Garda de Fier

Dintr’un punct de vedere, şi anume, dintr’un punct de vedere metafizic, lucrurile nu sunt ci se fac. Ce însemnează asta, că lucrurile se fac ? Insemnează mai întâi că se agită, că există acolo, în inima lor, o strădanie. Nu se ştie cum, în ce fel; o strădanie spre ceva, după un anumit plan. Destul atât, că lucrurile se agită. Şi mai însemnează ceva; mai însemnează anume că acea strădanie există în lucruri dinaintea lucrurilor, de când lumea. Cum există ea în lucruri dinaintea lucrurilor ? Intr’un fel se poate. Strădania există ca potentă, ca virtualitate a lucrurilor, şi prin ea se fac lucrurile. Dar acest dinainte sau acest de când lumea nu este un punct determinabil, precis determinabil pe linia timpurilor. El poate fi aruncat în trecut la infinit, şi numai acolo. Altfel nu se poate. Şi asta însemnează iarăşi că această strădanie vine din infinit şi va dura în viitor tot până la infinit. Căci n’are niciun motiv să moară, şi nici o raţiune.

Aşadar strădania în lucruri este veşnică. Şi din acest caracter de veşnicie se poate deduce că în universul lucrurilor există o devenire, o devenire tot veşnică, adică fără margini. Asta însemnează că nu sunt niciodată stări pe loc, şi că lucrurile nu se îndeplinesc perfect. Adică nu se îndeplinesc fără nici o altă trebuinţă, ceiaee nu arată deloc că ele ar fi neisbutite, sau că nu şi-ar ajunge lor. Nu. Lucrurile se fac în marginile lor de existenţă, şi sunt izbutite întrucât îşi ajung lor. Faptul că nu sunt îndeplinite perfect spune numai că formele nu rămân aceleaşi, că nu există geometrie veşnică. Şi cu atât mai mult, nu există nici un anumit fel de încremenire de care se vorbeşte în fizică, şi nici punctul de ghiaţă al morţii, acea limită teribilă botezată sub zero absolut. In lume nu-i este dat nici unui lucru să rămâie aşa cum este, nici plantelor şi nici oamenilor. Cel puţin în lumea noastră materială şi istorică. Dincolo, în transcendent, poate fi altfel. Şi trebue să fie altfel, fiindcă dacă n’ar fi altfel, n’ar mai fi transcendent, ci ar fi tot o lume terestră, sau în cel mai bun caz, o prelungire a condiţiilor terestre. Că în lumea noastră, în monotona împărăţie a materiei, lucrurile se petrec aşa, ne arată chiar experienţa noastră istorică, dura noastră experienţă, de multe ori plină de aceiaşi strădanie dureroasă. Poate că undeva stă scris, că tot ce se face, să se facă cu durere. Formele se fac una dintr’alta prin tragica lor strădanie de început; mai ales în istorie, lucrurile se văd de minune.

In bătrânul nostru continent, şi în afară de el, se aude un vuet care seamănă cu un plâns. Un efort istoric. O lume vrea să se rupă dintr’alta, şi într’o măsură oarecare, s’a rupt. Dintr’un sfârşit se face un început; un început care şi-a aruncat luminile. In cele ce urmează, încercăm să desprindem câteva din ele.

