Garda de Fier

Nicolae Grigorescu - Portret de ţărăncuţă

Opera lui Nicolae Grigorescu înseamnã o rãscruce în istoria culturii românesti. Desi în ultimele sapte decenii i s’au consacrat vreo 15 monografii, totusi fenomenul Grigorescu n’a fost încã studiat si adâncit în functie de cerintele istorice ale epocii sale, de perspectivele pe care le-a descris evolutiei întregii culturi românesti si de dimensiunile universale ale esteticii sale.
Nicolae Grigorescu a apãrut în arta româneascã în momentul în care se impunea o consolidare moralã a noului Stat national înfãptuit prin Unirea Principatelor. Actul politic al Unirii, care însemnase o realizare pe linie nationalã a idealurilor revolutiei burghezo-democrate de la 1848, nu adusese si o fuziune sufleteascã deplinã între Munteni si Moldoveni. Unele tendinte separatiste au stãruit în Moldova pânã la cucerirea independentei de stat, la 1878. Pentru a combate aceste tendinte separatiste, se cerea crearea unor valori morale care sã constituie patrimoniul cultural comun al întregii tãri si sã întãreascã astfel constiinta unitãtii nationale.
Tablourile lui Nicolac Grigorescu, înfãtisând frumusetea specificã a privelistilor tãrii, au avut o putere de emotionare care a aflat un rãsunet in sufletele tuturor Românilor. Dragostea lui pentru pãmântul patriei s’a transmis în egalã mãsurã si Moldovenilor si Muntenilor, care au înteles cã un peisaj din Rucãr este tot atât de românesc ca si unul din Buzãu si cã amândouã aveau trãsãturi comune exprimând adevãrata înfãtisare caracteristicã a patriei.
Lirismul lui Grigorescu corespundea deci unei necesitãti istorice, izvorîte din desvoltarea societãtii românesti. Si este interesant de notat faptul cã in acelasi timp se manifesta si lirismul lui Vasile Alecsandri si acela al lui Mihail Eminescu, creatori de valori culturale valabile pentru toti Românii, menite sã contribuie in acel moment istoric la consolidarea noului Stat national românesc.
Aceastã functie socialã a lirismului lui Grigorescu explicã si asa-numitul sãu idilism. Pentru a reuni consensul unanim, pentru a exprima ceea ce-i reunea pe toti Românii, el trebuia sã punã accentul pe însusirile specifice ale poporului roman si mai putin pe aspra conditie de viatã a tãranului de pe vremea aceea. Configurând tipul specific al tãranului roman, cu robustetea lui fizicã si moralã, cu portul lui mândru si frumos, cu blândetea, întelepciunea, vrednicia si demnitatea lui, Grigorescu alegea însusirile care, pãstrându-si veridicitatea lor tipologicã, reprezentau virtutile caracteristice ale întregului popor. In acea fazã de dezvoltare a culturii românesti, aceasta era misiunea artistului si el a îndeplinit-o cu dragoste, convingere si cãldurã. El n’a idealizat oamenn, care in tablourile sale îsi pãstreazã o netãgãduitã autenticitate. Dacã ar fi fãcut-o, opera sa si-ar fi pierdut eficacitatea, n’ar mai fi fost adevãratã si convingãtoare, n’ar mai fi trãit. De altfel, Grigorescu a rãspuns singur acestei învinuiri: «Spun unii cã poetizez. Nu stiu bine ce-i asta. Dar bãnuesc ca trebue sã fie in gândul lor: cã m’as încerca sã fac mai frumos decat natura. Hm! Or fi si neghiobi care cred cã eu pot retusa opera lui Dumnezeu, dar aceia numai artisti nu sânt. Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Cã nici n’as putea sã fac altceva… O, sânt atâtea lucruri frumoase in naturã! Unde ne putem urca noi, nu pânã la ele, cã aceasta nu e dat omului, dar pânã mai pe aproape mãcar? Oricât ne-am strãdui, rãmânem departe, sub adevãr Dar cel putin când nu mai stim cc sã spunem si cum sã spunem, sã tãcem, sã nu mintim!»
