Garda de Fier

"Pe Drumul-Robilor făptura noastră sue..."

UN PIERSIC M’A CĂUTAT ACASĂ *)

Veni, din nou, o altă primăvară
şi s’a uitat pe geamuri somnoroasă…
— Un piersic, domnule, vă caută afară
şi’ntreabă de-l puteți primi în casă.

Dar nimeni nu răspunse. Praf, uitare.
Şi prourul albastru de la uşă,
în zi de Sfântul Gheorghe pus în soare,
s’a prefăcut în flamuri de cenuşă.

Numai fereastra a oftat,
rămasă cu brațele deschise îngereşte…
Un piersic alb m’a căutat acasă
şi-a plâns, la geam, că nu mă mai găseşte.

Stins de tăceri, bătut de ploi haine,
pluteam departe’n fum, ca o nălucă…
De-atuncia, orice prour se usucă
şi’n van întreabă piersicii de mine.

*) Poezie care trebuia să apară în numărul de Paşte din 24 Aprilie  1938 al “Universului Literar” şi care a fost oprită de cenzură în urma arestărilor de legionari din 17 Aprile, acelaş an.

Temnițe...

DIN ÎNCHISOARE
                    amintirii lui Traian Cotigă

Afară sună goarne lungi de soare.
Resfiră visul harfa lui albastră.
Când zarzării dau buzna pe fereastră
lumina sburdă, lipăe şi sare.

Femeile — lunate violine —
adună’n trupuri muzici şi potire,
fosforescența zilelor marine
şi-a serilor suavă unduire.

Iar cântecul luminii triumfale,
incendiând grădinile-azurate,
se sparge ‘ntr’o risipă de opale
ca un imens havuz de voluptate.

In calzii ochi se rotunjesc zefirii
şi vinul inimilor spumegă’n pahare.
Afară-i vis. Chimvalele iubirii
se-acoperă de roze mari, solare.

Afară-i Soarele. Ascultă viața. Fierbe
şi arde verdea ei mediterană…
Dar noi călcăm pe’nsângerate jerbe
şi or’ce roză pentru noi e-o rană.

Şi or’ce cântec pentru noi e dinte
de şarpe ‘nfipt în coastele avide.
Femeile visate’n noi, fierbinte,
sunt rai de mătrăgună ce ucide.

Lumina, pentru noi, venin amar e.
Şi pentru noi Iubirea de mătase
Şi țărm de lungi chemări şi chiparoase
pe care l-am pierdut în depărtare.

Şi noaptea e pucioasă’n noi prelinsă.
Şi stelele ne bat in carne cue…
Pe Drumul-Robilor făptura noastră sue
topită’n lacrimi, pulbere aprinsă…

Şi-aşa, cum după gratii şi’n cătuşe
încet, încet, ne preschimbăm în ceață,
în pumni ne strângem propria cenuşe
şi-o risipim în patru vânturi, jucăuşe,

spre Cântec, spre Iubire şi spre Viață.

POEM DESPRE OSÂNDIȚI
                     D-rului I. Weselowschi

Ne vizitează numai gardianul şi febra.

In aer trosneşte ceva ca un putregai.
Poate lumina ? Poate un gând ? Erai
atât de frumos, tinere, odinioară.

Cine-a făcut viața din moloz şi şindrilă ?
Fiece dimineață e o fântână amară
din care-am scos ciutura plină cu argilă.

Săptămânile s’au lichefiat : eleştae
fără de țărm, veninoase, duşmane.
In pumni am stins solstiții de văpae
şi’n piepturi am strivit cicloane.

Surghiun...

Răstigniți pe rogojini şi’n genune,
lacrima vine ca din putrejune…

Prin ferăstrue Toamna-şi trimete paraginile
catapetesmelor ei aurite şi sparte.
Unul vrea să citească, dar paginile
nu se întorc. Au murit sub degete moarte.
Literele au murit şi ele, acolo, în carte.

Fruntea altuia cade ca o aripă
în palma uscată de pergament.
Un altul îşi scuipă, cleios, pe ciment,
trecutul băut, amar şi adânc, din pipă.
Ochii celuilalt pleacă. Se pierd în vedenii,
caice subțiri spre un leneş arhipelag.
Altul ciopleşte în lemn smerenii
şi o Madonă zâmbeşte, oval, subt briceag…

Tavanul curge, necontenit, peste frunțile noastre
şi se duce departe, departe, în osândă.
Amintirile stau pitite, prin colțuri la pândă,
pantere albastre,
gata să ne rupă, să ne sfâşie,
în ghiare, carnea cenuşie…

Şi cum,
în dormitorul amurgit,
vreunul oftează,
ceilalți încep să’njure ori să râdă, silit,
şi-obrajii lor pâlpâe şi se fac aurii ca o rază.

