Garda de Fier

Vigneta: ziarul "Buna Vestire"

— CONFERINŢĂ ŢINUTĂ LA UNIVERSITĂŢILE DIN VIENA, BRESLAU ŞI BERLIN —

Spiritul german, spre deosebire de cel englez sau de cel francez, se caracteri­ zează printr’o curiozitate veşnic proaspătă de-a asculta şi de-a cunoaşte pe oricare dintre celelalte nemuri ale pământului. In Europa nu există un alt spirit mai descins şi mai dispus în acest sens. Cultura germană e cea mai bogată în studii de tot felul asupra celorlalte popoare şi rase ; iar traducerile germane din toate literaturile lumii constituie o dovadă strălucită a acestei curiozităţi veşnic vii. Mulţumită acestui spirit universalmente curios, popoarele caxe nu comunică direct între ele se pot totuş cunoaşte prin ajutorul limbii şi al ştiinţei germane, care e într’adevăr oglinda obiectivă a universului omenesc.

România niciodată n’a fost trecută cu vederea; numeroase studii istorice şi filo­ logice, politice şi economice sau culturale s’au scris despre ea în limba germană, chiar atunci când ţara mea, timorată de puteri străine, a fost nevoită să dea impresia de indiferenţă faţă de Reich. A mărturisi lucrul acesta este a defini situaţia unui stat care nu este dintre cele ce pot să dicteze lîn istoria universală, dar are şi el năzuinţa naturală să-şi dea contribuţia originală la cultura şi civilizaţia comună.

Cu toate că România a ieşit din războiul mondial cu unitatea etnică realizată în forme politice, viaţa românească de 20 de ani încoace are înfăţişarea unei continue şi, puternice frământări, determinată pe de o parte de nevoia unui echilibru interior, iar pe de alta de nevoia unei încadrări în ritmul internaţional. Acelaş îndoit zbucium l-a trăit şi Germania, cu deosebire că marele popor al Fuehrerului nu putea în nici un caz să accepte o încadrare internaţională dictată de aliaţi, când el însuş se simţia în stare să-şi dea una nouă.

Nevoia unui echilibru interior şi nevoia încadrării internaţionale sunt în fond două aspecte deosebite ale unuia şi aceluiaş lucru. Şi care altul putea să fie acest lucru decât existenţa unei concepţii de viaţă care, odată afirmată, determină atât problemele naţionale cât şi pe cele internaţionale ? Omul singur, sau omul in Stat nu realizează concret decât ceeace conţine anticipat credinţa sau convingerea lui intimă, precum opera unui artist nu e altceva decât obiectivarea în forme materiale a viziunii lui lăuntrice.
 România nouă, unitară ca formă politică, până ieri, a avut dela început o concepţie de viată corespunzătoare, care să dinamizeze cu puterea ei toate părţile organismului naţional. Provinciile unite laolaltă aduceau o omogenitate etnică majoritară faţă de minorităţile cuprinse în noul Stat, dar nu şi o omogenitate ideologică, proiectată pe planul acţiunii politice. Generaţia unirii, care alcătuia pătura conducătoare, se înfăţişa ca un adevărat mozaic de concepţii şi de convingeri, — un haos din care nu se putea cristaliza o disciplină şi o metodă unitară de creaţie. Când e vorba însă de acţiunea politică în numele statului, multiplicitatea concepţiilor şi a convingerilor este egală cu zădărnicia şi cu vânturarea de vânt. E aproape de prisos să spunem că această stare de fapt îşi găsea expresia exactă în regimul democratic al luptelor dintre clase, care au pulverizat viaţa internă a României, ţinând-o totodată intr’un fel de vasalitate de abia mascată faţă de puterile occidentale. Surprinsă de evenimente, generaţia unirii nu era pregătită să găsească punctul de gravitate, propriu şi lăuntric, al unei politici româneşti, dela care să procedeze apoi la o încadrare justă în viaţa europeană. Ea a pornit, dimpotrivă, dela încadrarea internaţională dată în configuraţia forţelor din trecutul război, căutând, astfel să conducă viata publică a ţării după o stea polară din afară. Neajunsul principal al acestui sistem, care s’ar putea numi minorat politic, este că ţara care îl acceptă rămâne obiect de istorie fără posibilitate de a deveni subiect de istorie. Mare sau mic, un popor însă se simte subiect de istorie şi trăeşte înnalta bucurie a existenţei numai din.clipa când îşi găseşte punctul de gravitate propriu, din care să-şi lămurească misiunea lui pe lume.