Tematica tãrãneascã, predominantã in opera lui Grigorescu, corespundea si ea cerintelor istorice ale acelei epoci, in care idealurile revolutiei dela 1848 determinaserã, pe linia reformelor democratice, desfiintarea iobãgiei si împroprietãrirea tãranilor prin reforma agrarã dela 1864.
Tablourile lui Grigorescu, înfãtisând chipuri de tãrani sau scene din viata satului care munceste, au prilejuit o luare de constiinta a unor realitãti ignorate pânã atunci de o bunã parte din societatea româneascã.
Gratie artei lui Grigorescu, tãranul a încetat de a mai fi socotit ca o vita de muncã si a fost considerat ca o fiintã umanã vrednicã de interes, cu propriile ei visuri si nãdejdi.
Nicolae Grigorescu se situeazã astfel in istoria culturii românesti ca un urmas al revolutionarilor dela 1848, al cãror program a fost in bunã parte înfãptuit in România in a doua jumãtate a veacului trecut.
In ceea cc priveste perspectivele pe care opera sa le-a deschis evolutiei artei românesti si a întregii culturi nationale, contributia lui Grigorescu se cuvine analizatã in functie de caracterul ei inovator si de lupta dusã împotriva academismului.
La 1870, când Grigorescu a participat pentru prima data la Expozitia Artistilor in viata, unde a prezentat 27 tablouri, academismul avea o pozitie dominantã in arta româneascã. Theodor Aman conducea Scoala de Bele-Arte din Bucuresti, iar Gh. Panaiteanu-Bardasare pe cea din Iasi ; corpul profesoral al acestor douã institutii era alcãtuit din academisti ca Gh. Tattarescu, C. Stãncescu, F. Storck, etc. Toate pozitiile-cheie din viata artisticã erau detinute de academisti. Titu Maiorescu, in fruntea grupului «junimea», sustinea teoria artei pentru artã, socotind arta ca «o fictiune idealã», menitã sã creeze o evaziune din mizeriie vietii si având un obiectiv moral edificator.
Nicolae Grigorescu se ridicã împotriva doctrinei academiste. Fictiunii ideale el îi opune contactul direct, sincer, intim cu natura si cu viata realã, care constituie pentru el adevarata sursã de inspiratie. Idealismului scolii academiste, care prcconiza imitarea unui frumos ideal, etern si absolut, el îi opune realismul sãu care urmãreste sã prindã miscarea, atmosfera, expresia, caracterul si îndeosebi «palpitarea aceea caldã a liniilor din afarã prin care vorbeste întelesul dinlãuntru», cum ssngur spunea atât de frumos.
Academistii pictau <dupã reguli stiute», imitând pilda vechilor maestri, pe când Grigorescu picta asa cum vedea si mas ales asa cum simtea. «Sentimentul coloreazã, nu pensula, spunea el. Poti colora c’o bucãtica de cãrbune si toate tuburile din lume nu-ti dau albastrul unei flori de inisor, dacã nu-l ai in suflet.»
In locul picturii de atelier, cu lumina artificialã si dirijatã, si a principiilor rigide ale aeademistilor, Grigorescu a adus pictura in aer liber, sincerã, spontanã si vibrantã.
Universul academistilor se marginea la mitologie, la istorie si la literaturã. Acela al lui Grigorescu era vast cat viata si mãrinimia. Academistii cãutau subiecte mãrete si impunãtoare, cu efect moralizator. Grigorescu prefera aspecte din viata oamenilor simpli si adevãrati sau colturile cele mai umile din naturã. O simplã potecã de pãdure, un car cu boi pe un drum de tarã, o turmã de vite înapoindu-se in sat pe înserate, o satrã de tigani, un bordei, douã fetite torcând la poartã, un mesteacãn alb în bãtaia soarelui auriu de toamnã, un bâlci in preajma orasului, un han la marginea drumului, un alai de nuntasi, un ciobãnas cu oitele sale, un pastor pe o creastã de munte sau o fetiscanã chipesã mergând cu ulciorul la izvor erau motivele sale preferate în care putea evoca întreaga poezie a naturii.