Vremurile care încep sa se ducă, sau altfel, care încep să nu mai fie, să nu se mai potrivească, sunt vremuri esenţial raţionaliste. Adică vremuri în care rânduirile se fac după logica oamenilor şi nu după logica lucrurilor. Şi acesta nu-i semn bun. Omul raţionalist vrea să înlocuiască ce este şi ce trebue să fie, cu planul lui, cu ceiace vrea el. Este şi acesta un fel de eroism, dar mai degrabă este un fel de rebeliune. Cea mai grozavă rebeliune. Rebeliunea lui Adam, rebeliunea celor care au vrut să facă turnul Babel. Adam a fost pus dê. Dumnezeu într’un sistem de legi, într’un univers de existenţă, şi dela o vreme, el căuta altceva. S’a ridicat împotriva acelei stări. Şi din momentul acela omenirea suferă, se chinue. Rebeliunea Ini a devenit rebeliunea tuiuror oamenilor, pierderea pentru totdeauna a fericirii terestre. Asta se chiama instinctul demiurgic al omului. Raţionaliştii se caracterizează esenţial prin acest instinct demiurgic. Ei au încercat un fel de omogenizare socială, aşa numita democraţie. Un fel de omogenizare prin curenţi, dar nu prin curentul care pleacă de jos în sus, ci invers. N’au încercat niciodată să ridice pe cei slabi la măsura celor tari, ci altfel; au încercat să aducă pe cei de sus la cei de jos. Şi pentru asta s’a vărsat mult sânge. Istoria revoluţiei franceze îşi va aminti întotdeauna de cruzimea frumosului Saint-Just, arhanghelul teroarei. Ei au încercat, cu alte cuvinte, o aducere regresivă, contra progresului şi contra naturii. De atunci spiritul a început să slăbească, şi cu el oamenii: s’a lăsat peste ei un fel de criză spirituală. Elanul pentru valorile înalte s’a oprit. Toată strădania lor se resfrânge în planul vieţii materiale. Nimic în afară de ea, nici moarte, nici Dumnezeu. Din punct de vedere spiritual era o structură antică, cu alte cuvinte, oamenii îşi puneau eul lor personal în centrul vieţii. Şi totul se învârtea în jurul acestui eu. Nici o aspiraţie spre înalt, spre diafan. Oamenii aceştia erau numai de suprafaţă, oameni care lucrează cu abilităţi şi cu întuneric în suflet. Ei erau păgâni, atei, cum păgâni şi atei erau vechii greci. Oameni barbari sub cer creştin, căci încă exteriorul lor era creştin. Şi mai mult decât atât. Omul domniei raţionaliste era omul alterat, câteodată omul aproape negat. Un om oare refuza să se retragă în sine şi care refuza să se cunoască. Peste el s’a prins o altă realitate, suprastructura convenienţelor, şi omul n’a mai fost om. Gândurile lui erau gândurile pieliţii sociale, trecătoare, ca o cucerire în pădurile cu iluzii. A murit sinceritatea şi încrederea în puterile subterane ale sufletului.

Dar formele acestea s’au îndeplinit până ce şi-au ajuns lor. Din momentul acela au început altele să se facă din ele, prin strădania care este dela început în ele.  Formele noui care încep. Aceste forme încep dela om.

Se crede că unii oameni sunt supra-dimenisionali, că prin puterea intuiţiei lor istorice, văd lung înainte. Şi se mai crede, că aceşti oameni aşezaţi în inima lucrurilor, inspiraţi, trag în alb liniile altei spiritualităţi, geometria începutului care luminează. Eu nu sunt contra acestei păreri, dar nu sunt nici prea înflăcărat pentru ea. Şi asta numai pentru simplul motiv că nu ştiu precis dacă oamenii eroi fac istoria sau dacă istoria se face singură. Problema s’a discutat mult, şi se discută încă. Ceiace se vede, şi asta fără nici o umbră de îndoială, este faptul că aproape, peste noi, în aer, se întind liniile unui om nou. Şi nu numai liniile unui om nou, chiar oamenii noi.

Este însă o deosebire esenţială de grad între omul nou definit geometric, adică numai prin liniile spiritualităţii noui, şi omul realizat într’o măsură oarecare într’această spiritualitate; între omul nou abstract şi omul nou concret. Pe noi ne interesează cu deosebire omul nou abstract; problema sub aspectul etic.

