata sau entuziasmatã de a fi români – sarbatorile Craciunului ne cheamã la realitatea necesarã organicã, la istorie, la miturile originare în care s’a fãcut plãmada noastrã!
Craciunul e religie, dar el este încã ceva pentru noi: e un moment de misiune. Din cauza tezaurului de datini cu care vine el. Aceste datini trebue sa le studiem si sa le pãstrãm în forma lor, pentru interesul si frumusetea lor în sine. Dar trebue sa mergem mai departe si sa descifram în ele sensuri spirituale, modalitati de a fi. Aceste modalitati de a fi, constitutive sufletului românesc, ne vor ajuta sa intelegem drumul pe care urmeaza sa umblam in viitor. Popoarelele mai mult decât indivizii, traiesc mai mult printr’un destin spiritual. De fapt nu traiesc decât prin acesta. Sarbatorile bogate ale Craciunului românesc ne spun si ele cã avem o personalitate a noastrã si deci dreptul la o misiune. Iar aici dreptul înseamnã datorie.
Acum când începe an nou în istoria românilor prin iruperea în existentã a legionarismului, trebue sa punem la contributie si sãrbãtorile. Legionarismul e o chemare dinamicã în noi însine. In aceastã chemare, Crãciunul poate fi un moment, unul din cele mai pline. La Craciun s’a nascut Mesia. Dar tot Craciunul catã sã fie folosit într’o pedagogie nationalã ca un prilej de nastere întru românism. Datinile lui bogate sunt un minereu de pret, din care se poate extrage aur pentru sufletul si rostul românesc.
Vasile BĂNCILĂ
Ziarul “Cuvântul“, Serie Nouă, Anul XVII, Nr. 73, Miercuri 25 Decembrie 1940