Dureroasa criză străbătută de România nouă sub sterilul regim democratic, afiliat puterilor occidentale şi înglobat în grandioasa utopie a Ligii Naţiunilor, se caracterizează prin lipsa unei idei conducătoare proprii. Guvernanţii credeau cu naivitate în perenitatea Genevei, deşi abstractismul ei juridic nu stârnea nici o aderenţă printre intelectualii români şi nici un enthusiasm în massele populare. Ţara era pusă într’o situaţie falsă şi artificială, din care nu putea decurge nici un progres în domeniile activităţii româneşti. In realitate, metoda mondialistă a Ligii Naţiunilor ducea la distrugerea treptată a suveranităţii naţionale, la înnăbuşirea energiilor originale şi la anularea personalităţii etnice. Aceasta s’a văzut imediat din controlul moral pe care puterile occidentale îl exercitau la noi prin nenumărate anchete internaţionale şi apoi prin formidabilele campanii din presa franceză şi engleză ori de câte ori interesele ideologiei pacifiste păreau rănite în România. Aceasta s’a văzut apoi din numeroasele împrumuturi internaţionale, care atrăgeau cu ele un control dictatorial făţiş asupra vieţii financiare şi economice a statului. Bogăţiile naturale ale României cădeau rând pe rând în exploatarea capitalului mondial. Cei cari profitau din plin de această vasalitate a ţării erau fireşte Evreii cari deveneau instrumentele interesate ale dominaţiei internaţionale şi cari exercitau asupra ţării o adevărată teroare prin puternica lor presă şi prin influienţa inavuabilă asupra conducătorilor politici. O campanie sistematic, lucid şi abil condusă tindea la distrugerea religiei ţării şi la demonetizarea tuturor valorilor specifice ale sufletului românesc. Ea preconiza, în cadrul ideologiei de stânga, o artă desmăţată şi o literatură imorală! pentru a înlesni mai repede deslipirea românismului de pământul strămoşilor şi de cerul credinţei sale religioase. Se spunea că ateismul e o dogmă naţională, iar pământul împărţit ţăranilor prin marea reformă agrară, trecea treptat în mâini evreeşti cu ajutorul oficiilor de colonizare dela Londra. In domeniul religios îndeosebi, Londra a exercitat asupra României o presiune continuă, sprijinind făţiş împotriva Bisericii ortodoxe naţionale sectele dizolvante, favorabile numai iudaismului.
 Aceasta este, în scurte cuvinte, imaginea României democratice de ieri. Am găsit necesară zugrăvirea ei tocmai pentru a înţelege, prin contrast, noua spiritualitate naţionalistă, născută din revolta tinerimii, contra acestei stări de lucruri şi din credinţa fanatică în puterea de viaţă a poporului român. In România, ideologia democratică aparţine în întregime generaţiei războiului, pe când spiritul naţionalist aparţine în întregime celei de a doua generaţii : tineretului. Marea şi încordata frământare, care umple ultimele două decenii româneşti, e lupta dintre cele două generaţii pentru cucerirea unui echilibru interior al vieţii naţionale şi pentru o nouă încadrare a statului în viaţa europeană. Şi dacă această luptă e plină de un tragism despre care a mers vestea şi peste hotare, cauza trebue căutată şi în lipsa de experienţă a tineretului care avea în faţa forţa organizată a tuturor partidelor democratice, inspirate de puterile occidentale şi sprijinite puternic, prin toate mijloacele, de iudaismul din lăuntru şi din afară.

Fireşte, lucrul cel mai uşor este acela de-a acuza. Dar dincolo de acuzaţia uşoară există un spirit obiectiv, care caută explicaţii. Şi dacă s’ar căuta o explicaţie mai adâncă a celor petrecute în România, noi am fi dispuşi s’o găsim într’un anume sentiment specific sufletului românesc. Acesta e sentimentul singurătăţii, al înstrăinării, sentiment pe care Românul îl trăeşte până la proporţii cosmice. Noi suntem o ţară latină aşezată în oceanul slav, o ţară latină despre a cărei durată străveche ne-a vorbit în cursul anului la Bucureşti marele romanist berlinez, d. profesor Ernst Gamillscheg, cucerind prin eruditele sale documentări entusiasmul şi iubirea noastră unanimă.