Omul nou este rodul unei revoluţii. Nu a unei revoluţii politice, nici a unei revoluţii culturale. Omul nou este rodul unei revoluţii spirituale. Dacă ar fi bine înţeles termenul, am spune rodul unei revoluţii sufleteşti. De unde urmează a înţelege că este o revoluţie interioară. Oamenii care au arătat luminile începutului nou au plecat ca toţii dela aceleaşi constatări. Ei au văzut că oamenii de până acum erau răi, experienţa lor dură i-a făcut răi, dar nu iremediabil răi. In ei a mai rămas ceva bun, şi lucrurile trebuesc începute de la izvor, din rădăcinile pure ale sufletului. O primă răsturnare. Omul nou îşi îndepărtează eul personal din centrul vieţii, îl îndepărtează la margine şi pune în locul lui pe Dumnezeu. In sufletul omului nou, Dumnezeu străluceşte ca un rug aprins. E o trăire profund creştină, toată viaţa centrală i se desfăşoară în jurul elipsei divine. Nu mai sunt eu, ci Christos este acela care trăeşte în mine, spunea acum nouăsprezece veacuri apostolul Pavel. Este un fel de renunţare Ia condiţiile noastre terestre. Mistica creştină ortodoxă spune că cel care crede ca şi apostolul optează pentru apatie; prin simţurile lui funcţionează deacum o putere divină, şi lumea întreagă este văzută numai din plan divin; ochiul lui Dumnezeu este o fântână de dragoste şi lumea cu omeneasca ei condiţie de suferinţă, cu desechilibrul provocat de păcat, trăeşte din nou în Dumnezeu ,întreagă în imensitatea ei şi învăluită de dragostea plină de milă pe deoparte, de admiraţie pe de alta. E o purificare, un drum dramatic prin care omul trăeşte starea primordială, sentimentul de armonie paradisiacă al lui Adam cel dinainte de cădere. Omul revoluţiei spirituale este omul lăuntric, omul pătruns de iubirea divină, şi care iubeşte sincer. Omul cu rază din suflet drept spre cer. Omul iubirii de Dumnezeu, de sine şi de semeni. Omul nou se iubeşte şi pe sine, căci a te iubi pe tine este un imperativ moral. De aci decurge un alt caracter al omului nou: caracterul reflexiv, o reflexivitate întoarsă spre sine. Omul nou se retrage în sine, se retrage să-şi prindă dimensiunile lui intime, să se cunoască aşa cum este, cu raza divină din suflet. E un fel de reabilitare a omului, un minut când ştie că mai are rezerve, şi că durerea lui interioară este încă remediabilă ; un minut când şarpele negru al răului se rupe. Omul nou se ridică drept, şi în acelaş timp, pur. El lasă la o parte suprastructura, ,el lasă la o parte minciuna, căci toate astea desfigureză omul şi umflă mizeria omenească. Omul nou se ridică drept şi pur.

Prezentul nostru este un prezent furtunos, câteodată aproape nebun, un prezent care vrea să se rupă din lepră. Şi în furtuna acestui prezent mor mulţi, se întâmplă chiar că mor cei care ar trebui să trăiască. E un ceas tragic acest prezent când oamenii cei mai buni mor, s’ar putea spune poate, că este un ceas tragic şi nedrept. Dar lucrurile stau altfel.

In noua spiritualitate moartea a primit alt sens, şi este fundamental deosebit, înainte însă de înţelegerea acestui fapt, unele precizări de început. Mă gândesc îndeosebi la etica suferinţii omului nou.

Omul nou suferă multe erori istorice, dar este tare şi ştie să le sufere. Pentru mai bună adâncire ne servim aci de gândurile lui Max Scheler. Pentru omul spiritualităţii noui, suferinţa nu mai este ca pentru ceilalţi oameni, un scandal. Dimpotrivă, suferinţa este o stâncă ce îi apasă sufletul, o stâncă ce îl leagă profund de izvoarele fiinţei. Este o linie de ghiaţă care dă omului nou conştiinţa vie, sensul mai clar al vieţii. Suferinţa în general este un principiu adânc, o semnificaţie secretă, şi sensibilitatea noastră omenească are mai mult spaţiu pentru suferinţă. S’ar putea depăşi chiar aceste idei, şi s’ar putea spune mai mult din punct de vedere mistic, că în memoria ancestrală a omenirii stă amintirea paradisului dinainte de păcat, şi în amintire, dorul de paradis, care este tot un fel de suferinţă, şi încă mare suferinţă.

Dacă este aşa, atunci atitudinea omului nou nu este de-a nega suferinţa, căci suferinţa în cazul acesta este o realitate ce nu se poate nega, şi atitudinea omului nou nu este nici aceia de-a încerca s’o atenueze. Atitudinea lui este de-a pătrunde sensul real al suferinţii.

