Garda de Fier

Scriu aceste pagini în timp ce mă zbucium încă pe un fotoliu ministerial. De două luni durează zadarnica frământare. La 4 Iulie, când am fost silit să mă travestesc în această demnitate, Basarabia era răpită, iar Bucovina sfâşiată pe jumătate. De când sunt eu aici, Cadrilaterul a fost cedat fără discuţie, iar inima şi pământul Ardealului au fost rupte în două. Am pierdut mai bine ca o treime din ţară şi o bună treime din populaţie, dintre care numai fraţi de acelaş sânge cu noi vreo patru milioane. După cedarea Cadrilaterului, aflată ca fapt împlinit chiar de noi miniştrii, am demisionat, înţelegând că nimic nu se mai putea repara din ceeace era hotărît să fie dezastrul României. Demisia mi-a fost respinsă: trebuia să fim solidari în consfinţirea tragediei statului nostru. M’am simţit toată această vreme, lungă cât două veacuri, ca un biet om neputincios, forţat totuş să sprijine cu braţul, în absurd, colosul unui Blockhaus în prăvălie!

Dece mi-o fi dat mie Dumnezeu acest blestem? Să ispăşesc păcatele altora; să pun numele meu pe crime săvârşite de alţii!

Cu nimic nu mă simt vinovat şi tocmai de aceea nici prin gând nu-mi trece să mă desvinovăţesc. Ştiu foarte bine că tragedia României, sub atotputernicia europeană a Germaniei şi Italiei, nu e decât consecinţa logică a nenorocitei politici anglo-francofile, pe care a făcut-o unilateral şi orbeşte democraţia română. Eu n’am fost niciodată francofil şi cu atât mai puţin anglofil; iar democraţia nimeni n’a demascat-o cu înverşunare mai desinteresată, în toată monstruositatea ei, de douăzeci de ani încoace, ca mine.

Acum un deceniu, când a venit Carol II pe tronul României, eram un biruitor, fiindcă luptasem pentru cauza lui ca puţini alţii. Aş fi putut să beneficiez de toate graţiile, de toate onorurile, de toate bogăţiile, sub această domnie de pomină, care s’a început în delirul mulţimii şi s’a sfârşit îtu catastrofa neamului meu. N’am vrut s’o fac; şi n’am făcut-o cu o încăpăţânare în stare să desamăgească pe cei din urmă prieteni, cari scontau şi ei beneficii din situaţia pe care aş fi avut-o. Dela început, m’am aşezat deacurmezişul practicelor acestei domnii. Impotriva oricărei aşteptări a tinereţii noastre înflăcărate, ea venea să aşeze tronul peste hruba francmasonică, lângă tron iudaismul, iar deasupra anglo-francofilismul genevez. Ca să rup coaja aparenţelor de pe aceste bube ce aveau să infecteze viaţa lăuntrică a României şi să ducă la prăbuşirea de azi, am înfiinţat ziarul Calendarul. Mi-a fost dat să am cel dintâiu curajul nebun de a ataca francmasoneria, când ea se ascundea în purpura regală; mi-a fost dat să am cel dintâiu curajul nebun de a înţepa pistruii iudaici de lângă tronul ţării; de-a mă încaiera absolut cu toate partidele democratice; de a înfiera pe toţi marii nelegiuiţi ai vieţii publice; de a zvârli dispreţul în obrazul augustei camarile. Nu eram un revoluţionar. Neam de neamul meu ţărănesc n’a ştiut ce e aceea republică : — o concepţie politică de mahala! In naivitatea mea, care era totdeodată curajul meu, voiam numai purificarea monarhiei de paraziţi naţionali şi de insanităţile internaţionale. Aveam un Rege tânăr şi inteligent; îl voiam al duhului autohton şi al unei generaţii tinere care, urând francmasoneria şi iudaismul, dispreţuind democraţia şi internaţionalismul, să clădească sub comanda lui, a Regelui, o ţară nouă din România Mare.

Nu eram un negativist ca atâtea strălucite spirite diabolice. In locul a tot ce trebuia dărâmat, propuneam soluţii care, abia după atât amar de ani, au căpătat actualitate în nenorocita noastră patrie.