Târziu,
adormim în arşiță de vise ucigătoare,
ca să scrâşnim prin somn şi să strigam în dogoare,
cu pumnii strânşi, cu gâtul rănit,
câte un nume iubit.

Atunci, femeile noastre plutesc în dormitor,
subt scoarțele vinete se furişează uşor
şi, lensvoase, lunecă lung
de-alungul coapselor noastre care ne dor,
ne otrăvesc si ne străpung…
M. Ciuc, August 1938

S O A R T A
              lui Petre Țocu

Seceta trecu zăludă
si desculță si săracă.
luna’n sat, pe uliți joacă,
goală ca o paparudă.

Stă veninu’n mămăligă.
Numai bozii. Din urcioare
bem doar lacrimi şi dogoare
cerul gurii să ni-l frigă.

Ard amiezele răscoapte.
Taica, dus de zece ani,
s’a făcut urzici şi noapte
şi trifoi şi bolovani.

Maică, fiul tău cel mare
zace’n ocnă la Aiud.
Avea fruntea ca o zare,
ochii verzi ca un agud.

Cică l-a pârît primarul
că scornise răsmeriță
şi strânsese la troiță
tot oftatul şi amarul.

Pe mezin, de Ziua-Crucii
l-au răpus, în drum, jandarii,
I-au ucis în piept lăstarii,
i-au stins mierlele şi cucii.

Ne cânta la şezătoare
doine lungi, cutremurate,
despre pâine şi dreptate,
despre o Țară cât un soare…

Geme vremea la ulucă.
Cu priviri secate, duse,
uite, maica se usucă
sub jelanie şi tuse.

Părul alb ca un Crăciun,
fața: frunză de tutun…

Azi la poarta plânsului,
la uşa bordeiului,
plânge Maica-Damnului
Ca o floarea-soarelui…

SURGHIUN
            lui Dorin Hasnaş

Prea-şi răsvrătea, de mult, fruntea semeață
boerul tânăr iute ca hangerul.
Frigeau sub gene chiciura şi gerul,
mânia lui tuna ca o sâneață.

Surghiunul mi ți-l roade şi-l mănâncă
la mănăstirea neagră şi pustie,
Scobita jos, sub lespede, adâncă,
îl sfârtecă vrăjmaşa lui chilie.

Din mucegai ies cârtițe buimace
şi broaşte moi ca lintița jilavă.
Toamnele scuipă’n groapa lui băltoace
şi-aprind pe zid o Precistă suavă.

Putredă-i, ziua. Noaptea: mătrăgună.
Şi când adoarme’n lacrimi şi dogoare
vânează’n visul lui mistreți pe lună
şi fură jupânițe din pridvoare.
Tismana, Mai 1938.

 CÂNTEC DE TOAMNĂ
                           lui N. Manzatti

Dormi copilul mamei, nani, nani,
a plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră iar salcâmii şi tufanii,
şi din temnița în care-l surpă anii
nu s’a mai întors tăticul bun.

Dormi copilul mamei. Toamna plânge,
desgolindu-şi umărul rănit.
Cade frunza toamnei, cade şi se frânge.
orice frunză pare inimă de sânge,
şi tăticul nu a mai venit.

Nani, nani, mâini de crin plăpânde…
La fereastră păsări plâng şi ploi.
Lupii beznelor rânjesc afar’ la pânde.
Țara toată-i numai temnițe flămânde,
şi tăticu-i smuls de lângă noi.

Nani, nani… Tata nu mai vine.
Maica stă cu sufletul răpus.
Cine să-ți mai spună basmele, şi cine
să-ți sărute, seara, pleoapele senine ?
Maica plânge şi tăticu-i dus.

L-au svârlit în temniță duşmanii

pentru sfânta-i lege din străbuni…
Or să treacă peste tâmpla noastră anii,
să creşti mare puiul mamei, nani, nani, —
Neamul şi părinții să-ți răzbuni !

MARAMURES
                 lui Petre Bolintineanu

Vite, munți, rumâni,
argățim şi slugărim pe la jupani.
Veneticii ne-au băut până la iască,
râpă rea oftatu’n piept se cască.

Codrii, cerul, basmele,
îngenunche, lângă noi, cu fruntea’n praf.
Cu harapnicul la brâu ca un văta
se bălăngăne stăpânul în caftan,
burduhos şi cu zulufi şi roşcovan.
Soarele-i şi el bătrân zaraf.
Viața: lipitoare de catran.

Ni-i făptura ardicată din obiele,
din pecingine şi câlți. Din sdrențe plânse.
Coastele domneşti bătute’n stele
cine ni le-a stins ? Cine le frânse ?
Că ne scârțâe ciolanele sub piele,
osii ruginite şi neunse.

