Garda de Fier

In faţa Bisericii Sfântul Anton, Duminică 17 Ianuarie 1937: Studenţimea legionară aduce omagiu eroilor Ion I. Moţa şi Vasile Marin

Fie-ne îngăduit să aducem în această revistă ardeleană omagiul nostru adânc publicistului care şi-a luat sborul de pe aceste meleaguri, ducând mai departe o tradiţie familiară atât de scumpă Ardealului de ieri, omului cu inima neprihănită şi eroică, în viaţă şi în moarte, Ion I. Moţa.

Sufletul ţării a vibrat prelung la auzul ştirii despre moartea lui năpraznică, sufletul bun şi mare al ţării româneşti i-a cuprins pe el şi pe Vasile Marin, cu dragostea înduioşată din care răsar legendele. Jertfa vieţii,  acceptată cu solemna seninătate a celor ce cred în rodnicia ei, se învălue subt ochii noştri în apoteoză de baladă. Dar moartea aceasta nu e decât actul final, încheierea logică a unei vieţi a cărei lege de fiecare zi a fost eroismul. Ion I. Moţa a trăit în atmosfera pură a culmilor nu prin excepţie şi nu prin curiozitatea intermitentă a diletanţilor căutători de experienţe, ci urmând cu statornicie porunca unui destin înalt.

Intr’un articol publicat în „Pământul strămoşesc” din 1 Septemvrie 1927, sub titlul „O vorbă ardelenească pentru „Lordul” Rothermere”, Ion I. Moţa scria aşa: „In noi vorbeşte adâncul unui suflet curat, gata de orice jertfă pentru apărarea adevărului care ne e singurul îndemn. Noi nu vorbim de lângă sacul cu bani (şi în eventuale zile de foc, nu ne vom apăra spusele în felul cum le vor apăra asemenea gladiatori), ci noi vorbim din pragul eternităţii în care suntem gata oricând să intrăm, pentru împlinirea acestui ceresc îndemn”…— Pretenţiilor rothermeriste Ion I. Moţa opune apărarea ţării din „pragul eternităţii”. Poziţia e profund caracteristică şi e invincibilă. Omul acesta a trăit în permanenţă pe un plan metafizic şi lucrurile acestei vieţi le-a măsurat după criterii de eternitate. Aici nu sunt grade şi nuanţe, nu sunt compromisuri şi concesii. Obligaţiile de a merge până la capăt în apărarea unei poziţii recunoscută ca dreaptă, sunt dela sine înţelese şi sunt atât de fireşti, încât riscul vieţii devine un amănunt lipsit d e importanţă.

Acesta e climatul în care a trăit Ion I. Moţa.

Cine l-a cunoscut nu se poate să nu-mi dea dreptate şi cine-i citeşte cartea: „Cranii de lemn”,  prieten sau adversar, nu se poate să nu se pătrundă de prezenţa dogoritoare a unei credinţe nemărginite.

A fost un prinţ al spiritului şi purta distincţia unui destin excepţional cu acea firească lipsă de ostentaţie care e suprema podoabă a celor aleşi. In toată făptura lui fină şi curată, în ochii limpezi ca seninul cerului,  în vorba lui apropiată şi caldă era numai măsură şi armonie, — şi izbucnirile patetice pe care, judecând după viforoasele peripeţii ale vieţii lui de luptător,  cineva,  necunoscându-l îndeajuns,  i le-ar fi presupus,  erau streine de el. Viaţa lui,  măreţ îndrumată, — în întregimea ei şi nu prin aparenţe căutate, — avea o consecvenţă interioară, un echilibru de oţel. Şi prin realizarea acestei minunate şi aristocratice cuviinţe,  Ion I. Moţa a fost o întrupare autentică a geniului rasei noastre de ţărani de străveche nobleţe.

Ion I. Moţa a crezut,  a trăit pentru credinţa lui şi a murit pentru ea moarte de martir. Prin ce vâlvătăi s’a limpezit lamura acestei credinţe ireductibile,  atotbiruitoare,  nu vor şti-o decât foarte puţini; poate nimeni… Va rămânea,  poate,  o taină închisă pe veci în maiestoasă tăcere a morţii. Dar că pragul certitudinilor definitive şi iluminate l-a cucerit prin lupte şi sbucium,  prin victorii asupra lui însuşi,  e de ghicit din cuvinte de foc ca acestea:  „Când vei spune cumpliţilor tăi duşmani: Nu-mi pasă dacă mă veţi zdrobi sau nu,  nu-mi pasă dacă voi vedea sau nu ziua biruinţei,  dar sunt sigur că jertfa mea va aduce prăbuşirea voastră,  şi când porneşti şi te menţii în luptă până la capăt, cu această hotărâre senină,  nu încape nici o îndoială că porţi în tine o forţă pe care nici o tehnică represivă nu o poate birui. Spiritul de jertfă este esenţialul” („Cranii de lemn”, p. 212).

Spiritul jertfei totale a fâlfâit ca un steag în naţionalismul lui Ion I. Moţa. Naţionalism arzător,  pentru care patria era înglobată în categoriile divinului şi care se înfiora de zările infinite ale vieţii fără început şi fără sfârşit a neamului. In sufletul lui Ion I. Moţa,  s’a aprins din nou flacăra din sufletul eroic al lui Bălcescu.

A murit la Majadahonda, alături de tovarăşul de gânduri şi credinţă, Vasile Marin, simbolizând şi prin această moarte frăţească,  desăvârşirea unirii româneşti pe care cu atâta avânt a susţinut-o. A murit pe tărâmuri îndepărtate, pentru Cruce pe care o socotea indisolubil legată de soarta neamului său. Dar ideea morţii o primise de mult şi îi adâncise,  ca nimeni altul,  sensul tainic şi fecund pentru viaţa veşnică a Patriei.

Ion CHINEZU
Revista “Gând Românesc”, Cluj, Anul V, Nr. 1, Ianuarie 1937