Garda de Fier

Corneliu Z. Codreanu - Capitanul

Statul nou — după atâta vreme, pentru întâia oară: nou şi românesc — creşte din jertfe. Nu este vorba de poetizări, ci de o dramatică rea­litate, aceea a unei Țări pe care au făurit-o numai mormintele şi umbrele. In care cei vii, cei puțini rămaşi vii, sunt numai executorii unor porunci ce le vin de „dincolo”. Deaceea, mormintele lor — în care dacă nu ne-a intrat şi nouă trupul, ne-am îngropat totuşi o parte din tinerețea noastră, din sufletul nostru entuziast — sunt astăzi singura şi aspra noastră lege.

Mişcarea care a adus poporului român, în clipa în care acesta pierduse nădejdea până şi în existența sa națională, orizonturile unui alt destin, nu are nici-un cuvânt mai mult de spus acestui popor, nu are nici-un program de formulat; ea are mormintele şi morții ei. „Acolo” este doctrina, programul de guvernământ şi credința acestei mişcări.

Din fărădelegile, ura şi ticăloşia care au isbit în tineret, ucigând trupul Conducătorului lui firesc şi al martirului-vizionar, cel mai mare pe care l-a avut acest neam, mormintele trimit îndemnul dreptății, al iubirii şi al respectului, față de noi şi de semeni. Să ne răzbunăm, morții? Da, dar numai prin munca noastră, prin realizările noastre, prin viața noastră. Să ne răzbunăm pe cei care i-au ucis? Dar aceasta nu se poate; ar fi în contra legii creştine pe care Căpitanul a pus-o la baza mişcării sale, ar fi să uităm că din răzbunări au răsărit mormintele camarazilor noştri. De altceva avem nevoe: de dreptate.

Am fost atât de curați în lupta noastră, atât de cinstiți în gândurile noastre, că nu avem nevoie de răzbunări; când dreptatea va răscoli paginile acestor doi ani, să fim siguri că nici unul din cei ce-au dat în tineretul legionar nu va putea scăpa pedepsei cumplite a adevărului. Pentrucă dreptatea nu este numai repararea suferințelor celui năpăstuit, dreptatea este în primul rând pedepsirea celui nedrept. Şi nici-un legionar n’a fost închis, nici-un mormânt nu s’a deschis din dreptate — ci numai sub privegherea nedrepților. Dar nu din răzbunare vor cădea aceştia toți — ci din lumina adevărului, care le va arăta propria lor nemernicie. Lăsați însă pentru aceasta numai dreptatea aspră şi neîndurătoare. Neamul acesta a suferit prea multe nedreptăți, prea cumplite nedreptăți — pentru a nu flămânzi astăzi după dreptate, chiar şi față de duşmanii şi trădătorii lui.

Noi n’am fost numai nedreptățiți — ci huliți şi urâți. Putem oare, în clipa încordării noastre la muncă, să răspundem urii lor, cu ura noastră? Ce departe ara sta de linia Căpitanului, ce sărăcie sufletească ne-ar pustii, cum am uita că Mişcarea Legionară a crescut numai din dragoste şi uitare de sine. Ura noastră pentru cel care a cenzurat gândurile curate ale unuia, a închis şi chinuit trupul neprihănit al altuia sau a curmat viața îngerească a celui de al treilea? Dar la ura conducătorilor acestei Țări şi la neînțelegerea locuitorilor ei, cu ură şi neînțelegere a răspuns Corneliu Codreanu? Sau cu o dragoste de Neam care a dărâmat şi palatul urii şi neînțelegerea celor mulți.

Pentru cei care — pe noi, ca indivizi — ne-au hulit şi prigonit, nu avem decât arma pe care ne-a dat-o Căpitanul: iertarea şi dragostea noastră. Pe cei care ne-au prigonit pentru lupta noastră românească, pentru călăii Neamului — nu există însă iertare. Pentru aceia, dreptate cu pedeapsa cumplită. Este, de dincolo de mormânt, ordinul Căpitanului!
Mai există, însă, o lecție a mormintelor. Este lecția demnității, a tăcerii creatoare, a cinstei sufletesti, a dârzeniei caracterului — din care creşte respectul pentru tine, pentru OM şi pentru gândurile lui. Şi lecția aceasta trebue reamintită. Nu nouă, celor care am crezut nebuneşte, zi de zi, ne-am manifestat tot zi de zi, această credință. Cel puțin în aceşti doi ani din urmă am învățat şi noi ce înseamnă caracterul — l-am învățat dela morții noştri, ne-au făcut să credem în el jalnicile tânguiri, cu atât de comice manifestări, ale lichelelor neamului acestuia.