Omul nou întinde sensul suferintii dela senzaţiile de durere până la agonia metafizică şi religioasă a sacrificiului, căci sacrificiul este culmea cea mai sublimă a suferinţii. Omul nou suferă până la sacrificiu. Sacrificiul însă este socotit ca moartea părţii pentru tot, pierderea unei valori inferioare în profitul altei valori superioare. O moarte de bună voie. Nu însă o moarte pur biologică, sau o moarte numai pentru curiozitatea morţii ,ci o moarte cu sens. Cel care renunţă de bună voie la viaţă o face cu scop, întotdeauna cu un scop mai înalt decât viaţa. Fiindcă acest scop este valoarea superioară. In istoria omenirii mii de oameni au primit moartea pentru cruce, au renunţat singuri la viaţa lor în folosul unei valori superioare, iubirea nemărginită de Christos. Este un exemplu superb de sacrificiu religios, de cel mai înalt sacrificiu omenesc. Kierkegaard, Cervantes, Pascal, Leopardi, Miguel de Unamuno, au trăit numai agonii metafizice, ceilalţi, morţii pentru cruce, au primit sacrificiul religios, mântuirea.

De această etică a sacrificiului se leagă sensul morţii. In spiritualitatea nouă, moartea trebue privită senin, fără îngrijorare, şi cu atât mai mult, fără groază. Ea nu este un fenomen ce vine şi de oare se leagă toate durerile agoniei; ea este un sfârşit prin care intrăm într’altă lume, în durerea veşnică sau în fericirea veşnică. Şi de etica sacrificiului, de acceptarea morţii se mai leagă ceva; se mai leagă o iubire adâncă pentru valoarea superioară, căci sacrificiul mu este decât o dăruire a ta, o dăruire din iubire. Căci nu te poţi dărui şi nu poţi accepta moartea decât într’o stare intensă de iubire. Lucrurile se explică şi altfel. Sacrificiul are puterea formidabilă de-a uni părţile cu totul.

Dar ce însemnează a uni părţile? Insemnează mai întâi, că face armonia părţilor. Armonia e strâns legată de unire; este chiar o condiţie necesară a unirii: Aşa credea şi bătrânul filozof Empedocles. Şi a face armonie în lucruri este altceva decât a pune ură. Armonie înseamnă iubire. Aşa dar, sacrificiul are puterea formidabilă de-a uni părţile. Pe plan etic, aserţiunea se traduce în sensul că sacrificul are puterea nevăzută de-a uni pe om cu Dumnezeu. De-a lega omul de cer. Şi mai departe, luminile sacrificiului se resfrâng şi în politic. Ce însemnează în politic că sacrificiul uneşte părţile? Asta înseamnă mult, enorm de mult. însemnează că prin sacrificiu indivizii se topesc în naţiune, se unesc cu naţiunea. Viaţa naţiunilor şi aproape tot miracolul istoriilor naţionale stă în curajul de sacrificiu, izvorul limpede în care merge deliciul iubirii.

Sacrificiul este aproape un monstru; filosoful de care amintim, Max Scheler, spune că este aşa precum capul lui Ianus, cu două feţe; una spre valea lacrimilor şi alta spre creasta zâmbetului, căci aci sunt date, bucuria de-a iubi o valoare superioară şi durerea morţii. Mai ales durerea morţii ,o durere învinsă de iubire. Prin sacrificiu, omul nou cere moartea, merge spre ea, o caută; sau mai corect, prin acceptarea morţii omul nou caută mântuirea. Sub raportul acesta, omul modern, omul care se duce, este un metazoar. Spiritualitatea nouă stă într’o altă lume de bucurii şi dureri, într’un univers aparte. Frica de moarte, unul din cele mai groaznice izvoare de suferinţă ale omului, nu mai este. Omul nou nu mai simte frica morţii. De aci se înalţă optimismul lui istoric, spiritul eroic al omului nou. In istoria filosofiei au mai fost gânditori părtaşi ai eroismului: Kant, Hegel,Fichte, Nietzsche, etc., şi au mai fost şi în antichitate Socrate şi toată şcoala stoică. Dar eroismul omului nou este altfel; este un eroism de structură creştină.

Suferinţa omului antic, a vechiului grec, mitul lui Hercule, este o suferinţă mai mult cavalerească. Eroul antic caută suferinţa, o caută ca s’o învingă, aşa cum arătau învăţăturile eticei stoice. Dar maniera asta eroică nu rezolvă nimic, căci eroismul cavaleresc cade învins în faţa suferinţelor subterane ale sufletului. Iar când învinge, nu face altceva decât să refuleze suferinţele mari în depărtările sufletului. Etica eroismului stoic, se spune că seamănă cu o fantomă; învinge aparenţa lucrurilor, fantomele. Dar omul antic mai avea un fel de-a învinge suferinţa; o manieră contrarie celei cavalereşti. Asta era apatia, anularea sensibilităţii. O apatie însă mult diferită de apatia misticilor. La cei vechi, la greci, apatia era anularea sensibilităţii şi concentrarea vieţii, în créer. Dar felul acesta de-a învinge suferinţa nu mai este eroic; Monsieur Teste, omul numai créer, nu este deloc erou.