In sfârsit, arta lui Grigorescu face trecerea dela subiect la motivul pictural, dela narativ la liric.
In conceptia academistã, artistul avea rolul unui povestitor care se exprima prin imagini. Redând o întâmplare sau o actiune, el trebuia sã punã accentul principal pe naratiune, in loc de a-si exprima propriul sãu sentiment in fata realitãtii.
Subiectul îsi avea morala lui, care trebuia sã reiasã din atitudinile personagiilor, din gesturile si gruparea lor, din desnodãmântul sugerat al actiunii, prezentate in momentul cel mai spectaculos.
Grigorescu a înlocuit caracterul discursiv al naratiunii prin elementul sintetic al trãirii.
El alegea un moment din realitatea cotidianã, care-i servea drept pretext pentru a-si exprima felul sãu de a gândi lumea. Aceastã pozitie se aseamãnã cu aceea a romancierului care scrie la persoana întâia, arãtând modul in care se reflectã in constiinta sa realitatea exterioarã.
«Fã ce simti si atâta cat simti, spunea Grigorescu. Unde nu te mai miscã, lasã pensula jos; lucrul tãu fiind numai sinceritate va creste si se va desãvârsi in sufletul celorlalti. Va trãi. Altfel, vrând sã-l isprãvesti, il omori.»
Douã consecinte importante decurg din aceastã trecere de la subiect la motiv. In primul rând, artistul nu mai este preocupat de redarea exactã a lucrurilor din naturã, de reconstituirea cat mai precisã a aspecte lor lor exterioare. In al doilea rând, el înlocuieste forma închisã într’un contur, printr’o formã deschisã, învãluitã in luminã, integratã climatului general al tabloului.
In aceastã privintã, Grigorescu spunea: «Exact? Ce înseamnã asta in artã? In suf letul tãu e taina care dã viata pânzei, nu in forma si in coloarea exactã a lucrurilor. Acolo-i aerul, acolo-i miscarea care nu pozeazã, acolo-i palpitarea aceea caldã a liniilor din afarã prin care vorbeste întelesul dinlãuntru. Nu vezi atâtea tablouri corecte, linse, reci, asa de uscate si de lustruite cã oamenii de acolo parcã au fast niste pãpusi de lemn, date bine la strung, îmbrãcate, asezate frumos dupã regulile stiute si pe urmã tot dupã regulile stiute zugrãvite? Exactitatea stricã, nu-i totdeauna adevãrul. Despre un copac in care-mi lucrezi frunza cu toate nervurile ei, despre un peisaj in care-mi faci firul de iarbã, voi spune oricând cã nu-i adevãrat. Ochiul nu-l vede asa. Ne uitãm de departe la un cunoscut care vine spre noi. Ce vedem din forma si din miscarea lui? Câteva linii. In acele câteva linii e caracterul. Sã le stii prinde pe acelea si sã nu te pierzi in multimea detaliilor… O, detaliile! Pe câti nu-i amãgesc! Cine zugrãveste haina, cu nasturii si cu toate îndoiturile ei, va avea o admirabilã firmã de croitor, nu un portret si mai ales nu un suflet!»
Fãrã a mai stãrui asupra deosebirilor de tehnicã dintre academisti si arta grigorescianã, din aceastã scurtã analizã putem desprinde ce a adus el nou in evolutia picturii românesti.
Dar mai presus de inovatiile de conceptie, viziune si limbaj, aportul sãu cel mai pretios a fost climatul moral de libertate, de îndrãznealã in actul de creatie, de avânt, pasiune si sinceritate pe care l-a introdus in cultura româneascã. Acest climat a determinat si o schimbare in raporturile fatã de celelalte culturi. In locul imitatiei servile, el a adus o receptivitate, altoitã pe trunchiul unei viguroase originalitãti care-si avea rãdãcinile in pãmântul patriei, in experienta secularã a poporului sãu, in realitãtile nationale. De aceea arta lui Grigorescu a fast atât de autentic româneascã, având in acelasi timp orizontul deschis spre universalitate.