Două cetăţi de faimă universală prezidează din adâncul mileniilor formarea personalităţii noastre româneşti ; Roma, maica naţionalităţii noastre, şi Bizanţul, tatăl spiritualităţii noastre ortodoxe. Roma e papală şi e departe de noi, iatr Bizanţul imperial nu mai este decât o glorie cufundată în adâncul Bosforului. Intre slavismul care se confundă cu ortodoxia şi latinitatea care se confundă cu catolicismul, fiinţa noastră românească reprezintă în Europa sud-estică o sinteză aparte : suntem unicul popor latin de credinţă ortodoxă şi unicul popor ortodox de rasă latină. Amestec paradoxal numai în aparenţă, ortodoxia şi naţionalitatea noastră se contopesc într’un întreg organic, pe care conştiinţa românească îl socoteşte indistructibil. Dar nu e mai puţin adevărat că ortodoxia ne izolează de Roma papală, iar latinitatea ne deosebeşte de lumea slavă. Intre noi şi Slavi, ortodoxia nu formează o punte de trecere. Ea ne este comună în ecumenicitatea şi în puritatea dogmelor, dar în’ ce priveşte organizaţia ei pământească, ortodoxia se modelează după fiinţa statelor naţionale. Ea este în realitate ceea ce a voit să facă Martin Luther, când a despărţit creştinismul german de universalismul supranational al Romei. In ortodoxie, Biserica naţională se organizează în graniţele statului, şi, în afară de unitatea dogmei, a cultului şi a disciplinei, ea nu are pe terenul practic aproape nimic aface cu celelalte Biserici naţionalei ortodoxe.

Afară de aceasta, faptul că nu suntem un popor de aşa proporţii încât să luăm iniţiative pe planul internaţional, adânceşte şi mai mult sentimentul acesta al izolării şi al singurătăţii între vecinii noştri geografici de altă rasă.

In sufletul poporului nostru, suflet de ciobani împrăştiaţi pe munţi şi de plugari împrăştiaţi pe vastele câmpii, acest sentiment al izolării a căpătat expresie melodică în cel mai specific cântec popular al nostru, care poartă dulcele nume de Doina. In Doină, geniul poporului ia creat imaginea sonoră a singurătăţii cosmice. Geneza acestui cântec se pune în legătură cu acel mit primitiv, după care umbra de pe faţa lunii n’ar fi altceva decât portretul singuratecului cioban de pe vârful muntelui, proiectat în univers. Intr’adevăr, rare ori fantazia mitică a creiai un simbol mai cuprinzător decât această imagine lunară, izolată în tăcerea înnaltă a cerului. Structura melodică a Doinei corespunzătoare constă dintr’o nesfârşită monotonie dominantă, pe fondul căreia se înscriu, suind şi coborând, tot atât de nesfârşite inflexiuni şi modulaţii cromatice. Jelania durerii de a nu fi unde te doreşti se rosteşte prin aceste ghirlănzi de tonuri minore, iar distanţa, care rămâne mereu aceeaşi între subiect şi locul dorit, e semnificată prin fondul monotoniei dominante. Tristeţea şi gravitatea acestui cântec vin parcă din zădărnicia oricărei strădanii de a înfrânge un destin fără ieşire. Chipul, oare apare mereu pe cer,al ciobanului din lună, dă un accent aproape tragic acestui sentiment al izolării, ce zace în sufletul poporului român.

Cu aceste elemente poetice şi psihologice nu vreau să scuz cunoscuta orientare a democraţiei române, ci numai să arăt că ea era un refugiu din izolarea geografică în care trăeşte România. Niciun alt popor, poate, nu e atât de dornic de prietenia marilor rase, ca poporul român, generos ca pământul fertil al strămoşilor săi, ospitalier şi tolerant până dincolo de propriul său instinct de conservare. Conducătorii lui, comozi şi seduşi de miragiul latinităţii occidentale, au crezut că găsesc căutata prietenie în Franţa, şi era greu să-i convingi că această Franţă, invadată de venetici, nu mai reprezintă geniul latin. Politica ei din ultimele decenii, faţă de Italia şi faţă de Spania, a fost deadreptul o politică antilatină, precum ateismul ei de stat a fost o atitudine antiromană. In comparaţie cu ea, Reichul, aliindu-se cu Italia şi dând marele său sprijin Spaniei, a dus o politică mult mai favorabilă decât Franţa, acestui sud latin, pe care îl cântă genialii reprezentanţi ai poeziei germane.