Da. Primul om care a pus degetul pe rana cea mai gravă a acestui neam, a fost Carol I când a cerut caractere. I-a fost dat Legiunii să realizeze gândul Marelui Rege. Dar să-l realizeze numai înlăuntrul Legiunii; în afara ei, noțiunea a rămas streină şi inutilizabilă. Doi ani ne-o arată.
Câteva zile — acestea din urmă — ne înspăimântă prin proporțiile cu care ne denunță boala. Cum, oameni care au aplaudat vechiul regim, oameni care au scris — şi scrisul în public şi pentru public este cel mai grav act de solidarizare pe care-l poate făptui cineva — aprobând chiar numai un singur om din cei ce-au strivit tineretul, oameni care din oportunism au pus o uniformă care simboliza înjosirea națiunii — vin astăzi să salute Legiunea? Pentru laşi şi lichele, au murit cei mai buni din generația tânără? Nu, domnilor, pentru Domniile Voastre, Legiunea n’ar fi sacrificat nici măcar un pocnet de pistol de alarmă! Pentru istoria acestui neam, pentru poporul cel uitat şi năpăstuit, pentru poporul ținut deopotrivă departe de ogorul nelucrat şi de fruntariile neapărate, pentru ei au murit oameni şi luptă astăzi alții. Cum, Dumneavoastră, care v’ați hrănit din gândul celor care au lovit în Căpitan — veniți astăzi să ne vorbiți nouă despre El şi Legiunea — care este numai a Lui? Dumneavoastră credeți că morții noştri sunt drapele pe care le puteți fâlfâi în toate vânturile ?

Nu pot să înțeleg nici chiar pe aceia care fără păcatul prigoanei — atunci când Legiunea era cunoscută şi moartea lui Moța şi Marin este data de când ea a intrat în casa oricărui român — pot veni astăzi să-şi manifeste dorința de a deveni legionari.

Dar, în special, pentru primii scriu, pentru complicii prigoanei. Nu vă face să roşiți, acest gând — atunci când ştiți câte jertfe cinstesc numele de legionar?! V’o spune un tânăr care se simte fantastic de mic şi de înjosit de faptul că n’a făcut nici-o zi de închinare — în timp ce alții numeau —, deşi are conştiința curată că n’a ezitat nici-o clipă în activitatea lui, în credința lui sau în hotărîrea de a înfrunta orice soartă pentru Legiune şi Căpitan. Dar, dumneavoastră, neutrii, oamenii care ați stat de o parte — puteți ține fruntea sus? Nu v’o ard remuşcările?

Insă dacă Dumneavoastră — complicii acestei tragedii a tineretului — n’aveți respectul propriei voastre atitudini şi nici cultul caracterului — pe care s’a clădit Legiunea —, aceasta are în schimb ordinul Căpitanului, ordinul mormintelor noastre:

„In ziua aceasta, dezarmați, biruiți, zăpăciți, — aşa infami cum sunt — vor încerca să strige: Trăiască Legionarii! Aveți cuvântul meu că le vom răspunde: înapoi canalii.

Căci după sute de ani de triumf a canaliei, a sosit ceasul ca ea, CANALIA, din mijlocul Românilor, să fie strivită”.

Pentru aceştia nu mai există scăpare. Pentru categoria doua, aceea a spectatorilor — ar fi existat poate o ieşire: „El” poate ar fi primit ispăşirea voastră şi v’ar fi iertat. Dar, astăzi, după ce ați asistat la asasinarea lui — El nu mai este decât un mormânt. Şi cu morții nu se poate discuta, ei chiar de vor — nu pot ierta. Dacă l-ați fi ținut în viață!

Peste ordinul lui, din mormânt, nimeni nu poate trece însă. Legea noastră, este legea mormintelor noastre. Este prea grea, prea aspră pentru voi. După ce ați asistat la „elaborarea” ei, pasivi — nu mai puteți răscumpăra păcatul pasivității voastre, nici cu cântecele noastre, nici cu salutul nostru, nici cu flori şi urale. Ci ispăşind, şi pătrunzând în spiritul de dreptate, iubire şi respect al muncii şi caracterului. Abia atunci veți înțelege legea noastră, legea mormintelor noastre şi Biruința Legiunii va fi Biruința Neamului — prin regăsirea voastră.

Costin I. MURGESCU
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 38, Sâmbătă 14 Septembrie 1940