«Ca sã dai modelului tãu miscarea fundamental caracteristicã, cea naturalã, singura frumoasã, gândeste-te la ce face neamul lui de veacuri, spunea Grigorescu. In cadrul acelei îndeletniciri seculare, vei gãsi gestul adevãrat, cu suflet cu tot.»
Asimilând cuceririle impresionismului francez, potrivindu-le cerintelor specifice ale climatului românesc, Grigorescu a dat o expresie originalã sensibilitãtii plastice românesti.
In sfârsit, estetica lui Grigorescu ne desvãluie adevãratele dimensiuni ale artei sale.
Existã douã mari categorii de artisti: cei care se supun timpului istoric si se mãrginesc sa-i consemneze peripetiile; si cei care înfruntã vremelnicia, nãzuind spre timpul absolut a cãrui mãsurã este vesnicia.
Grigorescu, având constiinta efemeritãtii timpului istoric, cãuta «taina vietii», esenta care se situeazã deasupra contingentei. Avea o conceptie heracliteanã a tcmpului, a clipelor care nu se mai întorc niciodatã, a devenirii la care este supusã existenta.
«Lucreazã mult, in fiecare zi, spunea el. Si sterge tot ce faci, dacã nu-ti simti sufletul tãu acolo, dar lucreazã mult, ca sã poti lucra repede. Toate lucrurile din afarã trebuiesc fãcute repede, smulse din sbor. Cu aceeasi peisaj, scãldat in aceeasi luminã si privit cu aceeasi dispozitie sufleteascã nu te întâlnesti decât odatã in viatã. Simfonia aceea de lcnii, de tonurc, de umbrã si luminã, înfrãtirea aceea a tuturor elementelor care fac, sub raza unei clipe fericite, ca un lucru sã fie frumos, n’ai s’o mai gãsesti. Peste un ceas alta e fata lumii si altul esti tu!»
Reluând aceeasi idee, el afirma: «In picturã, cel mai bun lucru este sã nu revii : cât ai putut prinde dintr’odatã, cu sufletul înfierbântat din ceasul aceea, atâta-i al tãu. Dacã nu-ti place, sterge si începe din nou. Bine înteles cã atunci când e o lucrare de atelier, se schimbã vorba. Dar aceea nu trãiesc; pânã sã le isprãvesti, fuge viata din ele. Toate-ti fug. Fuge expresia lucrurilor si a figurii omenesti, fuge lumina, si ceea cc e mai important pentru cã in adevãr e ireparabcl, fuge frãgezimea sentimentului tãu, privirea, dispozitia, sufletul tãu de atunci cu care n’ai sã te mai întâlnesti niciodatã. De câte ori nu mi s’a întâmplat, când n’aveam colorile la mine, sã vãd un colt de naturã admirabil ! Mã uitam la ceas ca sã vin a doua zi exact la aceeasi orã sã lucrez. Veneam si nu mai era nimic. Erau copacii, era valea si aceeasi luminã era, dar… nu mai eram eu cel de ieri!»
Dacã totul se schimbã, într’o lume in perpetuã devenire, care este mijlocul de a atinge durata, absolutul, vesnicia? Rãspunsul ni-l dã tot Grigorescu: «Repetitie in artã? Nici o floare nu e «repetitie». Nici o undã de luminã. De milioane de ani, de când trimite soarele raze pe pãmântul nostru, n’au venit douã la fel.»