Meritul excepţional al tinerei generaţii naţionaliste din România, în lupta deslănţuită imediat după războiul mondial pentru o concepţie de viaţă românească proprie, este acela de a propune alte soluţii şi alte remedii singurătăţii româneşti decât paliativele artificiale ale democraţiei. Căci această mişcare s’a născut aproape din aceleaşi cauze, în acelaş timp cu fascismul şi cu naţional-socialismul, deşi ea nu s’a bucurat decât prea târziu de triumful definitive împotriva internaţionalismului genevez, fără patrie şi fără credinţă, ea a afirmat dela început primatul spiritului autohton, reînvierea încrederii în puterea de viaţă a românismului, devastată de practica democraţiei.

Ce însemnează., după modul nostru de înţelegere, spiritul autohton? El însemnează acele două componente principale ale personalităţii naţionale, despre care am pomenit, adică : legătura cu pământul natal şi aderenţa la religia strămoşilor.

Legătura cu pământul natal era necesar să se afirme împotriva tendinţei sistematice a Evreilor de a deposeda ţărănimea şi de a-i lua locul. Fenomenul acesta, care poartă la noi numele de desrădăcinare, şi-a găsit contraponderea în principiul naţionalist : Pământul patriei nu este de vânzare ; în sânul lui se odihnesc oasele strămoşilor, cari l-au muncit şi s’au sacrificat apărându-1. A-l vinde însemnează a ne înstrăina de înnaintaşii noştri. Dacă pământul patriei ar fi de vânzare, atunci formidabilul capital evreesc l-ar cumpăra în întregime şi poporul nostru ar rămâne fără patrie. E uşor de înţeles că acest principiu al tânărului naţionalism român nu este numai de ordin economic; el are o adâncă bază spirituală în cultul strămoşilor, care, în sensul românesc, e naţional şi religios totdeodată. Mistica pământului, această iubire pentru fru­ museţea lui, această recunoştinţă pentru rodnicia lui, această pietate pentru mormintele pe care el le conţine, e o trăsătură fundamentală a literaturii şi artei noastre. Pictorii noştri îl zugrăvesc ca pe „un colţ de raiu”, poeţii îl cântă cu un sentiment filial, romancierii dau formă pasiunii unice a ţăranului pentru acest pământ. Inspiraţia artistică românească, oricât de sus s’ar ridica, e asemenea unei pietre care, aruncată din praştie, străbate văzduhul albastru ca să se reîntoarcă iarăş pe pământ. Mistica pământului, afirmată de naţionalismul tânăr, e astfel în desăvârşit acord cu sensul tradiţional autentic al culturii nationale. Dacă în sens economic fiecare individ trebuie să fie proprietarul unei bucăţi de pământ, în sens moral fiecare e proprietarul întregei patrii prin iubirea care îl leagă de ea.

Al doilea component al spiritului autohton e ortodoxia, adică religia poporului român. Noi Românii nu cunoaştem o perioadă istorică în care să nu fi fost creştini. Noi nu avem o mitologie anterioară încreştinării noastre. Pentru noi, Naţiune şi Biserică sunt date în aceeaşi identitate istorică şi alcătuesc unul şi acelaş principiu spiritual de viaţă românească. De aceea naţionalismul nostru nu pote fi altfel decât creştin. Numai democraţia liberală s’a arătat indiferentă faţă de credinţa religioasă a poporului. Ştiind bine ce forţă spirituală reprezintă religia pentru viaţa românească, presa iudaică a atacat-o în tot acest timp cu o furie fără egal, de care numai intoleranţa şi exclusivismul iudaic sunt capabile. S’a întâmplat atunci, imediat după război, un fenomen spontan, necunoscut mai înnainte în lumea intelectualilor noştri: tinerimea universitară în întregime s’a declarat creştină şi, din acel moment, ortodoxia tradiţională a devenit al doilea mare principiu al naţionalismului. Prăpastia deschisă între popor şi pătura intelectuală de mentalitate occidentală a fost astfel înfrântă. Inima poporului era acum una cu inima tineretului. Adăugată la mistica pământului, ortodoxia venea să rotunjească o largă, cea mai largă concepţie de viată, o metafizică şi o etică în perfectă concordanţă, o concepţie în cuprinsul căreia se întâlneau, fraternizând în aceeaşi credinţă şi în aceeaşi sete de reînnoire, tânărul intelectual şi ţăranul. Prin această concepţie, penibilul sentiment al izolării şi al singurătăţii îşi găsea un prim remediu în solidaritatea spirituală unanimă. Echilibrul lăuntric al acestui popor bântuit de ideologia dizolvantă a democraţiei ca de cele nouă plăgi egiptene, era găsit în tradiţia spirituală a vieţii istorice româneşti.