Omul nou vede acest lucru altfel; suferinţa adâncă, suferinţa tenebrelor sufleteşti egală faţă de tine ca şi faţă de alţii, e un fel de viziune senină a unei ordini superioare de lucruri, din care respiră numai iubire. Peste spiritualitatea nouă cade, precum o ninsoare din stele, roua iubirii divine, şi prin ea, omul nou în universul lui de suferinţă se purifică. Christos a suferit pentru toţi, şi calitatea dumnezeiască a celui care a suferit, dă suferinţii creştine o nouă şi misterioasă nobleţe. Aci stă toată deosebirea, toată grandoarea mântuirii întru Christos. Ascetismul creştin este un act pur de mistică şi în afară de orice caracter normativ. Ascetul nu face asceză fiindcă vrea să arate celor din jur că aşa vrea Dumnezeu; el face asceză dintr’o convingere curată de mântuire, şi pentrucă eterul hurie se coboară peste el. Eroismul antic era însă de caracter pur normativ. Socrate nu primeşte să fugă din închisoare şi acceptă moartea fiindcă aşa era drept şi frumos faţă de discipolii săi, nu faţă de dreptul şi frumosul absolut sau faţă de zei. Este deci un sacrificiu legat de un sens îndeosebi terestru, pe când eroismul creştin al omului nou este restrângerea unui sacrificiu de profunzime, legat cu o rază verticală de cer, un fel de învestmântare în nemurire.

Dacă mai îngustăm niţel problema, strângând-o exclusiv la liniile creştinismului ortodox, lucru care de altfel ne interesează esenţial, atunci capitolul suferinţii primeşte un sens mai tare. Suferinţa omenirii, suferinţă ieşită din dorul de paradis, este o stare care întrece condiţiile pur umane; ea se întinde ca o dimensiune uriaşă peste tot spaţiul. Durerea şi suferinţa se restrâng în cosmos; el, cosmosul întreg, suferă şi se transformă prin suferinţă. In gândirea teologică, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm în imagini oarecum terestre, sunt doi poli; Dumnezeu şi omul. Iar între ei toată existenţa, cosmosul, este pătruns de iubirea care se revarsă delà Dumnezeu spre om şi dela om spre Dumnezeu. Ar fi într’un fel, exprimată în termenii cei mai largi, concepţia organicistă ortodoxă, legătura mare dintre sufletul omului şi mediul cosmic.

Nu ne gândim să reluăm problema realităţii naţiunilor în cadrul creştinismului, şi mai ales în cadrul ortodoxiei; ea a fost prea bine discutată de oamenii competenţi. Ne gândim doar să arătăm realitatea primordială a suferinţii şi suprafaţa ei largă, fapt din care reese cu necesitate o etică a suferinţii, şi care duce la sacrificiu. Sacrificiul, la rândul lui, este caracterul ultim şi cel mai tare care duce la eroism. Aci s’ar putea ridica altă problemă; problema anume, dacă sacrificiul face eroul sau dacă, numai eroul este capabil de sacrificiu. Cu alţi termeni, dacă cineva devine erou numai după ce a făcut un sacrificiu, sau dacă el face un sacrificiu numai pentru că este erou. Problema nu este atât de grea cum pare; şi ea se mai poate pune şi altfel. Se mai poate pune în felul următor; dacă starea de erou se face numai după săvârşirea unui act de sacrificiu, sau dacă actul de sacrificiu este cuprins în definiţia stării de erou. Aci lucrurile încep să fie mai clare. Puterea de sacrificiu este o condiţie necesară a eroului. Dar o condiţie absolut necesară. Un erou trebue să fie capabil de sacrificiu; dacă n’are acest foc nu poate fi erou. Toţi eroii istorici şi toţi sfinţii au fost capabili de sacrificiu. Dar altceva; nu toţi eroii şi nu toţi sfinţii au făcut sacrificii. Implinirea unui sacrificiu nu este condiţie necesară eroului. Eroul este, a fost făcut erou dela începutul lui, şi prin faptul acesta, el are în sine virtualitatea de-a face orice sacrificiu. Atât îi este necesar. Dar însemnează asta că între eroul numai cu virtualitatea sacrificiuliu şi eroul cu sacrificiul efectiv nu există nici o deosebire ? Nu. Şi unul şi celait sunt eroi, dar se deosebesc prin ceva. Unul, cel numai cu virtualitatea, este erou, nimic mai mult decât erou; celălalt, este erou, un erou care nu este mai realizat decât cel dintâi, dar este unul care s’a mântuit, sau unul care şi-a mântuit poporul, naţiunea. El a îndeplinit o mare chemare a durerii omeneşti, faptul nostru omenesc de ispăşire. Da, omenesc şi nu eroic. Căci mântuirea este capătul spre care tindem noi toţi, omenirea întreagă şi nu numai eroii. Mântuirea este o finalitate, o finalitate a tuturor oamenilor, şi în acelaş timp a eroilor,  dar a eroilor numai întrucât sunt oameni. Nu întrucât sunt eroi. Dar asta nu însemnează iarăşi că între eroi nu există deosebiri de grad. Discuţia s’a purtat numai asupra condiţiei necesare şi minime a eroului.