Fiecare clipã e unicã si in aceastã unicitate constã caracterul ei absolut, esenta ei. Rolul artistului este de a desvãlui tocmai esenta, unicitatea, smulgând astfel obiectul ei devenirii, si restituindu-i dimensiunea absolutâ, in afarã de tirnpul istoric. «Tiganca de la Ghergani», cu zâmbetul provocãtor, cu tineretea ispititoare a trupului, trãieste si astãzi in pânza lui Grigorescu, desi s’au scurs aproape o sutã de ani de când a pictat-o. Modelul a devenit de mult cenusã, dupã ce vârsta i-a vestejit strãlucirea adolescentei. Dar imaginea si-a pãstrat aceeasi prospetime, aceeasi clocotire de viatã, pentru cã artistul a stiut sã redea in aceastã opera esenta motivului ales.
«Inainte de a începe un portret, spunea Grigorescu, uitã-te bine. Sânt mâini care nu seamãnã cu figura. N’ai sã le faci. Dar când ochii nu sânt ai gurii? Pentru mine, gura priveste mai expresiv decât ochii… Sânt mâini care gândesc, mâini bune, iubitoare, care parcã mângâie lucrurile pe care le ating, si mâini rãutãcioase, care privesc lumea cu necaz. Am vãzut mâini foarte triste la un actor care nu juca decât roluri cornice. Mâinile nu puteau mânii. Ochi e usor de fãcut. Privirea e mai greu. Orice lucru are o laturã a lui mai expresivã – acolo-i taina vietii lui.
A pãtrunde taina vietii, însemna pentru Grigorescu a depãsi aparentele, a trece dincolo de hotarul contingentei, a pãtrunde in lumea esentei, in care ni se desvãluie adevãrul unic, absolut.
Lirismul lui Grigorescu se îmbogãteste astfel cu un fundament filosofic, care-si aflã rãdãcinile in acea strãveche întelepciune popularã, pe care o regãsim in lumea fantasticã a basmului românesc.
Al. Vlahutã scria, pe drept cuvânt: «Un rapsod al pãmântului nostru a fost Grigorescu. Al pãmântului si al neamului nostru. Un poet mare, adânc si adevãrat ca însãsi natura care i-a fost model, prieten si povãtuitor, un poet care a adus un cântec nou pe lume si l-a cântat cu glas proaspãt, cald, inspirat.»
Grigorescu a gãsit si limbajul plastic potrivit acestui continut poetic. Mânuia pensula cu o vervã extraordinarã si pasta era când subtire si transparentã, când aruncatã in pete mai groase, când distribuitã ca stropi de luminã, când întinsã cu latul cutitului, când aplicatã in frotiuri, când abundentã, suprapusã in mai multe straturi care ieseau aproape in relief, pãstrând însã neîncetat freamãtul si emotia notatiei directe, spontane. Adesea, o figurã era construitã din câteva accente de luminã. Alteori, in blândele luciri ale amurgului plutea colbul drumurilor de tarã. Pentru a exprima deplina integrare a tãranului in naturã, silueta acestuia nu se profila niciodatã pe întinsul cerului, ci rãmânea cuprinsã in zona ocupatã de pãmânt in tablou. Astfel, natura nu covârsea omul, ci îl îmbrãtisa parcã si nici omul nu domina natura prin înversunare, luptã sau semetie, ci o rodnicea prin vrednicie, prin dragoste. Þãranui vorbea frunzelor destãinuindu-le amarul lui si o înrudire sufleteascã îl lega de cumintenia pãmântului. Grigorescu a stiut sã exprime aceastã atitudine într’un limbaj poetic pictural, si de aceea sub penelul lui realitatea devenea poezie.
Cântecul nou pe care Grigorescu l-a adus pe lume pornea din strãfundurile sufletului popular, exprima dorul si aleanul doinelor. Diversitatea procedeelor folosite nu era decât cãutarea înfriguratã de a tãlmãci in forme vizibile imponderabilul, sufletul unui întreg popor.
Meritul cel mare al lui Grigorescu este de a fi exprimat într’un limbaj plastic românesc un continut specific national. Prin opera lui, arta româneascã îsi defineste profilul propriu, original, si aduce o contributie de seamã la marele patrimoniu artistic al lumii.
Ionel JIANU
Fiinta Româneasca, Nr. 2, Paris 1964