Fie-mi îngăduit să adaug că acest concept de tradiţie, care joacă un mane rol în naţionalismul românesc şi care nu e decât alt nume al spiritului autohton, nu are nimic aface cu conceptul francez de tradiţie. Tradiţionalismul francez, reprezentat printr’un Charles Maurras bunăoară, e passeist. El vrea reîntoarcerea vieţii actuale la imitarea anumitor forme istorice şi culturale din trecutul Franţei, socotite perfecte şi vrednice de imitat. Aceasta e însă o concepţie de popor îmbătrânit, care stă cu faţa spre trecut şi cu spatele spre viitor. Poporul nostru însă, obiect de istorie în trecut, năzuie să-şi creeze o istorie proprie şi speranţele lui iau cu asalt viitorul. Tradiţionalismul românesc nu e o formă, ci o esenţă a personalităţii naţionale, un mod specific de a fi şi de a se manifesta, care trebue necontenit perfecţionat ; o identitate ce trebue să se recunoască în varietatea formelor de cultură şi de civilizaţie ale aceluiaş popor. Din acest punct de vedere, el e foarte aproape de conceptul german al devenirii, care e cu totul altceva decât tradiţionalismul francez. Cu alte cuvinte, tradiţionalismul nostru derivă din tradiţia ortodoxă, care nu e altceva decât principiul dinamic al harului divin, ce lucrează necontenit la transformarea şi desăvârşirea oamenilor după modelul ceresc al lui Iisus Hristos. Isvorând poate din alte origini istorice, naţionalismul nostru creştin se întâlneşte în această privinţă, cu înnalta idee metafizică în care culminează naţional-socialismul german. Intemeietorul celui de-al treilea Reich, în toate marile sale cuvântări străbătute de suflul profetic al înnoirii, invoacă providenţa divină ca o justificare transcendentă a creaţiilor epocale din istoria omenească. După această idee, arhetipul evenimentelor ce vor să vină există anticipat în cugetarea lui Dumnezeu, şi atunci misiunea pe care eroul o prescrie poporului său nu poate fi altceva decât intuirea genială a acestui arhetip divin. Ridicat deasupra nivelului omenesc, eroul genial e vecinul lui Dumnezeu, e inspiratul său şi mijlocitorul providenţii în devenirea istoriei. Această idee există în mistica speculativă a Magistrului Eckardt. întemeietorul filozofiei germane, şi e pentru mine o bucurie să spun că ea se găseşte deasemenea în vechea noastră mistică bizantină. Credinţa în providenţă, pe care Fuehrerul o mărturiseşte în cuvinte de flăcări, dă astfel putere extraordinară unui popor să se ridice peste sine însuşi spre alte forme de existenţă, mai înnalte, mai eroice, mai desăvârşite.

Intorcându-mă la concepţia românească, vreau să spun că din aceasta decurge un nou etos pe care România tânără îl trăieşte ca pe o aprigă sete de reînnoire, de renaştere. In sufletul tineretului, acest etos însemnează o convertire dela individualismul egoist la altruismul constructiv. In antinomie cu practica democratică de până ieri, el este necesitatea de a se dărui pe sine însuş poporului său. Dacă democraţia este arta de a sacrifica poporul în beneficiul personal, etosul naţionalist e, dimpotrivă, arta de a sluji poporul prin sacrificarea ta. Tinerimea română, cu un elan, pe care îngăduiţi-mi să-1 numesc eroic, a trăit, mai ales în ultimul deceniu, acest sentiment, această realitate a sacrificiului. Un nou cuvânt a apărut în limbagiul românesc, care reprezintă contrariul democraţiei. Este demofilia, adică iubirea de popor, sau mai adânc: mila activă de popor. A lua secularele suferinţe ale poporului asupra ta însemnează a realiza etosul demofil. Dostoiewski e deasemenea un demofil; dar în demofilia dostoiewskiană nu domină compătimirea cu poporul, ci ideea mesianismului rus, întemeiată pe personalitatea colectivă perfectă, aproape divină, pe care marele scriitor o atribuie poporului său, îndumnezeindu-l. Demofilia românească adună în fiinţa tineretului cu precădere suferinţele, imperfecţiunile, stigmatele poporului, pentru a-1 mân­ tui de ele.

