Garda de Fier

Sextil Puşcariu

Intre cărturarii ardeleni care şi-au închinat toată activitatea lor numai ştiinţei, un loc de frunte ocupă Sextil Puşcariu. Incă de acum trei decenii numele acestui învăţat străbătuse în lumea linguistică a Apusului, iar astăzi rodnica sa activitate reprezintă un titlu de mândrie pentru ţara noastră.

S. Puşcariu s’a născut în Braşov, în anul 1877, dintr’o familie ai cărei reprezentanţi au scris pagini de glorie în istoria Românismului de dincoace de munţi. Dintre înaintaşi se cuvine să pomenim pe următorii: Cavalerul Ioan Puşcariu, istoric care a prezentat pentru întâia dată într’o lumină nouă trecutul familiilor nobile româneşti din Ardeal, publicând date istorice deosebit de preţioase. Străjer neobosit al cauzei noastre naţionale, a participat la revoluţia din 1848 şi la adunarea de la Blaj, iar mai târziu (1861) Ia înfiinţarea Asociaţiunii transilvane, această cetate de cultură, de rezistenţă etnică şi de luminare a elementului românesc din Ardeal. Arhimandritul Ilarion Puşcariu a avut un rol important în vieaţa bisericească a mitropoliei din Sibiu.

Pentru contribuţia însemnată pe teren cultural a amândurora, precum şi pentru îndârjita luptă de afirmare a elementului românesc asuprit, ei au fost aleşi membri ai Academiei Române. Părintele filologului şi linguistului sărbătorit într’o şedinţă solemnă de Universitatea „Regele Ferdinand I ” a fost advocatul Iosif Puşcariu ( + 1923), care are marele merit de a fi întemeiat prima revistă politică-satirică din Ardeal (Cocoşiul Roşu, 1876), de a fi publicat, în 1908 şi 1911, Amintirile lui Moş Barbă Albă şi de a fi luat parte activă la toate mişcările politice şi culturale din Ardeal. După mamă, S. Puşcariu face parte din distinsa familie Ciurcu, care probabil este de origină aromânească.

In asemenea împrejurări nu ne surprinde cultul viu al iubirii de neam, activitatea stăruitoare şi toate acele neîntrecute opere realizate de S. Puşcariu. Visul Unirii tuturor Românilor a fost neîntrerupt alimentat în familiile Puşcariu. In 1907, urmând aceeaşi tradiţie de pregătire sistematică a timpurilor pe care le-am trăit, S. Puşcariu declara atât de profetic (în Junimea Literară IV, nr. 1, pag. 4): … „programele noastre politice sânt limitate astăzi în spaţiu şi in timp. Dar Românii din Bucovina nu sunt numai Bu­ covineni, ci fac parte dintr’un popor mare şi plin de nădejdi, care e strâns acum mai mult decât orişicând în jurul unui ideal care nu ţine seamă de graniţe, e: unitatea culturală a tuturor Românilor” (sublinierile sânt ale noastre). Acestea le spunea cărturarul in calitate de profesor al Universităţii germane din Cernăuţi. O afiimaţie mai categorică, mai cumpănită nu se putea face în calitatea pe care o avea, căci este ştiut, după o unitate culturală conştientă trebuie să urmeze unitatea politică, un fruct al celei dintâi. In toată strălucita sa carieră, S. Puşcariu n’a cunoscut termenii „regăţean”, „ardelean”, „bucovinean”, etc, ci numai termenul Român, reprezentant al blocului Românismului nord-dunărean şi sud-dunărean, care are un rol bine definit în acest colţ latin al Europei.

Spirit ager, suflet nobil, încălzit de focul sacru al patriotismului, S. Puşcariu trebuie să fie un model pentru toată generaţia tânără de pretutindeni care vrea să slujească cu demnitate la altarul de afirmare şi de mărire a neamului românesc. Acesta este motivul pentru care vom încerca să prezentăm, în aceste rânduri, activitatea şi meritele acestui cărturar ardelean, care se grupează în Panteonul Românilor de dincoace de munţi, alături de ilustrele figuri ale lui Samoil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, T . Cipariu, Andrei Şaguna, Gh. Bariţiu, etc.