Democraţiei îi opuneam corporatismul. Un singur citat din sutele de articole câte le-am scris:

„Ceeace trebuie să reţinem încă odată, din aceste dureroase întâmplări, noi cari suntem convinşi, că partidele politice au adus ruina României, e că aceste partide, deşi nediferenţiate fundamental în doctrinele şi programele lor, şi semănând ca două picături de apă chioară în practicele de guvernământ, se dovedesc a miia oară incapabile de un minimum de sacrificiu când e vorba de salvarea patriei. In faţa acestui adevăr verificat din nou, se impune o altă orientare, categorică, pentru viaţa noastră politică. Şi anume: statul corporativ, singura reprezentare organică şi reală a ţării la cârma statului. Intregul spirit al vremii merge în această direcţie azi, când democraţiile fracţionate în partide au intrat pretutindeni în faza amurgului definitiv”.

Acestea le scriam când era o crimă să vorbeşti în România de corporatism: la 10 Iunie 1932!

In faţa partidelor politice, care au ruinat ţara, propuneam formaţiunea unică şi exclusivă a tineretului. Un singur citat din sutele câte le-am scris:

„România noastră, adânc ruinată de spiritul politicianist al cluburilor, are nevoie de o fundamentală transformare a vieţii politice. De unde să aşteptăm această transformare? Dela miile de oameni curaţi, rămaşi în afara partidelor. Şi mai ales dela tineret. In sufletul acestui tineret se repercutează sentimentul tragic al dezastrului de azi. Dar tot acest tineret, în virtutea miraculoasei taine a exuberanţei lui vitale, poate provoca marea mişcare de reacţiume mântuitoare. Cu o condiţie neapărată: organizarea lui independentă împotriva cluburilor care au ruinat România.

Italia e creată de tineri… Germania se ridică uriaşă din prăpastie pe umerii tinerilor. Tineri ai României, unde sunteţi?”

Acestea le scriam la 26 Iunie 1932, când Garda de Fier, susţinută fără limită, era abia la începutul organizării. Acum 9 ani, când predicam de unul singur în publicistica noastră aceste idei, ele apăreau atât de noi şi de neobişnuite încât toată ciupercaria profeţilor de azi nici nu le bănuiau măcar însemnătatea. Corporatism şi partid unic — partid unic al tineretului, iar nu al colecţiei de estropiaţi ai cluburilor politice! — amândouă aceste idei năzuiau la organizarea modernă şi la regerarea morală a vieţii interne româneşti.

In ce priveşte politica externă a României, predată pe atunci în braţele Franţei şi Angliei, şi dormind dusă sub păienjenişul Societăţii Naţiunilor ca fecioara din poemul eminescian, fără îndoială că vechii cititori ai Calendarului îşi aduc bine aminte de campania îndelungă împotriva Franţei, arătându-i putreziciunea morală, împotriva Genevei şi a mondialismului ei, demonstrând imposibilitatea de a fi pus în practică; aceiaşi cititori îşi amintesc desigur avalanşa articolelor despre Italia mussoliniană, articole ce constituiau pentru publicul nostru revelaţia unei ţări şi a unei ordini politice cu totul noi, şi tot astfel potopul de articole despre maţiona-socialisimul german încă de pe când acesta nu ajunsese la guvern.

De acum noua ani, şi înaintea oricui în ţara noastră, am luptat pentru o politică de apropiere de Italia şi de Germania cu scopul de a contrabalansa revizionismul maghiar ce căuta să se sprijine pe aceste ţări.

