Organizarea haosului românesc de Mircea Mateescu
Căpitanul în primii ani ai luptei...
Lumea trebue să înţeleagă marea jertfă spirituală pe care a consimţit-o Legiunea la 14 Septembrie 1940, răspunzând favorabil invitaţiunii Conducătorului Statului român, de a lua parte la refa cerea ţării. Este cea mai mare jertfă ce se putea cere unei mişcări care ani de zile a luptat numai pentru spirit şi de loc pentru materie. Este o supremă jertfă, aceia de a invita spiritul să se asocieze materiei, adică să îi suporte vecinătatea şi efectele. S’a produs la 14 Septembrie 1940 o evidentă mezalianţă. La 14 Septembrie 1940 Legiunea, o şcoală de educaţie a omului, care isbutise, prin suferinţă, să creieze cele mai autentice valori spirituale româneşti, şi-a impus un sacrificiu de sine, total: a admis să dea din sufletul ei, al erоіlor ei, al morţilor ei, neamului românesc.
Până acum, legionarii au fost fericiţi că au putut trăi şi lupta în afara haosului românesc. Ei au ştiut că nu se vor putea verifica în sensul spiritului decât printr’o radicală izolare de mediul pământtean al celorlalţi. Izolarea de haos a fost aşa dar cea dintâi etapă pe care a parcurs-o legiunea şi la care au consimţit numai elitele sufleteşti ale neamului, adică numai aceia cari au reuşit să înfrângă chemarea vieţii laice.
Finalităţi politice nu a avut, dintru început, legiunea. Lumea de
mocrată a înţeles atât de fals realitatea politică, încât Garda de fier
şi Căpitanul ei, au trebuit mai întâi să identifice realitatea neamului, şi numai după aceia să proclame marele adevăr: că viaţa politică dacă nu exprimă realitatea neamului, mai bine să nu mai existe, pentrucă existenţa ei ca atare ar însemna moartea noastră, a tuturor.
Izolând legionarii de haosul politic democrat, Căpitanul i-a educat în spiritul fondului mitologic al neamului românesc. Legenda legionară a însemnat întoarcerea către isvoarele românismului şi primatul legei morale, asupra legei politice. Vrăjmăşia cu care a fost întâmpinată legiunea în mediul românesc de după războiul mondial si ura necruţătoare, pe care i-au purtat-o absolut toţi oamenii politici, indiferent de nuanţa de partid cărora aparţineau – se datorează îndeosebi structurii morale a legionarului. Omului politic îi făcea rău o atare prezenţă morală, aci, în haosul tuturor poftelor. Când el vroia să fure, să înşele şi să trăiască în desfătări, iată că apare Cineva care poate rezista ispitelor, care este un exemplu sfânt de puritate morală şi care are curajul să stigmatizeze răul, pe faţă, acolo unde îl dovedeşte. Adică în toate părţile, în cuprinsul haosului românesc. Neîmpăcată a fost aşadar ura omului de ieri, împotriva Căpitanului şi a mişcării legionare.
Insă nu numai cu forţele active ale politicianismului demo-liberal, a avut de luptat legiunea. Au fost, aceste forţe, neînduplecate şi cu puternice rădăcini, însă nu au fost singurele. Adresându-se neamului românesc, Căpitanul s’a lovit tot atât de dureros, mai dureror chiar, de forţele pasive ale nepăsării colective.
Haosul românesc de ieri s’a format din împreunarea solidară a celor două forţe. Pe deoparte, unii, politicienii, cari participau din plin şi „efectiv” la viaţa publică a neamului, pentrucă aveau tot interesul s’o facă; pe de altă parte, massele, care nu participau în nici un fel la viaţa publică a neamului, pentrucă nu aveau nici un interes să o facă, educaţia materialistă pe care democraţia a răspândit-o pretutindeni, fiind o şcoală a interesului personal nu una a interesului naţional. Haosul a fast aşadar, la noi, mai „desăvârşit” decât oriunde, pentrucă în nici o altă ţară antagonismul intereselor nu a lucrat mai decisiv.
Aşa că disperarea colectivă a impus izolarea de haos, ca singura salvare ce se oferea sufletelor încă nerăvăşite de pehlivănia politică. In izolarea lor, legionarii s’au regăsit, pe înălţimile uitate ale absolutului românesc. Insă pentrucă au privit altfel decât toată lumea, societatea românească, după ce la început nu i-a înţeles, mai apoi i-a urît; pentrucă în loc să fure şi să huzurească, se ofereau durerii şi suferinţelor într’o dramatică reeducare a spiritului, canalia colectivă i-a socotit „exclusivişti”, sau „negativişti”. Ei nu ştiau că izolarea şi „exclusivismul” legionar este singura şi ultima nădejde a românismului de a nu deveni toţi, o apă şi un pământ, în haosul răului colectiv.
Suferind, s’au structurat în calitate, biruind răul.
La 14 Septembrie 1940, legionarii şi-au dat seama totuşi că cea mai mare jertfă nu fusese aceia de a se smulge din răul colectiv al haosului românesc, luptând şi murind pentru victoria binelui. La 14 Septembrie 1940 li s’a cerut legionarilor jertfa supremă: să organizeze haosul românesc.
Reintrarea elitelor morale în haos, este sacrificiul suprem. Sunt sigur, mult mai dureros decât a putut fi izolarea de haos. Acum li se cere să accepte voluntar vecinătatea răului, astăzi mai masiv decât ori când. Acum li se cere să coboare în infernul haosului colectiv.
Nu simţiţi o strângere de suflet ? Nu vi se pare că luminile neamului întâlnesc cel mai mare pericol înfruntând întunecimea adâncă, masivă, a Sodomei româneşti ?
Mircea MATEESCU
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 39, 21 Septembrie 1940
