Garda de Fier

"Sub ochii egumenului Paisie a înflorit minunata pictură care îmbracă de amândouă părţile pereţii bisericii..."

OAMENI  DE  ALTĂDATĂ

Egumenul Paisie a cârmuit mãnãstirea Homor de la noua ei înfiintare, în anul 1530, pânã la începutul domniei a doua a lui Petru Rares.
Sub ochii sãi a crescut, lângã locul unde se nãruia sub povara bãtrânetii mãnãstirea ziditã înainte de 1415 (1), ctitoria logofãtului Toader Boboiug: bisericã de mãrimi obisnuite, în formã de cruce ca toate celelalte, dar deosebitã de ele prin pridvorul sãu deschis si printr’o scundã cãmãrutã sau tainitã, adãpostind mormintele (2). Sub ochii egumenului Paisie a înflorit minunata picturã care îmbracã de amândouã pãrtile peretii bisericii: scene liturgice si rânduri de sfinti, pe dinãuntru; rãdãcina lui Ieseu, Imnul Acatist cu asediul Constantinopolului (atât de des si atât de simbolic in bisericile din vremea lui Petru Rares !), viziuni apocaliptice si alte icoane, pe dinafarã (3). Ba, pe unul din peretii laterali ai bisericii s’a gãsit de curând si portretul egumenului Paisie, cu data 1535: e arãtat ca monah umil, fãrã nicio strãlucire în îmbrãcaminte (4).
In mãnãstirea nouã au fost mutate osemintele jupânesei Anastasia, prima sotie a ctitorului, moartã la 1527. Ea era fiica logofãtului Ioan Tãutu, sfetnicul lui Stefan cel Mare, si apare in tabloul votiv de la Homor cu aceleasi vesminte cu care e îmbrãcatã mama ei, într’o frescã din ctitoria pãrintilor sãi, de la Bãlinesti (1499) (5). In pacea noului altar au fost aduse si odoarele si manuscrisele pãstrate din bãtrâni in biserica vecinã, ce acum ameninta sã cadã. Printre aeestea, cel mai de seamã era Tetraevanghelul cu portretul lui Stefan cel Mare, dãruit de luminatul Domn mãnãstirii, in anul 1473 (6). Ieromonahul Paisie si ceilalti cãlugãri îl uneau într’o mare cinste. Portretul gloriosului Domn le impunea o veneratie adâncã, iar frumoasele miniaturi si ornamente le umpleau sufletul cu o fericire blândã. De aceea, când Turcii cutropesc Moldova, in septembrie 1538, egumenul se grãbeste sã trimitã pretiosul manuscris la Ciceu, in cetate, unde avea sã mângãie zilele de asteptare ale pribeagului Petru Rares.
Cam pe când se potoleau valurile expeditiei turcesti in Moldova si îsi începea domnia, peste tara ciuntitã dar cu vointa boierilor, Stefan, numit apoi Lãcustã, ce se pretindea fiu al lui Stefan cel Mare, trecu la cele vesnice si logofãtul Toader. Pe lespedea pe care si-o pregãtise însusi, din timp, ca sã-i pecetluiascã groapa, urmasii avurã de sãpat doar data decesului: 1 Ianuarie 1539 (7).
Mãnãstirea pierdea astfel, aproape in acelasi timp, pe marii sãi protectori: Petru Rares îi întãrise, la 1536 (8), toate mosiile pe care le strânsese prin danii, schimburi si cumpãrãturi, de la prima ei înfiintare in zilele lui Alexandru cel Bun; logofãtul Toader îi lãsa, mostenire din averea sa, alte sate, pe care însã noul Domn întârzia sã le confirme.