Iată ce scriam la 21 Octombrie 1932 despre raporturile noastre cu Italia:

„Anexaţi total la politica Franţei, am neglijat total Italia. Un prieten sosit dela Roma, cu legături în anturajul Ducelui, îmi spunea zilele trecute că d. Mussolini, întrebat asupra raporturilor cu România, a răspuns: „Italia a făcut tot posibilul să se apropie de România, dar România a făcut tot posibilul să se depărteze de Italia”. Aceasta e situaţia reală. Iar Italia a îmbrăţişat cauza Ungariei…

România nu are nici un fel de politică externă proprie. Predată Franţei, ea a renunţat la orice iniţiativă. O diplomaţie e insă într’adevăr diplomaţie întrucât nu se culcă pe o ureche ci, în afară de constelaţia actuală în care se găseşte ţara, îşi creează negreşit legături în partea cealaltă. Situaţia noastră geografică şi spiritul însuşi al istoriei noastre politice ne obligă la o echilibristică perpetuă în legăturile cu străinătatea. Să fim pregătiţi pentru orice eventualităţi. Dar noi, pentru a fi pe placul Franţei, care ne tratează ca pe o simplă colonie, am renunţat la orice iniţiativă, la orice activitate diplomatică, la orice urmă de politică externă proprie”.

Am fost după aceea în Italia, în 1933 şi 1934, am avut cinstea să discut îndelung cu Ducele eventualitatea unor raporturi strânse între dânsul şi ţara noastră şi ştiu cât erau de dorite aceste raporturi şi ce foloase imense am fi putut să tragem din ele. Ca o concluzie a ultimei convorbiri, din August 1934, Benito Mussolini mi-a repetat de trei ori următoarea frază cu dorinţa s’o transmit Regelui Carol II: „Spune din partea mea Regelui României că e necesar să se debaraseze de democraţie, care va fi nenorocirea lui, şi să îmbrăţişeze fascismul, care va fi salvarea lui“. Cum eram un ciumat, n’am putut transmite direct acest profetic avertisment. L-am încredinţat unui curtean care, sunt aproape sigur, n’a avut bărbăţia să-1 comunice.

Precum am spus, fenomenul german l-am urmărit sistematic cu un an înainte de triumful hitlerismului. Am avut curajul ca în ostilitatea intregei democraţii şi a întregei prese iudaice şi iudaizate, să public încă de pe atunci în Calendarul o serie de interviewuri cu fruntaşii naţional-socialismului german, provocându-i să se exprime singuri despre eventualele relaţii ale Reichului cu România.

Comentând interviewul d-lui von Tecken, scriam la 11 August 1932:

„De câtăva vreme fenomenul german se menţine pe primul plan al atenţiei europene. L-am urmărit şi-1 urmărim cu încordată luare-aminte, fiindcă suntem convinşi că el poate fi dintr’un moment într’altul determinant pentru viaţa de mâine a continentului. Din vastul rezervoriu german, care clocoteşte de frământările politice, sociale, economice şi naţionale, cele mai adânci din câte se cunosc astăzi, poate să zbucnească un nou războiu, poate să răsară o mare biruinţă împotriva comunismului, poate să se închege forma cea nouă de viaţă social-economică în stare să înlocuiască regimul democraţiei capitaliste, azi în completă derută. Mobilitatea spiritului german în continuă devenire e susceptibilă de noi forme de viaţă în măsură mai mare, comparată cu spiritul altor popoare europene”.

In 1933, Adolf Hitler era stăpânul Reichului. Relaţiile cu noua Germanie ne interesau cu atât mai mult. Am publicat în Calendarul un lung şi foarte interesant interview cu d. Alfred Rosenberg, care era doctrinarul politicei externe naţional-socialiste. Comentându-l, scriam la 7 Mai 1933:

„D. Alfred Rosenberg crede că tot complexul de probleme ale ţărilor din bazinul dunărean se poate rezolvi pe cale paşnică şi amicală. Germania participă la soluţionarea lor „desinteresat şi obiectiv”. Noi ştim ce însemnează pentru economia germană bazinul dunărean, care constituie pentru ea un obiect de intens studiu şi încordată atenţie. Ştim iarăşi ce însemnează pentru noi, pentru economia noastră, Germania. Pentru o ţară agricolă şi neutilată ca România, Germania industrială nu poate fi indiferentă; şi invers. „Puteţi fi sigur, zice dânsul, că România va avea un rol corespunzător forţei şi importanţei sale în măsurile noastre economice”. Noi mai ştim însă că Germania hitleristă urmăreşte o foarte strânsă legătură între politic şi economic şi că, deci, relaţiile economice vor fi regulate de cele politice. Totul atârnă de atitudinea politică a României faţă de noul regim german. Intrând în joc însăşi interesele noastre vitale, nu ne putem îngădui luxul de a simula, ca pană acum, faţă de Germania, atitudini ce sunt ale altora şi nau dece să fie ale noastre”.