După studii făcute în ţară, S. Puşcariu pleacă la Leipzig, având de acasă încă înclinaţii spre literatură (Schiţe, Craiova 1896; Juvenilia, proză şi versuri, Braşov 1898). In Germania a avut norocul să fie îndreptat spre cercetările linguistice şi filologice de personalităţi căre nu sânt nici astăzi depăşite, cu toate că de atunci este aproape o jumătate de secol. Lecţiile vestitului indoeuropenist K. Brugmann, ale slavistului A. Leskin, ale germanistului Ed. Sievers şi ale celebrului psiholog W. Wundt brăzdau adânc mintea luminată a tânărului braşovean. In Institutul lui G . Weigand, în care se dădea atât de multă atenţie limbii române, el a fost condus spre deslegarea numeroaselor probleme din graiul părintesc, probleme care îl vor preocupa toată vieaţa, din deslegarea cărora câştigăm un sentiment de mândrie îndreptăţită. Noi, Românii, sântem singurii urmaşi legitimi ai limbii şi culturii romane biruitoare în răsăritul Europei.

Talentul şi ascuţita pătrundere a acestor grele probleme fac ca S. Puşcariu să devină curând colaboratorul maestrului la adunarea materialului de limbă din Valea Oltului superior, material care s’a publicat apoi în însemnata lucrare Atlasul Linguistic al limbii române (de G . Weigand) şi într’o lucrare personală. Prin alt studiu despre Diminuitive în limba română (1899) tânărul braşovean se anunţă ca un nou crainic în ştiinţa graiului românesc.

Dupăce şi-a luat doctoratul la Leipzig, el pleacă la Paris, unde a avut ca profesor pe celebrul G . Paris, savant care a dominat prin talentul său filologia franceză până la începutul acestui secol. Cei patru ani din Germania şi cei doi din Franţa sânt hotărîtori pentru viitoarele preocupări ale lui S. Puşcariu. Literatura şi mai ales poezia, spre care era chemat de un glas tainic al sufletului, este părăsită — cum singur a mărturisit-o cu prilejul sărbătoririi —, îndreptându-şi paşii cu multă energie spre lămurirea problemelor de limbă.

In popasul de alţi doi ani, făcut la Universitatea din Viena, el a fost puternic influenţat de profesorii de indoeuropenistică, filologie şi de etnografie balcanică (P. Kretschmer, V . Jagic, K . Jirecek) şi, în deosebi, de cel mai de seamă romanist al timpurilor noastre, de W . Meyer-Lilbke (mort de curând). Abilitat docent, deschide în capitala Austriei, primul seminar de limba română la Universitate. Numeroasele studii, articole şi etimologii publicate în reviste streine de mare circulaţie (Zeitschrift fur romanische Philologie, etc.) şi în reviste româneşti (Familia, Telegraful Român, Gazeta Transilvaniei, Luceafărul, Convorbiri Literare, Noua revistă română, Sămănătorul, Junimea Literară) fac ca numele lui S. Puşcariu să fie aşezat printre personalităţile care vor avea rol hotărîtor în propăşirea neamului românesc. In deosebi Dicţionarul etimologic al elementelor latine din limba noastră (Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache, Heidelberg, 1906) îi creiază în romanistica apuseană un nume nepieritor. Se demonstra pentru prima dată că limba noastră păstrează 1947 de cuvinte de origine latină, Ia care se adaugă miile de derivate creiate de spiritul graiului românesc. Se câştigă prin această lucrare, unică şi neîntrecută până acum, un loc de frunte limbii noastre între celelalte limbi neolatine, arătând importanţa ei capitală pentru studiile de romanistică. Dicţionarul etimologic înscrie o culme din activitatea lui S. Puşcariu.

