VIAŢA DE DINCOLO DE MOARTE de Mihai Niculescu
Ceea ce s’a petrecut la 6 Septembrie nu seamănă cu nimic din ce a fost până acum în istoria neamului românesc. Să recapitulăm, începând aşa:
Românii la venirea ungurilor
De un an şi jumătate, cei mai mulţi dintre noi erau trimişi — şi plecaseră fără tocmeală — să vegheze cu armele’n mâini la hotarele ţării pândite de lăcomia celor cari aşteptau doar momentul prielnic. ,,Cu armele’n mâini” e doar un fel de a spune, o blestemată deprindere euforică, pentrucă, cinstit vorbind, eram cu mâinile goale, iar nădejdea s’a văzut că tot la „pieptul de aramă” se refugia, în care generozitatea celui dintâi bard al înzestrării oştirii plantase legendarele şapte vieţi. Aşadar, proporţional, aritmetic, superioritatea sta de partea noastră! Cine mai era ca noi? Intr’adevăr, cine mai era ca noi…
Aşa-i, sergent Toader care-mi spuneai simplu, fără emfază: “Numai să poftească, domnule sublocotenent, că dobor avionu’ cu furca”. Aşa-i, domnule locotenent P. B. care te aflai cu bateria la Prut, în noaptea aceea când n’a dormit nimeni de hărmălaia tancurilor roşii: „Aşteptam ordin, cu obuzu’n ţeava. Aveam lunetă doar la un tun, la celelalte ochiam cu colimatoarele, fiindcă nu ne veniseră încă lunetele… din străinătate. Da’ tot îi prăpădeam, mă băiatule”.
Ehei, astea le ştiam numai noi, că doar la Bucureşti erau împestriţate bulevardele cu afişe de-a mai mare dragul „Atenţie, duşmanul ascultă” — sau, pe’nţelesul care l-am aflat mai târziu: “Taci, că le turburi siesta”. Norocul lui, al duşmanului, că habar n’avea (!) de ce ştiam numai noi. Intr’adevăr, mare noroc, c’a scăpat cum a scăpat, numai cu-atât. Vorba cuminte şi’nţeleaptă a înţelepţilor noştri: „putea sa fie şi mai rău”.
Şi dumneata, bădiţă Aroane, îţi mai aduci aminte — iartă-mă că te sgândăresc, doar ai rămas dincolo, la Oradea, pentru mustrarea noastră, a celor de dincoace — când a anunţat crainicul la radio, minutul de reculegere — era după 29 Iunie — cine-a înjurat dintre noi şi ne-a plesnit cu vorbele: „Dacă în douăzeci de ani nu v’aţi putut reculege…”?
Ei da, cioclii României Mari îi dădeau într’una cu “strânşi uniţi” — şi uite, ne-am tot strâns unu’ntr’altul de nu mai puteam răsufla şi gata-gata era să crapăm înăbuşiţi cu mâna’n beregata unul-altuia.
Şi să-ţi mai spun, bădiţă Aroane, că poate domnia-ta, de la Oradea unde te afli nu vei fi „luat la cunoştinţă” — cum ziceţi voi, ardelenii — ce-a mai fost prin Capitală — creerul ţării, de! Dospit de’nţelepciunea funesta a strigoilor naţiei.
Am mers aşa, din „reculegere” în „reculegere”, că abia de-apucau să deschidă cinematografele şi iar se’nchideau pe câte-o săptămână, de nu mai avea răgaz şi tihnă bietul cetăţean grijuliu de binele ţării, să se îmbărbăteze cu vreun film eroic şi să-şi mai vină’n fire gustând dintr’o fleică’n sânge, la un ţap cu muzică…
Şi în acest timp trupul ţării se’nchircia sfârîind, mistuit în drăcească văpaie şi-i urmăream neputincioşi agonia numărându-i cu groază zilele, ca purtătorul miraculoasei „peau de chagrin” din povestirea lui Balzac.
Până când sufletul naţiei n’a mai putut răbda. Şi s’a întâmplat atunci, în văzul celor cari au ştiut să o vadă, minunea pe care nimănui din câţi au văzut-o nu-i este îngăduit să o ascundă: că morţii nu muriseră. Vremelnicia şi puţinătatea noastră primeau darul vieţii nepieritoare a celor din morminte.
Cine nu-l vede încă si nu îl trăeste, umilit de recunostintă, întelesul sguduitor al vietii de dincolo de moarte?
Duhul lui Corneliu Codreanu si al legionarilor, autoritar si frătesc, transfigurează acum sufletul oricui se împărtăseste dela izvorul neîntinatei lor credinte. Dar mai ales ne obligă: să participăm cu puterile sporite de întelesul jertfei lor, la întocmirea care se pregăteste, a unui suflet si a unui destin românesc, autentic si rodnic.
Spectatori? Desigur, nu putem fi. Cuibărirea în confortul unei atitudini care nu ne angajează răspunderea nu mai este îngăduită.
Am facut din viată bunul suprem, pe care legile noastre omenesti îl pun la adăpostul celor mai aproape sanctiuni. Dar prea des a fost confundată viata cu huzurul nestingherit al unei existente îmbuibate, egoistă si stearpă. Ni se propune acum, prin exemplul unei suferinte illuminate si al unei dârzenii morale fără pereche, întelesul unei vieti care sa fie numai dăruire, fără prihană si fără tocmeală.
Puteam nădăjdui o mângaiere mai întremătoare si o bucurie mai cuviincioasă, mai pură decât aceea care ne îmbie acum – ca o făgăduintă nerostită dar stiută de sufletul fiecărui român – când zi după zi, Ardealul este evacuat “în ordine si fără niciun incident”, iar carnea tării e smulsă bucată cu bucată “conform programului stabilit”.
MIHAI NICULESCU
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 38, Sâmbătă 14 Septembrie 1940
