Garda de Fier

"L'epreuve qui definit, le sacrifice qui régénère..." - Charles Maurras

Pentru cei 50 de ani de gândire şi poesie ai lui Charles Maurras
Revista “Lumea Nouă”, Anul VI, Ianuarie 1937 

Sunt prietenii sufletesti inefabile care nu se trădează – si sunt adevărate servituti intelectuale din care ne facem orgoliu. Putini le pricep. Si mai putini sunt aceia cari le simt… Maurras le-a cunoscut si fără îndoială că le trãeste si azi in corespondenta lui spirituală de fiecare zi, si atât de ferventă, ca un De Bonald sau Le Play, cu Auguste Comte, cu un anumit Anatole France deopotrivã, dar mai ales cu poetii si, dintre toti, cu Dante si cu Mistral desigur. Cu Maurice Barrès în sfârsit tot atâta de mult – Barrès pe care n’ar fi posibil să-l uit…
Si eu îmi spun acum cu nu stiu ce sentiment de realã si nedefenitã emotie, cã dacã ar fi astãzi sã strâng câte pagini am scris pentru Charles Maurras în publicatii streine sau dela noi – tot ce nu este în fond decât tributul de pură simpatie pe care am simtit imperios ca trebuia sã i-l dau – dacă asi aduna atâtea pagini risipite în tensiunea celor dintâi fervori de adolescent, ca si cele de mai târziu, de azi, e sigur cã s’ar compune usor un volum… Si dacă, deopotrivă as pune oricâtă proprie censurã literară într’un material destul de divers, tot ar mai rămâne probabil, putin pretutindeni, accentul patetic, acel fior aproape incandescent al celor mai înalte minute spirituale din câte am trăit si din câte cunosc.
A, Maurras n’a fost o lecturã facilă! Era aproape ceva ostil, si care provoca, în acest imens poet ascuns oferind aparent parcă numai o permanentă constrângere – dintr’o teribilã desperare de libertãti.
Iatã aceste prime pagini citite, in Avenir de l’Intelligence, a caror logica obliga desigur indefinit – ceeace însã aproape durea, irita, fiindca aceleasi pagini nu mai putin bravau sensibilitãtile exasperate ale unor enfants du siècle hotãrîti sã nu asculte, sã nu audã, sã nu priceapã decât spasmul interior si anarhic, tristele voluptãti ale delirului personal.
Si acesta este faptul capital pe care geniul lui Maurras a stiut sã-l supunã. Drumul lui, dupã toate experientele terminate, aceastã gândire solarã pe care destul de târziu trebuia s’o pricepem mult mai putin severã decât putea sã parã la început, lãsau totus sentimentul ca se încruciseazã cu tendintele dominante dintr’un timp atât de deconcertant, cu extravagantele psihologice mai ales ale acelor adolescenti de frumos si absurd orgoliu – fiers de leurs premiers entétements, cum i-a definit Rimbaud – dar cari trebuiau odatã sã cunoascã in Charles Maurras pe singurul organisator al unei maxime libertãti si pentru aceasta fireste, pânã la sfârsit, trebuiau sã-l iubeascã pasionat, sã-l adore.
Numai prin aceastã laborioasã comprehensiune, cultul maurrasian s’a putut instala in constiinta elitelor. Si in felul acesta numai, se poate vorbi astãzi de o permanentã a lui Maurras. „Ideile” lui ? Ele nu sunt decât vibrante de o pateticã evidentã. Si cu toate cã destule cãrti s’au scris, adeseaori mai mult ca sã rãstãlmãceascã aceste idei, ele mi se pare totusi ca se rezumã, toate, in prescriptiile subtile, ignorate, uitate, insesisabile câteodatã ale bunului simt. S’a priceput in sfârsit cã Maurras a fost, nu numai pentru timpul de acum o jumãtate de veac, dar pentru oricare timp, censorul atent si clarvãzãtor care in literaturã, in artã, in politicã, s’a pasionat sã denunte si sã dãrâme, cu o dialectica uluitoare, permanentele eresii ale fiintei. Si in acest sens îmi pare natural sã credem cã antiromantismul, critica ro mantismului – pe care nimeni, nici Lasserre, n’o va fi dus la atât de bogate concluzii – este lucrul esential in toatã opera maurrassianã care si astãzi, dupã cincizeci de ani, se înfãtiseazã cu o strãlucire mereu mai înaltã, cu o actuali tate tot atât de covârsitoare.
