Garda de Fier

Toate celulele chesturii de poliție din Cernăuți erau luminate.
Parc’ar fi fost o sărbătoare. O sărbătoare stranie, tragică. O sărbătoare a nebuniei.

…glasul le sună până departe, alungând muțenia aspră a nopții…

Noaptea — cu ste­le multe. O dulce noapte de Septembrie.

Văzduhul, liniştit şi călduț. In parcul Dominicului desigur că se mai plimbau perechi de’ndrăgostiți.
Vasile Dumşa se plimba fără’ncetare în cuşca monstruoasă de piatră. Pe ziduri—semne ciudate, urme de sânge, sgârieturi făcute cu unghia sau cu­țitul. Profesorul putu descifra câteva nume cunos­cute.
Ion, întins pe scândurile lucioase ale patului, pri­vea necontenit becul electric. Lumina îl fascina şi-i anestezia gândurile. Totul devenise ireal. Pereții se lărgiseră, tavanul cenuşiu crescuse. Ion avea sensația că patul se cufundă cu dânsul într’un abis nes­fârşit.
„Dacă ar înceta sgomotul aceasta afurisit din coridor, tare bine-ar fi”, — îşi spuse —. „Aproape că m’aş simți fericit…” 
După un timp, cu ochii plini de lumină, vru să se smulgă amorțirii pe care i-o producea becul electric, dar nu reuşi. Ochii începură să-l doară şi sgomotele din coridor — uşi trântite, câte-un geamăt scrijelit de zăvoare — îi rupeau nervii. Un motor de camion duduia necontenit în curte. Cineva râdea afară.
„Cineva care e liber !” — şi-o cocleală cumplită îi umplu gura. — „Da, mai sunt oameni liberi pe lume. Oameni cari se plimbă, cari râd, cari privesc stelele”, — şi spuse tare: — Ascultă, Vasile, în de­finitiv ce-o să ne facă ? Suntem prea mulți ca să ne’mpuşte pe toți !
— Poate c’o să ne decimeze… Poate că ne vor tri­mite prin lagăre. De unde vrei să ştiu? Te temi de moarte?
— Mă tem, Vasile, — mărturisi cinstit Ion, care prinse să-l invidieze pe Dumşa.
Profesorul era calm. Atât — că se plimba mereu.
 Era ca un tigru în cuşcă : liniştit, însă plictisit că i
 s’a răpit libertatea. Vasile Dumşa nu se temea de ni­
meni şi de nimic din afara credinței în Legiune şi Că
pitan. Dârz întotdeauna, răsbise greutățile, sfidase 
poliția şi-şi râsese de siguranță. Jandarmii umbla
seră într’un timp nebuneşte după dânsul. Săptămâni
 dearândul. Luni. Ca, în seara de 22, un comisar bețiv să-l aresteze din întâmplare. Un gazetar, Jenică,
 avusese pe vremuri un conflict cu Dumşa, care-l 
prinsese cu o escrocherie. Jenică, prieten cu comisa
rul, i-l arătase pe stradă, în dreptul „Glasului Bucovinei”: — „Mă, iată un legionar! Pune mâna pe el!”
 Vasile, care venind dela un unchiu de-al său din
 Ceahor, nu aflase încă de noul ordin a l deslănțuirii
 prigoanei nici nu se ferise. Credea că e vorba de obişnuitele şicane ce i le făcea siguranța din Cernă­
uți. Abia când comisarul îi spusese de fapta echipei
 de pedepsire, Vasile înțelese că, deastădată, va fi
 foarte greu să mai scape. In drum spre chestură, pri­
vise mult soarele care-apunea într’o mare de aur şi
 de sânge, scăldând în purpură oraşul. Comisarul bo­
dogănea mereu: – “Bestii, asasini, groapa v’asteaptă !” — şi gura îi duhnea a rachiu, însă Dumşa nu-l lua în seamă, ci continua să se uite la soarele care se cufunda încet după pădurea de fagi şi de ste­jari a Țeținului. „Insfârşit ! Bine c’au răpus fiara !” — se gândea Vasile şi privea mereu soarele. In dreptul străzii Ştefan cel Mare, văzuse un grup de elevi, cari îl salutaseră, căci îl țineau minte, deşi de-aproape doi ani era suspendat din învățământ Trecuse, apoi, pe lângă o căruță cu fân şi mireazma amăruie a ierburilor uscate îi adiaseră amintiri din copilărie, aşa că-un dor puternic după câmpiile satului său îl cuprinsese. Soarele tocmai apunea când Vasile in­trase prin poarta largă a chesturii de politie. Vechiul său duşman, Procopceac, îl privea ironic dintr’o tră­sură. Dumşa scuipase ca la vederea unei chihfterițe şi trecuse înainte.