Planul d-lui Alfred Rosenberg s’a realizat exact „pe cale paşnică şi amicală”, aşa cum l-a anunţat la 6 Mai 1933; cu deosebirea că noi am rămas surdo-muţi la oferta de „relaţii cordiale” ce ni se făcea atunci. Continuând să facem jocul Franţei şi Angliei, am pierdut, după Basarabia şi Bucovina nordică, jumătate din Ardeal. Aşteptând convertirea noastră, Germania bitleristă nu se exprimase niciodată în favoarea revizionismului maghiar. Calea era deschisă larg pentru un acord între România şi noul Reich. Acest acord l-am cerut categoric la 4 Iulie 1933:
„Nu cunoaştem nicio declaraţie germană cu privire la tratatul dela Trianon.

Cunoaştem, dimpotrivă, declaraţiile d-lui Alfred Rosenberg, conducătorul politicei externe a partidului national-socialist german, făcute Calendarului, prin care „noul imperiu”, adică regimul hitlerist, doreşte cele mai cordiale relaţii cu România. E dela sine înţeles că aceste cordiale relaţii nu presupun revizuirea tratatului dela Trianon, adică revizuirea graniţelor României. Germania nouă, revizionistă în vederea Coridorului, a păstrat o prudentă şi semnificativă rezervă în ce priveşte tratatul dela Trianon, pe care Ungaria furibundă l-ar voi sfărâmat de pumnul german. Berlinul ne pune la îndemână posibilitatea de a, lua noi iniţiativa. Lichidarea revizionismului maghiar atârnă în mare parte de un viitor acord de colaborare mai strânsă între România şi Germania, acord pe cărei noi îl concepem în spiritul Genevei”.

In spiritul Genevei, care domina pe atunci politica internaţională, dar care îngăduia totuşi asemenea acorduri.

Rezumând, prietenia faţă de Germania, pe care o preconizam de unul singur, se întemeia pe două argumente: unul, interesul economic; al doilea, contrabalansarea revizionismului maghiar. „Adevărul acesta, — scriam — dacă nu-1 înţeleg democraţii noştri anacronici şi străini de spiritul nou al vremii, îl înţelege perfect tânăra Românie naţionalistă”.

In numele acestei tinere Românii naţionaliste, îl formula în 1937, printr’un răsunător manifest, Corneliu Codreanu. România democrată, România maimuţelor Parisului şi a lacheilor Londrei a rămas şi de această dată surdă şi mută. Italia şi Germania de acum nouă ani alcătuiesc Axa de azi, atotputernică prin forţa spiritului si a braţului. Catastrofa noastra devenise inevitabila. Cu o nedemnitate care egaleaza nepriceperea anterioara, am cersit în ultimul ceas garanţiile pentru un biet trup cu mâinile si picioarele taiate. Aceste garantii se puteau obtine însa demn şi folositor, pentru o tara neciopârţita, daca democraţia româna ar fi înteles la timp sa faca politica intereselor patriei.

A facut-o, în schimb, pe aceea a tuturor tradarilor şi a tuturor crimelor.

Eu am fost asvârlit în temnita, târît la judecata, ruinat, interzis, ţinut un deceniu la periferia vieţii, ca un câine aruncat pe maidan: iar tânara Românie nationalista — secerata în floarea inteligentelor ei si ajunsa cadavre expuse la raspântie.

Doamne, dece mi-ai dat mie, care am trait gloria României Mari, blestemul sa vad aceasta catastrofa, ce cutremura pâna şi mormintele martirilor ?

Nichifor CRAINIC
Revista Gândirea, Anul XIX, Nr. 7, Septembrie 1940