Colţul pitoresc al Moldovei, Bucovina, îl chiamă (în 1906) să onoreze catedra de limba şi literatura română de la Universi­tatea germană de acolo, dupăce Academia Română (în 1905) îl alesese membru corespondent şi îi încredinţase redactarea Dicţio­narului (1Ianuarie 1906). Bucovina era în pragul unui declin na­ţional tot mai accentuat şi a unei nepăsări condamnabile faţă de cultura românească. Revista Junimea Literară (înfiinţată în 1904) încerca, după mărturisirea redactorului ei, I. Nistor, să combată „înstrăinarea sufletutui şi a gândului românesc”. S. Puşcariu a venit la timp pentru ca de la catedră, prin numeroase conferinţe şi prin şezători literare, la care participau scriitorii din vechea ţară, să deştepte la o nouă vieaţă societatea românească bucovineană, care lunecase pe povârnişul desnaţionalizării. Cu talent de vorbitor neîntrecut care cucereşte inimile, cu acea minunată limbă românească, pe care o stăpânea ca nimenea altul, el a aprins în sufletele generaţiilor de dinainte de Unire dragostea de vorbă ro­mânească, de literatură românească, strecorând printre cuvinte cre­dinţa neclintită în realizarea unităţii noastre naţionale. Soarta i-a hărăzit să se bucure de munca-i obositoare în 1918, când a putut prezenta Regelui desrobitor de neam şi întregitor de ţară, Ferdinand I., actul unirii pentru vecie a Bucovinei cu Vechea ţară românească. Acest apostolat în slujba ideii naţionale reprezintă o pagină de glorie în vieaţa acestui slujitor credincios al condeiului. Gazeta de fiecare zi pe care o visau Bucovinenii, a realizat-o tot el, scoţând Glasul Bucovinei (primul număr a fost scris numai de dânsul) încă pe vremea când Bucovina se afla subt dominaţia austriacă. In această „Veselă grădină” s’a lucrat intens la Dicţionarul Aca­demiei Române, din care primul volum (literele A şi B) de 716 pagini a apărut în 1913. De atunci şi până astăzi, cu toată între­ruperea pricinuită de răsboiu şi cu toate greutăţile financiare din Dicţionar au mai apărut literele F , G , H , I, şi fascicole din C , iar litera J este subt tipar.

Pe când era în Bucovina, S. Puşcariu a publicat importanta lucrare de Reconstruire a Străromânei (Zur Rekonstruction des Urrumănischen, 1910) care deschide perspective noui în epoca întunecoasă a formării limbii şi a poporului nostru. Academia Română îl onorează, în 1914, cu cea mai înaltă distincţiune ce se poate acorda unui om de ştiinţă, alegându-l printre membrii săi.

In răsboiul mondial cărturarul ardelean, căpitan în artilerie, a zăbovit în drum spre frontul Italiei, atât cât a putut, prin Ardeal cu bateria pe care o conducea, nădăjduind că vor veni fraţii desrobitori, care trecuseră Carpaţii şi pe care îi simţea atât de aproape în sufletul şi în planurile sale. Pe coasta Dalmaţiei, în sacul de campanie, nu s’a putut despărţi de materialul de limbă adunat de la Românii din Istria pe când era la Viena, ci l-a purtat cu sine şi în momentele puţine de odihnă, îl aprofunda şi îl studia pentru ca să-şi uite de sălbătăciile răsboiului. Rodul acestor me­ditaţii au fost cele două volume de 704 pagini consacrate Româ­nilor din Istria. Cu această ocazie se pune într’o lumină cu totul nouă şi originală problema locului, a felului cum s’a format limba noastră şi cum s’au născut cele patru dialecte. Paginile din voi. II, din concluzii, cetindu-le, eşti cuprins de o mândrie legitimă, de o încredere în soarta poporului nostru şi de o admiraţie faţă de înaintaşii care au scris pagini atât de glorioase.

S. Puşcariu a intrat în Bucovina în vârstă de 29 ani şi a părăsit-o în 1919, când avea 41 de ani, pentru ca să vină în ca­pitala Ardealului şi să organizeze cel mai înalt aşezământ de cul­tură, Universitatea. Cu toate acestea ori de câte ori ai prilejul să-i vorbeşti de acest colţ al Moldovei, vorba lui primeşte un accent duios şi plin de înţeles.