Spiritualitatea nouă este eroică. Ceiace nu însemnează câtuşi de puţin, că toţi câţi trăesc în noua spiritualitate sunt eroi. Ei respiră dintr’o atmosferă eroică, dar nu sunt cu toţii eroi; după cum nu toţi cei din comunitatea creştină sunt creştini adevăraţi. De altfel nici nu s’ar putea altfel, fiindcă eroii n’au sens decât acolo unde condiţiile generale de existenţă sunt sub puterile lor. O ţară numai de eroi ar fi o ţară de oameni normali, şi nimic mai mult, cu alte cuvinte, o ţară fără eroi. Dar atunci cum rămâne cu definiţia eroului? Noi am definit eroul, sau nu, am stabilit condiţia necesară şi minimă a eroului. Eroul are în sine virtualitatea sacrificiului. Asta însemnează că dacă la un moment dat, toată lumea ajunge la această virtualitate devine eroică, adică toţi oamenii devin eroi? Nu înseamnă deloc aşa, căci această condiţie dacă este necesară şi minimă, nu este suficientă. Ca să fii erou mai trebue ceva. Mai sunt condiţii de îndeplinit. Dar problema se mai poate suci şi altfel. Când spui că o ţară unde sunt numai eroi, nu este o ţară de eroi, ci este o ţară de oameni normali, asta însemnează că eroul este considerat ca o excepţie, ca o abatere delà normal. Raţionamentul vine aşa; dacă nu este o ţară de eroi este o ţară de oameni normali. Ceiace vrea să spue că eroii sunt normali. Aşa spune raţionamentul, dar nimeni nu crede că el este de drept divin. Şi el poate greşi. Eroul nu este anormal. Dimpotrivă, el este prea normal. Dar există totuşi o abatere. Da, există. Insă o abatere dela frecvenţă, dela mulţimea cazurilor, nu dela normalitate. Am putea spune câteva cuvinte despre ceiace înseamnă normal şi anormal, dar asta este o altă chestiune. Şi să ne întoarcem.

Eroul este virtualitate de sacrificiu, dar nu este numai atât. El este un rod al naţiunii, al colectivului naţional, şi sensul universal al eroului stă în credinţa în biruinţă. Eroul trăeşte într’un univers de elan; un fel de vijelie care zboară în carne, în plante, în lut, şi pe deasupra în spirit, fiorul vieţii şi al diafanului. El este mai presus de spaţiu, dacă admitem părerile unora că spaţiul este semnul morţii. Eroul construeşte timpul în durata sa, căci durata, în aceiaşi ordine de idei, este semnul vieţii. Asta însemnează că eroul nu moare niciodată. Şi aci nu este vorba numai de o nemurire istorică, ci chiar de una ontologică, fiindcă structura sa aproape de sfânt, apt de mântuire, trăeşte mai departe în transcendent. O trăire veşnică.

Poate prea întunecate sau poate prea incoerente, acestea ar fi câteva lumini dintr’un început care se vede.

Axente Sever Popovici
(filozof, asistent al lui Nae Ionescu)
Revista Gândirea, Anul XVI, Nr. 7, Septembrie 1937