— Tu, însă, nu te temi de moarte, Dumşa? — îl scutură din gânduri glasul lui Ion.
Vasile se opri din plimbat şi chibzui un timp, ca, în cele din urmă, să răspundă :
— Nu. Sincer, nu. Mi-i absolut indiferent dacă mor sau nu. Vezi… Nu ştiu dacă ai să mă’nțelegi… Eu m’am identificat cu Legiunea. Tu o priveai din afa­ră! aşa că ți se poate părea exagerat ceea ce-ți spun. Am certitudinea că Legiunea va învinge într’o zi. Măi Ioane, tu ştii că, astăzi, toți copiii satelor ne cântă cântecele ?
„Eu sunt slab”, — gândi cu amărăciune Ion. — „Nu pot ieşi din mediocritate, la toate sunt mediocru. După câteva minute, îl cuprinse un fel de leşin şi căzu într’un somn greu şi adânc. Cum aerul se cam răcorise, Dumşa îşi desbrăcă haina şi şi-o întinse peste Ion. Era bucuros că acesta a adormit. Ii plă­ceau singurătatea şi rugăciunea. Nu voise să se în­ chine pe când prietenul său mai era treaz. Rugăciu­nea, aşa cum o făcea el, era o taină a lui şi numai a lui.
Ingenunchie. Zidurile celulei dispărură şi cerul se’ apropie de creştetul omului. Dumşa reuşea să-şi cre­eze o singurătate absoluta în clipele în cari se ruga. Rugăciunea era un act de creație pentru dânsul. Tot atât de singuri trebuie să se fi simțit Bach, Beethoven sau Eminescu atunci când îşi realizau opera. Dumşa sta singur, umil şi mic în fața imensității lui Dum­nezeu. In clipele acelea, inima i s e prefăcea într’un cărbune care-i ardea sufletul.
In noaptea aceea, Vasile Dumşa se rugă mai mult ca niciodată. Poate ore întregi. Nu simțea că genun­chii i-au amorțit şi că mânile îi erau reci ca omătul. Dimpotrivă, o nemaitrăită fericire îi încălzea fruntea.
Zăvorul scrâsni si comisarul se-arătă rânjind în cadrul uşii grele de stejar. In spatele lui, doi gardieni înarmați. Dumşa îi cunoştea. Erau cei mai barbari din întreaga poliție. Adevărate fiare cari necinsteau chipul omenesc. Totuşi, ei se bucurau de considera­ție în rândurile oficialității şi unul din ei fusese deta­şat cândva pe lângă persoana rezidentului.
— Hai! La interogator !
Dumşa îl privi lung pe comisar. Ciudat că-l chiemau atât de curând la interogator… Şicomisarul rân­jea foarte suspect, iar gardienii îşi strâmbau ironic buzele. Vasile Dumşa dădu din umeri, se’ndreptă spre Ion şi vru să-şi ia haina, dar se răsgândi.
Nu-i trebuia ținută de gală ca să se prezinte în fața inspectorului de siguranță, moşneguțul cu zâmbet amabil, în mâna căruia stăteau viețile legionarilor din Bucovina. Plecându-se, Dumşa îşi trecu palma peste fruntea lui Ion; îşi închise ochii pentru o clipă.
„Zenobia Magheru trebuie să fie disperată că i l-au arestat…” — se gândi dânsul şi oftă.
Când îşi redeschise ochii, se simți vesel. Avea o stranie sensație de eliberare. Ieşi, încadrat de gar­dieni, în coridor. Câțiva țărani erau îngrămădiți în­tr’un colț al coridorului. Printre ei, Constantin Zoppa, aprig ca’ntotdeauna, şi Leon, care fusese scos pen­tru câteva clipe din celulă.
Dumşa o luă spre scara care ducea la biroul lui Zachiu; era o scară de scânduri, întortochiată şi urîtă. Celulele dela etaj păreau nişte cuşte de menajerie. In subsol, Dumşa ştia că se afla camera in­chizitorială. Acolo, mulți legionari fuseseră ținuți ore’ntregi în apă pe cele mai mari geruri.
