|
Merge un plug printre răzoare
Şi-l duce o fată mare
Că părinţii-s la război
Şi-aţi rămas ca vai de voi
În loc de bărbaţi femei,
Copilaşi, sărmani de ei,
Şi araţi ca vai de voi,
Că frăţiorii-s la război
Toţi feciorii vă lipsesc
Şi măicuţele-i jelesc
Şi plâng cu lacrimi amare
Sărmanele surioare
Câţi am mai rămas flăcăi
Mai strigaţi o dată hăi!
Plugul merge-n brazda mare
Purtat de o fată mare
Ară, ară şi brăzdează
Şi plângând ea cuvântează
Tot arând acel ogor
Lipsită de ajutor:
– Unde-i tăticul să mă vadă
Şi să-mi dea plugul la brazdă?
Până acuma n-am arat
Boronit, şi nici grăpat.
Unde-i bietul frăţior
Ca să-mi deie ajutor?
Plugul din car să mi-l coboare
Să mi-l aşeze la răzoare,
Că nu pot plugul să-l aşez,
Boroana s-o-ncrucişez
Şi boii de înjugat
Din care parte la brăzdat.
Câţi am mai rămas flăcăi
Mai strigaţi o dată hăi!
Doi copii mari de o şchioapă
Stau alături pe o grapă.
Mama lor mereu oftează
Mână boii şi grăpează
Suspinând mereu cu jale
Că i-a venit înştiinţare
Şi copilaşii ei sărmani
Au rămas de-acum orfani
Că tăticul lor cel bun
A fost făcut carne de tun.
Câţi am mai rămas flăcăi
Mai strigaţi o dată hăi!
Doi băieţi şi o fetiţă
Plâng, sărmanii, la portiţă,
Că poştăriţa le-a adus
Şi din gură lor le-a spus
Că tăticul din război
Nu mai vine înapoi
Că-n scrisoarea asta scrie
Că înapoi n-o să mai vie
Căci a fost el împuşcat
În războiul cel turbat.
Plâng sărmanii băieţaşi
Plâng sărmanii copilaşi
Plâng fetiţe şi femei,
C-au rămas ca vai de ei,
Fără taţi şi frăţiori,
Fără soţi, fără feciori
Şi au rămas fetele toate,
Sărmanele, nemăritate.
|
Câţi am mai rămas flăcăi
Mai strigaţi o dată hăi!
Anul ce s-a terminat
De toată lumea blestemat!
Vine anul patruzeci şi cinci
Speranţe noi cu zile dulci
Să ne aducă bucurie
Să avem şi veselie
Să se sfârşească acest război
Să se întoarcă înapoi
Toţi băieţii şi toţi taţii
Toţi feciorii şi toţi fraţii
Dară nu se-ntorc, sărmanii,
Din războiul cu duşmanii,
Nu se-ntorc cum au plecat
În războiul cel turbat
Căci vin în satul lor
Fără mână sau picior
Toţi răniţi, calici, sărmanii,
Că i-au nenorocit duşmanii.
Câţi am mai rămas flăcăi
Mai strigaţi o dată hăi!
În spitalul militar
Plânge jalnic şi amar
Un fecior răpus de jale
C-a rămas fără picioare
Iar alături greu suspină
Că nu are nici o mână
Un băiat prea tinerel
Şi plânge ca vai de el
Plâng, sărmanii, amândoi
Nenorociţi de acest război
Şi nu doresc să mai trăiască
În viaţă să se chinuiască
Şi ei într-una plâng, mereu,
Ca să-i ierte Dumnezeu
Şi se roagă ne-ncetat
Să ajungă ei în sat
Dintre doi, nici unul viu
Ci s-ajungă în sicriu.
Câţi am mai rămas flăcăi
Mai strigaţi o dată hăi!
De urat am mai ura
Dară iarna îi cam grea
Iar noi suntem ca vai de noi
Caliciţi de-acest război
Şi umblăm încetişor
Că încă rănile ne dor.
Iar la anul care vine
Să vă fie numai bine,
Să vă fie casa casă,
Să vă masa masă,
Să aveţi noroc în toate
Masa plină cu bucate,
Să uitaţi de-acest război
Ce ne-a calicit pe noi,
Să uitaţi de-a voastră jale
Şi de lacrime amare.
Aho, aho, ho, ho!…
(Sâmbătă, 30 Decembrie 1944)
Maxim Leancă – Memorii
|