Dupã moartea logofãtului Toader, egumenul Paisie s’a gândit sã închine mãnãstirii o ofrandã pioasã in amintirea darnicului ctitor. Din acest îndemn a cerut unui pisar din mãnãstire sã-i întocmeascã, pe frumoase foi de pergament, un Apostol (9). Pisarul anonim i-a copiat manuscrisul, in redactiune medio-bulgarã, cu caractere semiunciale, pe 236 de foe, cu câte 26 de rânduri pe paginã. La începutul capitolelor a zugrãvit «frumoase vignete in culori, din figuri geometrice împletite, si tot atât de frumoase initiale» (10). Apoi egumenul a dat cartea la legat in piele, punând sã se deseneze pe coperta din fatã, in linii aurite, la mijloc Maria Domnului cu pruncul Isus in brate, iar in colturi câte un înger. In cele din urmã, închinând lucrarea mãnãstirii, o înzestrã cu o curioasã mãrturisire, a cãrei traducere sunã asa:

Atotvãzãtorului, preabunului Dumnezeu, slavã si mãrire, stãpânirea si puterea fiecãrei fapte bune, care de la el începe. Speranta celor fãrã de sperantã, Doamne, slavã tie! Egumenul ieromonah Paisie de la mãnãstirea Homorului a fãcut aeest Pracsis (Apostol), dupã blânda adormire a jupânului Toader, marele logofãt, ctitorul acestui sfânt locas, unde este hramul Adormirii Preasfintei Cinstitei si Binecuvântatei Stãpânei noastre Nãscãtoare de Dumnezeu si pururea Fecioarã, Maria. Si l-a fãcut pentru pomenirea mai sus scrisului pan Toader, marele logofãt, ctitorul sfintei mãnãstiri Homor, si a sotiilor sale Anastasia si Maria, si pentru pomenirea pãrintilor sãi Ioan si Ana, si încã si pentru pomenirea duhovnicului sãu mai sus scrisului egumen ieromonah Paisie al Homorului. Si stãpânea atunci Domnul Stefan voevod cel Mic si Rãu, în anul 7048 ( = 1540), si s’a terminat în luna Iunie 27.

Inscriptia aduce câteva amãnunte necunoscute în legãturã cu familia logofãtului Toader Boboiug. Era fiul lui Ioan si al Anei si tinea în a doua cãsãtorie pe jupâneasa Marta. Pornind dela aceste date, genealogii vor putea stabili, credem, ce neamuri de boeri se ascund sub prenumirile de mai sus.
Vrednice de retinut sunt epitetele care înfiereazã numele voevodului. Scurte si tãioase: «cel Mic si Rãu» ! Putea oare sã fie ocarã mai grea in tara in care un alt Stefan, nu de mult, lãsase amintirea unui voevod cu adevãrat «Mare si Bun» ? Puse dinadins, cuvintele de batjocurã aratã nu numai firea stricatã a celui înfierat, dar aduc si dovada cã bãtrânul Stefan, binefãcãtorul de altãdatã, apãrãtorul temeinic al tãrii si al datinilor crestinesti, a rãmas in amintirea posteritãtii imediate cu numele de «cel Mare si Bun» . «Cel Mare» – Stephanus ille magnus – îi spunea de altfel, la 1531, si regele polon Sigismund (11), fiul regelui înfrânt la 29 octombrie 1497 in Codrul Cosminului, «unde a pierit toatã sleahta». «Cel Bun» îi va spune cronicarul Grigorie Ureche, împrumutând lauda din amintirea veacurilor. «Cel Mare si cel Bun» laolaltã, se subînteleg, prin contrastul anume cãutat, in însemnarea egumenului Paisie.
Dar cum a ajuns urmasul lui Petru Rares sã fie poreclit «cel Mic si Rãu» ? Ca în primãvara anului 1539 a dat peste Moldova un potop de lãcuste de au ros grânele oamenilor pânã la rãdãcinã, nu era vina lui: poporul însã nu i-a iertat foametea cumplitã care s’a întins pe urmã si l-a botezat «Lãcustã». Ca Turcii au rãsluit aproape jumãtate din Basarabia de astãzi, ocupând tot Bugeacul si punând garnizoanã la Tighina, iarãsi nu era numai vina lui. Petru Rares pierduse rãzboiul din 1538 (fãrã luptã, prin trãdarea boierilor) si Turcii se rãzbunau. Mai mult i se poate imputa cã adusese in tarã o gardã de 500 de ieniceri si cine stie câti creditori, deci tot un fel de lãcuste. Si cã se dovedea întru toate ca o slugã supusã a Sultanului care l-a ridicat pe tron.
