Garda de Fier

"Destinul nostru este destinul unei țări mari..."

Se pot speria unii, auzind o țară mic­şorată, o țară ciuntită, o țară învinsă fără onoare de către proprii ei con­ducători — vorbind de mesianismul ei. Cine are timp să mai privească la cei speriați, cine mai poate crede că fri­coşii şi neutrii pot face istoria?

Din dărâmături şi ruine a răsărit o țară nouă. O țară care are drept ideal nu refacerea unei țări, ci înfăptuirea unei Românii cum n’a cunoscut încă istoria noastră.

Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare, a spus-o limpede întregei națiuni:

,,Prăbuşirea teritorială să nu ne înspăimânte. Biruința dela 6 Septem­brie e mult mai însemnată decât tot trecutul istoric de până acum, pentrucă poporul românesc devine, pentru întâia oară, stăpân pe destinul lui”. 

A spus aceste cuvinte un om care o lună în urmă numai, ar fi putut salva parte cel puțin din teritoriul înstreinat — dacă era ascultat, dacă i s’ar fi dat comanda. A spus-o în numele unui tineret care a sângerat numai pentru viitorul acestei țări, în nomele unui tineret care a suferit pentrucă n’a putut muri pe front.

România teritorială n’a fost nici­odată mare. Numai speriații i-au pu­tut spune astfel. România a putut fi numai întreagă, dacă a fost astfel cândva.

Da, în viitor vom avea însă o Ro­mânie mare. A fi stăpân pe destinul tău, înseamnă a lupta permanent pen­tru a face din neamul tău un neam mare, pentru a da istoriei tale îndem­nul marilor creații.

Credința în mesianismul românesc, depăşeşte idealul teritorial. Dar nu-l uită. Lucrul acesta trebue adânc să­dit în inima fiecăruia dintre noi. Vrem o Românie mare, vrem o Românie tare, vrem o Românie — fără de care istoria acestor părți din Europa să fie de neînțeles şi de nescris. Vrem toate acestea nu nebuneşte, nu în exaltarea pe care ne-ar da-o victoria militară; vrem România aceasta, lucid, din preajma dezastrului, pentrucă avem conştiința valorilor româneşti.

Pentrucă avem conştiința acestor valori spirituale am cântat imnuri de biruință în clipa când trupe streine ocupau ceeace un regim trădător ce­dase. Era clipa când valorile spiri­tuale ale Neamului, ținute la întunerec isbucneau la soare. Românismul: credință, dârzenie, luptă pentru el şi pentru cei din jurul lui, se aşeza din nou pe linia destinului acestui neam. Odată cu el răsărea din nou, în fie­care din noi, încrederea. Certitudinea în destinul imperial al României.

Legiunea n’a fost cu nimic vinovată (a fost desigur singura mişcare com­plet nepătată de ciuntirile lui 1940) de mutilarea țării. Legiunea a suferit mai mult decât oricine de aceste cio-pârțiri (a suferit acolo unde o ținea țara în ocne, în morminte), Legiunea a fost ciopârțită ea însăşi odată cu țara. Ea şi-a cântat şi-şi cântă nu Biruința ei, (pentru Biruința aceasta Legiunea s’a rugat numai la mormin­tele Conducătorilor ei) ci biruința bi­nelui, biruința duhului românesc.

Destinul nostru este destinul unei țări mari. Este vorba de o mărime sufletească, spirituală, de creații. Im­perialismul românesc este un impe­rialism spiritual – ortodox.

Dar, cât de negru trebue să fie sufletul aceluia care auzind că vor­bim de mesianismul românesc — îşi închipue că el poate presupune alt­ ceva decât o țară întreagă.

Nu vorbim la fiecare pas de idealul întregirii teritoriale, pentrucă suntem convinşi că în afara lui nu mai avem dreptul de a exista ca Neam.

Cântăm, slăvim, credem şi luptăm pentru România legionară, pentrucă numai prin ea vedem realizându-se misiunea istorică a Românismului or­todox; pentrucă numai prin ea, Euro­pa va cunoaşte şi va învăța ceva prin duh românesc; pentrucă numai prin România legionară vom da istoriei noastre ținută imperială.

Pentru a realiza aceasta, aveam însă nevoe de stăpânirea româneas­că a destinului românesc. Astăzi avem acest lucru, avem chezăşia viito­rului nostru, pe care în România „mare” de eri nu-l aveam.

Să plângem ciuntirile? Lacrimile sunt în adevăr o forță, dar nu în istorie.

Noi ne strigăm din dureri, cimitire şi ruine, biruința.

In calea împlinirii destinului ro­mânesc nu mai stă decât timpul.

Munca noastră, credința noastră, elanul nostru creator, viața noastră întreagă îl va umple. Şi atunci, la împlinirea vremii, vom trăi abia în România legionară, în România Că­pitanului.

Mai este nevoe să repetăm că Ro­mânia aceasta — pentru a fi mare şi tare spiritualiceşte, aşa cum vrem noi pentrucă a vrut Corneliu Codreanu — va trebui să fie cât mai curând întreagă?

Dar cine este criminalul care crede că dacă n’am plâns durerea, ne-am resemnat în ea?

Costin I. MURGESCU
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 39, 21 Septembrie 1940