— Nu! Nu pe scară ! — urlă comisarul, al cărui păr roşu lucea drăceşte în lumina tulbure a corido­rului – Prin fund !
Vasile se-opri nedumerit, însă un gardian îl împinse, asa că trebui s’o ia înainte.
Poarta se deschise si Dumsa păsi în întunericul care i se păru binefăcător, după lumina chinuitoare din celulă. Incetul cu încetul se-obisnui cu bezna sip utu să distingă contururile câtorva jandarmi si gardieni.
– Unde vreți să mă duceți? – îl întrebă calm pe comisar.
– Lasă, c’o să vezi! – îi răspunse repezit acesta. “Au de gând să mă transporte la Ciuc? – se gândi Vasile. – “Nu, nu cred. La ora asta nu-i nici un tren.  Atunci?” – si se cutremură; totusi, nu-l cuprinsese nici o panică. –“Ar fi absurd să mi se’ntâmple ceva. Ce naiba! Doar nu suntem în China pe timpul răscoalei boxerilor, ca să fii ucis fără nici un fel de judecată!”
La percheziție, sergentul îi luase toate obiectele. (Până si cravata, ca să n’aibă cu ce să se spânzure. “Idioții!” – se gândise Vasile. –“Parcă un legionar se sinucide !”). Dar țigările şi chibriturile i le lă­sase. Poate că sergentul era fumător şi ştia ce’nseamnă pentru un fumător să naiba țigări. Vasile îşi aprinse o „Națională”. La pâlpâirea flăcării, văzu că jandarmii stau în jurul unui automobil deschis, în care se găsea domnul X.
— Hai, urcă-te ! — porunci comisarul şi Vasile, încă orbit de flacăra chibritului, bîjbîi printre jan­darmi, ca, apoi, să fie împins alături de maior.
— Dacă ştiam că sunt dus în afara chesturii, îmi luam haina. Comisarul putea să-mi spună că voiu fi transportat în altă parte. Un pic de-omenie se cere şi din partea unui hingher.
— Acolo unde te ducem, n’o să ai nevoie de hai­nă, — rosti malițios X.
„Va-să-zică m’aşteaptă moartea”, — se gândi cu linişte Vasile; apoi, inima i se strânse pentru cama­razii săi. — „Asta înseamnă că e o măsură pentru toată țara. Pretutindeni vor fi execuții. Pentru Dumne­zeu ! Ce nebunie ! O să-i ucidă pe toți !” — şi-i revăzu pe Totu, pe Bănică Dobre, pe Gârcineanu, pe Banea, pentru cari avea şi prietenie personală. — „Dar, oare, îi vor putea ucide într’adevăr pe toți ?” — şi se gândi că vor rămâne măcar fagii si stejarii.
— Dă-i drumu’, şofer ! — porunci X şi motorul por­ni vuind sinistru în curtea enormă, înconjurată de ziduri. — Strada Cuciurul-Mare !
— Frumos din partea guvernului că mă trimite cu automobilul la moarte.
— Suntem țară civilizată, — râse X.
— Şi, mă rog, după ce criterii se fac execuțiile astea ?
— Habar n’am. Mi s’a dat ordin să fii executat şi mai mult nu mă interesează.
— Mai mult nu vă interesează ! Sigur… O să dor­miți cu conştiința împăcată mâne dimineață. Adică azi dimineață.
— Nu mă interesează părerea dumitale despre constiința mea.
— Credeți sincer că , omorîndu-mă pe mine, omorîți întreaga Mişcare Legionară din județul Cernăuți? Jandarmul Aniței din Cuciurul-Mare a schingiuit un sat întreg, dar oamenii au rămas neclintiți în cre­dința lor.
— Nu ştiu dacă o să mai rămână tot atât de ne­clintiți şi după ce vă vor vedea cadavrele pe stradă.
— Vom fi deci împuşcați mai mulți?
— Desigur ! Trei. Cel puțin aşa fusese vorba. Ul­terior s’a dat ordin să fii împuşcat şi dumneata.
— Ceilalti au si fost executați?
— Inca nu. Veți fi împuscați împreună! E mai spectaculos.
— Ei stiu ce-i asteaptă?
— Evident. Le-am spus. Cred c’au si murit de frică, – si X începu să râdă.
— Legionarii nu mor d e frică, domnule X.
—Doamne, mă’ntreb ce fel de oameni sunteți voi, cari vă ucideți frații.