Aici, trebue sã ne oprim. Dacã Stefan Lãcustã a fost învinuit de supunere oarbã fatã de Turci, si dacã a plãtit aceastã vinã cu capul, e locul sã ne întrebãm: cine l-a învinuit si cine l-a pedepsit? Cine, în Moldova anilor 1540-1541, s’a ridicat împotriva înstrãinãrii pãmântului strãmosesc din Bugeac, dela Cetatea Albã pana mai sus de Tighina, si cine a cerut Domnului socotealã pentru slugãrnicia lui fatã de strãini?
Vom lua ca îndreptar în acest proces ultimul tratat de Istoria Romîniei, acel întocmit de un Comitet de redactie, supervizat de un Comitet de coordonare si publicat sub auspiciile Academiei Republicii Populare Române, la Bucuresti, în 1962. Iatã cum apar capetele învinuirii lui Stefan Lãcustã, la pagina 648 din voluminosul tratat:
«Acuzînd pe Stefan Lãcustã ca a cedat parte din tarã turcilor, cã a acceptat o garnizoanã turceascã la Suceava, ca primeste ordine de la sultan si nu ascultã de sfaturile boierilor si socotind cã el este prea mult omul turcilor si, deci, cã nu face sã se respecte conditiile stabilite prin întelegerea cu sultanul, marea boierime a cerut domnului pus de turci sã le impunã acestora respectarea conventiei. Cînd au înteles cã Lãcustã nu este omul care sã poatã întreprinde o atare actiune, boierii l-au ucis (decembrie 1541) si, alegînd ca domn pe un anume Alexandru Cornea, au atacat împrejurimile Cetãtii Albe si ale Tighinei».
Cu alte cuvinte, întelegând boierii cã Stefan Lãcustã este un vânzãtor de tarã (a cedat Basarabia de Sud !) si un trãdãtor («primeste ordine de la sultan» si «este prea mult omul turcilor»), l-au pedepsit dupã dreptatea vremii, adicã asa cum povesteste si Ureche: «Intr’un foisor sus in cetate (la Suceava), unde odihnea la asternutul sãu, au rãsipit usa, si nestiind Stefan Vodã nimica de aceasta, s’au sculat fiind numai cu cãmeasa, iarã ei cu totii, ca niste lei sãlbatici, au nãvãlit asuprã-i, si multe rane fãcându-i, l-au omorît si l-au scos afarã» (12).
Luând act dc certificatul de patriotism pe care Istoria Romîniei îl dã, involuntar si numai in treacãt, marei boierimi de la 1541, tragem concluzia ca egumenul Paisie a avut dreptate si cã Stefan Lãcustã, care a lãsat pe Turci sã punã mâna pe Basarabia de Sud, care a adus garnizoanã strãinã la Suceava, ca sã-l apere, si s’a supus orbeste învingãtorului de la 1538, fãrã sã mai tinã seamã de sentimentul tarii, a fost întocmai un om «mic si rãu».
Judecata egumenului rãmâne deci valabilã chiar si dupã ce, la 30 Noembrie 1540, Stefan Lãcustã încearcã sã-si câstige drept la o mai buna amintire din partea cãlugãrilor de la Homor, întãrind mãnãstirii satele pe care i le dãruise, cu limbã de moarte, logofãtul Toader. Actul de întãrire (13) se dã la aproape doi ani dupã moartea logofãtului; întârzierea va fi întetit, poate, si ea, ciuda cu care egumenul Paisie îsi încondeiazã voevodul.