In spiritualitatea creştină, sunt oameni cari iubesc atât de intens pe lisus Hristos şi se cufundă atât de adânc în suferinţa lui încât trupurile lor reproduc întocmai drama Răstignitului pe cruce. Braţele şi picioarele lor picură sânge aevea de parcă în ele s’ar bate piroanele de pe Golgota. Fruntea le asudă broboane roşii ca şi cum ar purta cununa de spini. Coasta le sângeră, străpunsă parcă de suliţa centurionului roman. Iisus se răstigneşte din nou în carnea lor. Ştiinţa constată acest fenomen de stigmatizare, dar nu-l poate lămuri: e minunea iubirii, care te face una cu cel iubit, despre care, între alţii, vorbeşte cu o tragică frumuseţe misticul german Heinrich Seuse.

Etosul demofil, tot astfel, se confundă atât de adânc în iubirea de popor încât rănile acestui popor au devenit rănile naţionaliştilor. In acest etos demofil, în această convertire spirituală zac toate speranţele noastre de renaştere a României. El e partea cea mai bună, care se ridică din luptai dramatică dintre două generaţii, ca spuma albă din frământarea valurilor mării.

Indărătul ideilor, pe care le-am schiţat sumar în conferinţa mea, există într’adevăr o dramă dintre cele mai încordate. Generaţia democratică şi generaţia naţionalistă s’au încleştat în luptă pe viaţă şi pe moarte, susţinând două puncte de vedere diametral opuse. Aceste puncte de vedere nu priveau numai viaţa lăuntrică a României, ci, mai ales, încadrarea ei în sistemul european. Dacă generaţia democraţilor pornea dela doctrina Genevei şi căuta să acomodeze ţara, în mod artificial, la principiile Societăţii Naţiunilor, generaţia naţionalistă proceda din lăuntru în afară: găsindu-şi punctul de gravitate în spiritul autohton şi întemeind pe el nevoia de renaştere românească, orientarea ei externă se impunea în mod firesc şi logic către acele puteri europene, care manifestau fenomene similare. Dela începutul mişcării, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană au constituit preferinţele exclusifve ale naţionaliştilor români. Aceasta a fost suficient ca democraţii noştri, aţâţaţi de Franţa şi Anglia, de francmasonerie şi de iudaism, să declare pe orice simpatizant cu naţional-socialismul trădător de ţară.

In România Regelui Carol II, naţionalismul a fost înfierat ca; „Hitlerism”. Pentru a înlătura aşa zisa primejdie de hitlerizare a ţării şi pentru a salva sistemul genevez, Regele a transformat guvernul democratic în teroare poliţistă, iar pe vechii politiciani în simulatori cinici ai nouilor idei. Astfel, naţionaliştii români au fost împuşcaţi cu sutele şi cu miile, ca partizani ai lui Adolf Hitler. Afară de Germania, nu există nici o ţară din Europa, unde ideile marelui erou al vremii noastre să fi înregistrat atâtea sacrificii de sânge tânăr ca în România.

Ca o consecinţă a vechiului sistem, catastrofa recentă a ţării mele, care a pierdut în câteva săptămâni patru provincii cu şapte milioane de locuitori, .dintre cari aproape patru milioane de Români neaoşi, a grăbit prăbuşirea Regelui şi a teroarei poliţieneşti. Revoluţia legionară e astăzi stăpână pe România. Concepţia naţionalistă a devenit concepţie de stat şi, ca urmare logică, încadrarea României în politica Axei e un fapt îndeplinit. Această încadrare însă nu e întemeiată numai pe convingerea neclintită a tineretului român; ea e consfinţită pentru totdeauna de imensul sacrificiu de sânge pentru aceeaşi credinţă, în numele căreia Adolf Hitler e biruitorul Europei.

După cele spuse până acum, rămâne să adaug câteva cuvinte, tot în legătură cu necesitatea unei reale încadrări a României în viaţa europeană.

