Garda de Fier

...la locul jertfei eroilor...

Niciodată n’am putut sa înteleg mai bine ca acum jertfa marilor nostri eroi, intrati în istoria universală prin supremul lor sacrificiu.
Când au plecat de-acasă în toamna anului 1936, am crezut ca-i un act de prezentă în lupta anticomunistă: mai mult, un fel de protest si pildă biciuitoare pentru ceilalti, care atunci când pregătirile erau în toi, rămaneau indiferenti sau nedumeriti.
Astăzi însă jertfa se profilează pe cerul imens al istoriei si e reprezentată prin crucile însângerate ale eroilor români. Un simbol. Prezenta unei echipe însufletite, în frunte cu Ion Mota, a făcut profundă impresie, cât o divizie de ostasi care ar fi mers din ordin. Mota era chinuit, cum o si spune, “se trăgea cu mitraliera in obrazul lui Christos”, si el, crescut în umbra pridvoarelor bisericesti, cu chipul lui Christos încrustat în inimă, nu putea rămâne insensibil. Biruinta spirituală a Legiunii si contopirea lui în Christos, jertfindu-se pentru El, au fost dintru început premisele logicei lui superioare si intractabile.
El s’a dus spre sacrificiu, sigur fiind că prin moartea lui Legiunea va birui ura unora din Tară si de peste hotare (nejustificată prin nimic), în vreme ce Vasile Marin a făcut un act de bravură, comandat de destinul propriei lui generatii. “Mă înscriu si eu pentru al saptelea sicriu”, cu aceste cuvinte si-a cerut permisiunea de a pleca cu Mota în Spania.
Dacă acei care ne urau si ne dusmăneau, s’ar fi eliberat de învăluirea puterilor diavolesti, ar fi văzut cât de serafic era gândul lui Mota, cât de putin pretuia viata fată de onoarea natională si cum întelegeau să lupte contra comunismului, pană la ultima suflare. Si asa a fost dacă vrem să fim sinceri. Mota a biruit prin propria lui jertfă. Din pieptul lui, în sfâsietoarea zi de 13 Ianuarie a curs sânge cald, iar din inima lui a răsărit crinul cel mai alb, arătând tuturor curătenia gândului si a sufletului lui mare.
Cu vorba si prin scris, Mota si-a arătat dorinta fierbinte de a muri pentru Christos si Biserica Lui. El a iesit în întampinarea mortii, a căutat-o. Se dusese pentru un timp hotărît de Căpitan. A prelungit termenul fiindcă nu se împlinise ceea ce trebuia să se împlinească. Si sunt convins că si-ar fi prelungit sederea pe front până la consumarea marei jertfe.
Mota a avut o trăire de apostol care nu poate muri până nu si-a împlinit misiunea. Nu pot să-mi închipui acum după ani dela jertfa cea mare, că Ion Mota, cavaler neprihănit, să se fi întors teafăr din lupte si apoi să trăiască printre noi zile obisnuite, cu discutii cotidiene, cu certuri camaraderesti, cu grijile noastre asa de mărunte si de materiale. Desbrăcase tot ce era lumesc, material, si îmbrăcase cămasa albă a vietii vesnice, alături de Christos, pe care l-a iubit fără seamăn.
Scris a fost ca Ion Mota, prin viata lui pură, să intre în cetele ingeresti, iar în cronica nevăzuta si nescrisă a suferintelor Neamului Românesc să fie un simbol al crestinătătii si al jertfei românesti.
I. G. DIMITRIU
De confluenta: Vasile Marin de Ion Turcan