Cum a organizat S. Puşcariu Universitatea din capitala Daciei superioare avem o dovadă vie în activitatea intensă a generaţiei de învăţaţi români, veniţi din toate colţurile pământului românesc întregit, în urma căreia astăzi acest aşezământ este con­siderat printre cele mai de seamă focare de cultură din Apus. Progresul realizat în domeniul ştiinţei de Universitatea din Cluj este cel mai puternic argument pentru drepturile noastre sfinte asupra acestui pământ românesc.

Dragostea neţărmurită pentru cuvântul românesc care, stu­diat cu pricepere, străpunge negura în care zace trecutul nostru, îl face pe savant să creeze în centrul de prigonire al elementului românesc cel mai de seamă institut, Muzeul Limbei Române, care are menirea de a pune în toate drepturile sale limba românească prigonită un mileniu. O energie fără pereche, un talent de orga­nizator neîntrecut şi o prevedere providenţială au fost la baza acestui institut care a strâns în jurul lui pe cei mai de seamă fi­lologi, linguişti şi istorici care se interesează de vorba românească. Faima Muzeului, instituţie unică în ţară şi poate în Europa, este clădită pe o hărnicie fără pereche. Publicaţia, Dacoromania,oglin­deşte în cele nouă volume care cuprind 7500 de pagini opera mă­reaţă şi monumentală care se face subt conducerea lui S. Puşcariu. Dacă mai adăugăm şi cele nouă volume de lucrări publicate în Biblioteca Dacoromaniei este firesc să fim cuprinşi de mândrie şi să avem încredere în puterile spirituale ale învăţaţilor neamului.

Muzeul Limbei Române a intrat de la început (1919) în le­gătură cu intelectualii satelor pentru a aduna cât mai repede co­moara de cuvinte şi de obiceiuri româneşti. Prin cei aproape o mie de corespondenţi din întreaga ţară institutul culege şi scapă de la pieire tezaurul de vorbe cu care ne exprimăm fiecare dintre noi gândurile.

Pentru ca această operă să se facă şi cu aparatul ştiinţific necesar, S. Puşcariu a pus bazele şi a condus realizarea celei mai grandioase opere linguistice a secolului nostru, anume Atlasul Linguistic al României. Pentru această lucrare cel care semnează a studiat în nouă sute de zile trei sute de comune, scriind la faţa locului aproape 700.000 de răspunsuri, iar tânărul şi distinsul slavist Emil Petrovici a lucrat vreo şapte sute de zile în alte optzeci de comune din întreaga ţară, scriind aproape 400.000 de răspun­suri. Cele câteva hărţi publicate în prospectul acestei lucrări arată, între altele, stăruinţa neamului nostru în nordul Dunării şi drep­turile noastre asupra acestui pământ care ne-a fost leagăn şi ne va fi şi mormânt.

Cele 363 de lucrări, de articole, de recensii, publicate până acum de S. Puşcariu în activitatea sa neîntreruptă de patru de­cenii îl aşează, fără exagerare, printre cei mai de seamă bărbaţi de ştiinţă ai ţării noastre şi printre savanţii cu renume mondial.

Pentru generaţiile tinere S. Puşcariu este o pildă dintre cele mai alese de vieaţă închinată ştiinţei şi de afirmare a rolului nostru de străjeri credincioşi ai latinităţii celei mai răsăritene din Europa, atât pe teren cultural cât şi pe teren politic.

Revista noastră este deosebit de fericită de a se asocia la sărbătorirea acestui ilustru cărturar ardelean care a ridicat ştiinţa filologiei şi a linguisticei române la culmi neatinse de ea până acum şi care a sădit în sufletele generaţiilor care l-au avut pro­fesor o iubire fără de margini pentru vorba românească şi pentru pământul românesc.

Sever Pop
conferenţiar universitar
 Revista ŢARA BÂRSEI, Braşov, Anul IX, Nr. 2, Martie-Aprilie 1937