— Nu sunt decât un executant Restul nu mă inte­resează. Şi, apoi, e nevoie de ordine în țara asta !
— Ordine sprijinită pe baionete ? mai spuneți că nu sunteți decât un executant. Dacă, având oleacă de suflet în dumneavoastră, ne-ați lăsa să fugim, ce-ati risca? Nimic grav.
— N ‘am poftă sa-mi pierd slujba!
— In schimb, vii indiferent dacă noi ne pierdem viața. Cum puteți ascula Liturghia când intrați în bi­serică? Puteți asculta cuvântul lui Dumnezeu voi, aceştia, cari aveți mâinile pline de sânge? E cumplit! Pentru voi, nu pentru noi. Să ne’nțelegem însă: nu vă fac deloc propunerea să ne lăsațti să fugim. Tara întreagă e legionară si n’are nici o importanță dacă o să mai moară câteva mii de oameni.
— Sunteți nişte fantaşti periculoşi.
Vasile Dumşa se gândi că n’are rost să mai dis­cute. Automobilul pleca încet, ca şi cum ar fi luptat cu bezna. Câte-un cocoş vestea departe că noaptea se-apropie de sfârşit; în câteva case se şi luminase; muncitorii se pregăteau de lucru. Un bețiv trecu lă­lăind prin fața maşinii. Deodată, lui Vasile i se păru absurdă, ireală această noapte.
„Oare nu sunt prada unui vis urît?” — şi se scu­tură, însă atinse mâna rece şi umedă a lui X şi se resemnă să constate că nu visează, ci pleacă spre moarte, condus de-un domn X cinic şi fără milă.
Nu reuşea să se gândească la moarte. Imagini diferite i se’nvălmăşeau în minte: o câmpie prin care alerga cu nişte prieteni. Căpitanul în curtea sediu­lui din Bucureşti, pădurea din Adâncată şi iar Căpitanul. Brusc, se făcu o mare lumină în sufletul lui Dumşa. Se-adunau de pretutindeni mii şi mii de oa­meni. Vasile putu distinge că poartă cămăşi verzi. Cineva dădu o comandă şi legionarii se’ncolonară. „A răsărit luna! Cum de-a răsărit luna aşa, deo­dată?” încă o comandă şi legionarii porniră în mars. “Pentru Dumnezeu, ce fac camarazii?!” – se cutremură Dumsa. – “Doar nu urca la cer?!” Ba da! Miile acelea de oameni urcau la cer. Se’nălțau cântând si parcă se’ndreptau si văile Cernăuților vuiau.
„Asta e minune !” — şi strigă: — Domnul X, domnul X, priveşte! Legionarii au pornit să urce spre cer! — şi strânse brațul celui ce-l ducea la moarte.
Impresionat şoferul pierdu pentru o clipă contro­lul asupra volanului şi-automobilul viră:
— Fii atent idiotule ! — se răsti X; apoi, se răsti şi la Dumşa: — Nu mă plictisi ! Eşti un aiurit !
Vraja se destrămă şi Vasile nu văzu decât strada luminată de farurile maşinii.
„Doamne, sunt fericit că mor pentru Legiune şi Că­pitan…” — îşi spuse împăcat profesorul.
După câteva minute, automobilul opri. Dumsa deosebi un grup lângă ulucile văruite. Doi gardieni răsăriră ca din pământ si-i puseră cătuse. Apoi, un jandarm îl împinse sub lumina felinarului.
— Să terminam odată ! — spuse X .
— Bă! Voi să treceți aici, în mijlocul străzii
. Să nu-mi faceți scene !
— Hai bă ! Ce n’ați auzit ordenul lu’ domn’ X? — se stropşi şi-un gardian. — Hai, mişcati-vă odată, cremenalilor.
— Dumneata, rămâi la-o-parte, — îi porunci lui Dumşa, X.
Cei trei legionari erau legați cu frânghii. Vasile recunoscu doi din ei. Le făcu un gest de’ncurajare; ei îi răspunseră cu „Trăiască Legiunea şi Căpita­nul !” — şi glasul le sună până departe, alungând muțenia aspră a nopții. X îşi aprinse o țigară. Vasile putu să observe că pe omul acesta nu-l încearcă nicio emoție. Par’că s’ar fi pregătit să tragă în nişte câini turbați. „Numai de-ar ochi bine, ca băieții să nu su­fere prea mult”, — se’ngrijoră Dumşa. In oraş era atâta tăcere, că se-auzea gâfâitul unei locomotive care urca panta spre gara Grădina-Publică. O căruță se-apropia încet, scârțâind ; o stea se desprinse şi sfâşie cerurile; un jandarm încercă arma. Până ca Vasile să se dumirească, o salvă sună, asurzindu-l. Profesorul simțea cum îi svâcnesc vinele dela tâmple. Când auzul îi reveni, deosebi geamătul lung şi greu al unuia din cei căzuți.