Am subliniat că mişcarea revoluţionară a tineretului românesc s’a născut simultan, cu fascismul şi cu naţional-socialismul. Faptul acesta n’a rămas numai de natură sincronică, ci el a evoluat sub zodia încurajării sorbite dela cele două mari mişcări din sudul şi din centrul Europei. Afară de aceasta, osatura ideologică şi fizionomia spirituală a noii mişcări româneşti au fost date dela început de o revistă, care a făcut epocă în România, pe nume Gândirea. Cercul acestei reviste, alcătuit din scriitori, poeţi, filosofi şi teologi, lucrează de douăzeci de ani la aprofundarea şi sistematizarea doctrinei româneşti, ale cărei linii sumare le-am expus. Sub influenţa ei, s’au născut în ţară o pleiadă de reviste în acelaş spirit nou şi cinci mari ziare: Calendarul, Cuvântul, Buna Vestire, Curentul şi Porunca Vremii.

Ziarul Calendarul, care era ediţia zilnică a revistei Gândirea, a fost cel dintâi ziar românesc, oare a relatai metodic în România ce însemnează fascismul şi naţional- socialismul, încă înnainte de triumful acestuia în Germania. Foarte multe din articolele lui au fost reproduse la timp în presa naţional-socialistă a Reichului. In legătură cu noua noastră orientare în Europa, nu e lipsit de semnificaţie să subliniem aici că aproape toţi scriitorii, cari alcătuesc cercul revistei Gândirea şi au inspirat ideile ziarelor pomenite, şi-au făcut studiile superioare la Universităţile germane. Intorşi acasă, ei sunt aceia cari, cu ajutorul disciplinei germane, au mers direct la izvoarele românismului şi au cristalizat telementele spiritului autohton, de care am vorbit. Fenomenul acesta contimporan nu e unic. Toţi marii scriitori, poeţi, cugetători şi reformatori politici din istoria modernă a culturii noastre s’au adâncit în cel mai autentic românism sub influenţa culturii germane. Nu mă grăbesc să fac din aceasta o lege a afinităţilor elective, fiindcă nu despre aceasta este vorba. Dar nu mă pot opri să constat următoarele în legătură cu influenţele străine asupra spiritului românesc.

Există două mari influenţe ce se exercită asupra spiritului românesc în sensuri cu totul contrare: influenţa franceză şi influenţa germană.

Influenţa franceză se repercutează asupra românismului ca o superficializare şi ca o înstrăinare treptată de sine însuşi. Intelectualul format la Sorbona se desromânizează şi se parisianizează. Afinităţile de rasă şi strălucirea culturii franceze fac din el o simplă anexă. Totul e spus de Franţa, nimic nu mai e de adăugat. Fenomenul acesta se petrece în toate ţările neolatine. Miguel de Unamuno l-a denunţat şi l-a înfierat ca pe o nenorocire a culturii spaniole. Scriitorii belgieni se plâng că ţara lor a devenit o provincie culturală a Parisului. Nici Italia dinaintea fascismului nu era străină de o asemenea influenţă.

Dimpotrivă, influenţa culturii germane se repercutează nu ca o seducţie, ci ca o provocare, ca o zguduire a spiritului, determinându-1 să se caute pe sine însuşi şi să se afirme în ce are el mai specific şi mai autentic. Din adâncul culturii germane vorbeşte parcă o înţelepciune socratică: Gnotii se auton! Cultura franceză robeşte; cultura germană desrobeşte. Cultura franceză anulează personalitatea; cultura germană îi descopere fondul propriu. Pe cât de sterilă e astfel influienţa franceză, pe atât de fecundă e cea germană. Afară de aceasta, Parisul care rezumă Franţa, n’a creiat, dela războiul mondial încoace, nici o valoare nouă de circulaţie largă, mărginindu-se să repete stereotipic cunoscutele lozinci ale revoluţiei de acum 160 ani! Noua orientare, noile valori menite să fecundeze viaţa le făuresc numai popoarele care, descifrând şoapta misterioasă a Providenţei, sunt capabile să se reînnoiască mai întâiu pe ele înşile.

Dela Dunărea de jos, am venit aci nu pentru a măguli spiritul german, într’un mare moment al gloriei sale în lume, ci pentru a-i face această mărturisire. Dunărea, marea trăsătură de unire a ţărilor din Europa centrală şi sud-estieă, aduce apele germane din Pădurea Neagră până la ţărmurile noastre. E timpul să vedem în această indicaţie a naturii splendidul simbol al fluviului de viaţă comună ce începe!
Nichifor CRAINIC
Revista Gândirea, Anul XIX, Nr. 10, Decembrie 1940