Dar se pricepe acum mai mult dece aceastã criticã im placabilã, care extirpa tot ce este mizerie in om, întâlnind astfel in noi resistente care n’ar fi putut sã abdice usor, apãrea totus la început ca un lucru dificil, într’adevãr prea serios si care mai ales n’ar fi distrat pe nimeni…
Exista însã pentru multi, încã de pe atunci – slavã Domnului ! – lectia ironica- si surâzãtoare a lui Barrès: on est prié d’aller s’amuser ailleurs!
Dar, cu toate astea, dacã astãzi m’ar întreba cineva cum trebue apropiat Maurras, cum ar fi mai usor accesibil, – eu nu l-as trimite la critica lui, direct…
Nu este desigur cel mai bun drum ! Este poate cel ma riscat.
Dar l-as trimite, dacã ar fi posibil, sã-l cunoascã pe om mai întâi.
Nu s’ar putea defini în niciun fel seductia de gravitate incomparabilã, usor râzãtoare putin si de o bunãtate dureroasã aproape, a acestei extraordinare figuri. Il vãd si acum. Maurras, asa cum l-am cunoscut mai mult, în Midi, la Maillane, lângã mormântul lui Mistral, ametit aproape, beat de soarele provansal cãre-i este cel mai scump si strângând in ochiul lui de stranii reflexe misterioasele umbre de pe coline. Capul lui Maurras atâta de expresiv, se ridicã acolo mai mult, voluntar si dârz, subt acel cer de Mediteranã, ca o inexprimabilã protestare împotriva mortii, ca o aspiratie nelimitatã de libertate si vieata! Si apoi cine ar putea sã spunã numai in simple cuvinte toatã pasiunea de a se dãrui, de a servi, tot ce este aproape o definitivã uitare de sine si mai ales imensa generositate din care acest om este fãcut tot întreg? Personal, emotia o mai simt si astãzi a acelei zile când, dupã un studiu cu totul neînsemnat pe care i l-am consacrat in nu mai stiu ce publicatie parizianã, mi-a fost dat sã primesc acasã cãrtile lui cele mai rare in care dedicatii imposibile isbutiau sã-mi mãrturiseascã… pânã si “gratitudine intelectualã” !
Acesta totus nu e Maurras… El nu e numai atât ! Sunt aici doar câteva pagini scrise repede, grãbit, cu o emotionatã amintire, risipitã totus de alte griji – atâta încât simt bine cã in aceste rânduri sãrace n’a putut sã pãtrundã mai mult decât o foarte palidã imagine de adevãr. Si totus cãrtile lui, câteva de confesiuni personale mai mult, ajung sã ne redea miraculos un om pe care nu-l defineste nimic si pe care niciun cuvânt strein nu-l exprimã. Aici, la aceste cãrti cel putin, spuneam ca as vrea sã trimit mai întâi pentru studiul util al lui Maurras, al omului, al operii lui în sfârsit, fiindca aceastã operã trebue mai întâi simtitã in tot acel chin omenesc din care a prins sã trãiascã – renuntãri, resemnãni, dureri: des vérités j’ai trop souffert ! – ca sa ne aparã astãzi ca un ultim cuvânt posibil care rãspunde întrebãrilor torturante ale ratiunii si inimii.
Si sunt astfel mai întâi acele peregrinãri patetice din Quatre nuits de Provence care introduc atât de bine în poesia maurrassianã. Si este aceastã poesie in sfârsit, în Musique interieure, dar pretutindeni aceeasi, care se cunoaste atât de putin, dar care revelând les racines de la connaissance de l’étre ne spune punctul initial de unde Maurras a pornit – el însus împãrtit cel dintâi de toate acele grave desordini spirituale pe care se stie cât de mult aproape toti le-am trãit.
E sigur însã cã de acum Charles Maurras n’ar mai fi putut sã aparã atât de rigid si probabil nici chiar atât de putin uman cum au vrut sã-l priceapã anarhiile noastre! Secretul lui, dimpotrivã, abia acum am isbutit sã-l pãtrundem : Maurras a fost toatã viata într’adevãr omul celui mai constient dar prin aceasta chiar si al celui mai greu sacrificiu.
E aici singurul drum care ne duce la intelegerea lui Maurras. Sacrificiu, singur cuvânt posibil – l’epreuve qui definit, le sacrifice qui régénère, spune el undeva (si nu e o simplã frazã !) – : sub semnul acestui unic cuvânt se în scrie toatã viata si toatã gândirea lui.
Iatã-l in pragul propriului lui destin… Erou ! S’ar fi vrut universal stãpân