Din aceastã atitudine necrutãtoare a egumenului dela Homor si dintr’o altã însemnare scrisã sub îndemnul lui, rãsare încã o figurã de analist a istoriei moldovene din prima jumãtate a secolului al XVI-lea. Intr’adevãr, pe Tetraevanghelul dãruit mãnãstirii de Stefan cel Mare la 1473, cineva a scris o frumoasã pagina despre «evacuarea» manuscrisului la Ciceu, in 1538, si despre împrejurãrile in care a ajuns in mâinile lui Petru Rares, care l-a luat cu sine la Constantinopol, apoi, cãpãtând iarãsi domnia Moldovei, l-a dat înapoi la mãnãstire, în anul 1541. Notita respectivã se încheie cu aceste stiri: «egumen fiind pe atunci Paisie ieromonahul, în acea vreme, si de el a fost trimis [la Ciceu]» (14). In ordinea redactãrii lor, notita Apostolului precede cu un an notita Tetraevanghelului. Totusi, ele nu sunt scrise de aceeasi mânã, cãci între ele sunt deosebiri importante de ortografie. Dar in amândouã simtim prezenta egumenului Paisie, un om de fapte si un mare iubitor de manuscrise frumoase. Din pridvorul mãnãstirii in care se pãstrau cu grijã benedictinã câteva tezaure de artã ale trecutului, privirea lui pãtrunde evenimentele vremii si scoate din ele judecata sigurã si dreaptã a celui chemat sã scrie istoria. El impune la timp mãsurile cele mai potrivite pentru a scãpa odoarele mãnãstirii de jaf, laudã sau condamnã voevozii dupã faptele lor si, mai presus de toate, inspirã unui mãnunchi de mici cãrturari din jurul sãu, câteva notite despre întâmplãrile vremii. Prin personalitatea lui, el asigurã mãnãstirii Homor un rol, desi mãrunt, totusi interesant, in activitatea istoriograficã a mãnãstirilor moldovene din epoca lui Petru Rares.
Emil TURDEANU
Fiinta Româneasca, Nr. 2, Paris 1964
__________
(1) Vezi dania de mosii pe care i-o face la acest an Alexandru cel Bun, la Mihai Costãchescu, Documentele moldovenesti înainte de Stefan cel Mare, Iasi, 1931, p. 116-119.
(2) G. Bals, Bisericile si mãnãstirile moldovenesti din veacul al XVI-lea, Bucuresti, 1928, p. 21-31.
(3) Paul Henry, Les eglises de la Moldavie du Nord, des origines a la fin de XVI` siecle, Paris, 1930, text, p. 179-197 si album pl. XIII-3, XIV-XVIII, XV-1, XXVI-2, XXX, XXXVIII-2, XL, XLIII, XLIV-1, XLV-2.
(4) Sorin Ulea, în Studii si cercetãri de istoria artei, 1959, 1, p. 67, nota 4.
(5) G. Bals, op. cit., p. 26, 332 si fig. 390.
(6) Ioan Bogdan, Evanghehile dela Homor si Voronet, din 1473 si 1550, în Analele Academiei Române. Memoriile sectiunii istorice, s. II, t. XXIX, Buc., 1907, p. 645-656 si VI pl.
(7) G. Bals, op. cit., p. 331-332 si fig. 389.
(8) Franz Adolf Wickenhauser, Geschichte der Kloster Homor, Sct. Onufrei, Horodnik und Petrauz, Cernãuti, 1881, p. 95-96 si – fãrã referire la publicatia lui Wickenhauser-ARPR, Documente privind istoria Romaniei. Veacul XVI. A : Moldova, vol. 1 (1501-1550), p. 384-385.
(9) Semnalat de Ioan Bianu, Relatiune asupra cãlatoriei în Galitia fãcutã în vara anului 1885, în Analele Academiei Române, s. II, t. VIII, Buc., 1886, p. 34 ; citat de A. I. Jacimirskij, Slavjanskija i russkija rukopisi rumynskih bibliotek, St.-P., 1905, p. 25. O descriere mai bogatã, cu inscriptia întreagã, a publicat mai târziu St. Romanske, Vlahobalgarski rakopisi v L’vovskata Universitetska Biblioteka, în Periodicesko Spisanie, Sofia, LXXI, 1909, p. 590-591, unde se dã si un scurt fragment, ca model de limbã.
(10) St. Romanski, op. cit., p. 590.
(11) Const. C. Giurescu, Istoria Românilor, II-1, ed. IV, Buc., 1943, p. 115.
(12) Grigorie Ureche – Simion Dascãlul, Letopisetul Tãrii Moldovei, ed. C. Giurescu, Buc., 1916, p. 152.
(13) Franz Adolf Wickenhauser, op. cit., p. 96-97 si-fãrã referire la Wickenhauser – ARPR, Documente, volumul citat, p. 401-403.
(14) Publicata de Ioan Bogdan, op. cit., p. 649-650.