— Ce e bestialitatea asta? — strigă Vasile. — Sunteți mai răi decât diavolul! Dacă v’ați pus în gând să ucideți oamenii dați-vă măcar silința să-i ucideți dintr’odată, nu în rate !
Un pat de puscă îl nimeri peste fluerul picioarelor si Vasile se prăbusi; totusi, desi durerea îi sfârteca oasele, se ridică imediat. Nu voia să moară în ge­nunchi. Unul din jandarmi zâmbea batjocoritor şi voi să-l mai lovească odată, însă X îi făcu semn să-l lase în pace: ştia că pe-un om ca Vasile Dumşa nu-l înspăimântă chinurile fizice. Şi la urma-urmei, X era şi nițel plictisit; avusese un program foarte frumos pentru noaptea asta: un chef la „Colibri”, plimbarе cu Sandina până la Prut; şi, când colo, trebuie să piardă timpul cu „legionarii ăştia, cari ar trebui dis­truşi cu toții… Uf!”
X veni la legionarul care fusese numai rănit şi-i puse revolverul la tâmplă. Acela îşi deschise ochii, într’un suprem efort rosti :
— Trăiască Legiunea şi Căpitanul ! — şi capul îi căzu în praf.
Când apăsă pe trăgaciu, legionarul era mort.
— Ai tras într’un cadavru, domnule X ,— constată disprețuitor Vasile.
— In schimb, dumneata eşti viu, — sublinie malițios X şi-şi ridică revolverul, țintindu-1 asupra pro­fesorului. — Ei, mărturiseşte, nu eşti emoționat ?
Pe Dumşa îl cuprinse o imensă scârbă față de omul acesta, care necinstea uniforma.
“Cum naiba de se pot găsi printer ofițerii nostrii atât de bravi asemenea canalii?” – se’ntrebă descurajat profesorul, ca, apoi, să spună plictisit: – Trage odată ! Ifosele dumitale mă’ngrețoşează. Te complaci în situația unui călău din vre-un roman în fascicole. Nu-ți mai răspund la nimic. Mi-i silă şi ru­şine că există oameni ca dumneata, — şi în gând, îşi spuse ca pe-o rugăciune cuvintele cele mari: — „Trăiască Legiunea şi Căpitanul l”
Inălțându-şi privirile, se uită la stele. Erau acolo — aşa cum le ştia încă din copilărie, când alerga noaptea prin grădină, ca să se lupte cu umbrele porumbiştii. Calea Robilor strălucea ca un pod de aur. Câțiva nouri mici lunecau foarte încet dinspre miază-zi.
Deodată, profesorul Vasile Dumşa văzu o lumină mare, orbitoare; un fel de fulger albăstriu; simți o durere sfâşietoare în partea dreaptă a pieptului şi se clătină.
„Canalia ! Nici măcar să țintească nu ştie! Sau poate că m’a împuşcat anume în felul acesta, ca să mă chinuiască… Bruta !”
Incă un fulger; căzu.
„M’a nimerit în gât… — şi horcăi, căci sângele îi şi umpluse gura : — Incă n’am murit !
Incepu să râdă — aşa cum zăcea lungit în colbul străzii, şi hohotele lui раrсă-l pălmuiră pe X, care, ca un dement trase şi restul de nouă gloanțe, ciuruind trupul profesorului.
Se lumina dinspre Horecea-Mănăstirii. O dimineață calma, care vestea o zi frumoasă, cu soare mult. Pe strada Cuciurul-Mare, legionarii zăceau însânge­rați. Vasile Dumşa îşi mai păstra râsul pe, buze.
— Dumnezeu să-i ierte, — se’nchină în taină un țăran, — că vrednici oameni au fost!
Altul îşi strânse pumnii.
O femee începu să plângă.
Iar jandarmii stăteau de piatră, privind în gol, şi erau palizi ca şi cum s’ar fi temut ca morții să nu învie.*).

Mircea STREINUL
*) Fragment din romanul cu acelaş nume.