Peste os de voevozi şi peste gropi,
suge guşa viperii, umflată.
Ne’nfig liftele în carne târnăcop,
fier de plug ne’mplântă’n beregată.
Şi sub măgurile unde, altădată,
călăreau pădurile albastre
pe-a bourilor de foc spinare ‘naltă,
sinagogile din coapse tinere tresaltă
peste măduva şi junghiurile noastre.

Când, sărac, ne coace jerăgaiul
mămăligile de bozie şi smoală,
soarelui i-am smulge tot mălaiul,
de Crăciun să-l clocotim în oală.

Ziua o ‘noptăm, la geam, cu pae,
să nu scoale pruncii din copae.
Limba hornului flămândă, de funinge,
sarea neagră-a cerului o linge…

De-am avea opinci în fier turnate,
drept la Rai, pe pravățe de lună,
la Sân-Petru am porni cu jalba’n mână,
să ne facă Dumnezeu dreptate !

Munții,
sfârtecați în măruntae ca de-o ghiară,
rupți şi cu rărunchii scoşi afară,
vor şi ei să plece’n Țară,
pân’la Vodă, Cel cu pragul de safire,
ca să ceară de pomană desrobire…

Nici o stea nu vine. Nu se ‘ndură
nici un înger pe la poartă să ne treacă,
în bocceaua inimii, săracă,
să ne lunece un zâmbet de prescură.

Numai noaptea, când, sdrobită, carnea geme,
fruntea-aprinde vis de răzmeriță.
Vulturi mari de cremene şi-arşiță
ni se smulg din umeri şi blesteme.

Munții urlă şi scot şerpi de flăcări crunți,
fierb şuvoaele şi tulnicele tună,
şi prăpăstii, joagăre şi munți,
repezindu-şi tâmplele’n furtună,

iar îşi cheamă Domnul lor de soare,
să descalece a doua oară’n piatră
şi’n viforniță de Mare Vânătoare
să despice zimbrul înc’odată.
1937

FOAMETE IN BASARABIA
                        Inginerului Virgil Ionescu

Din Bugeac până’n Hotin,
bubă neagra şi venin.
Din Orhei până’n liman
junghi şi țeapă de catran.
Cerul supt, cu şolduri slabe,
stă’ntr’o rână pe cocioabe.
Zarea zace ‘nvinețită
ca o piele tăbăcită.
Mlaştinile, în pustie,
fumegă otravă vie.
Putrezi, racii şi răspării
pe sub secetele țării.

Luna pare ştreang şi cange, —
Soarele, pe picioroange…
Iese Foamea’n drum oloagă,
răşchirată pe mârțoagă,
şi cum horcăe beteagă,
la oblânc, într’o dăsagă,
sună numai căpățâni
şi ciolane de rumâni.

Iese Foamea’n drum jegoasă,
luna-i stă, pe umeri, coasă.
Când rânjeşte
pârjoleşte,
şi când geme
ca’n blesteme
vine molima — strigoiul —
ca să joace tontoroiul.

In amurg, ‘naintea porții,
văduvele-şi cheamă morții.
La răspântii, ca besmetici,
plâng orfanii, trente, petici,
umbre de sperietori
pentru corbi şi pentru ciori.
La răscruci
bătrâni năuci
scuipă scrum, oftează tuci,
îşi fac cruci
şi trec năluci.

Gem căruțe spre Tighina
cu oftica şi neghina.

Foame ! Pielea stă pe oase
sgârci de fiere şi pucioasă.
Foame ! Pântecul se suge
prins de şiră cu belciuge.
Foame ! Cleiul mâinilor
lins de limba câinilor…

Dar pe mare,
pânâ’n zare,
pleacă Soarele’n cuptoare
de vapoare.
Pleacă Țara în corăbii
pentru hiene, pentru vrăbii…

Cin’ne cară Soarele,
sângele, hambarele,
Ziua, diminețile,

cerul şi fânețile,
liftelor cu ceafa lată
şi osânza revărsată?

Apele din Cogâlnic
înghit stârvuri de calic,
dar la praznic venetic
joacă viața din buric…

Pe asfalturi, în rădvane,
surâd târfe roşcovane.
Tăvăliți în decorații
la ospețe toți argații
beau, din cupe, constelații.
Şed la masă cațaonii
cu sfetnicii şi coconii.
Pezevenghii şi scopiții
din castroane sorb solstiții,
peruzelele, argintii.
Plozii de beizadele
au cățele în dantele,
şi, pe-o mână de inele,
tocmesc țara ‘n cafenele
cu samsarii groşi la piele…

Foame! Când va fi s’aprinzi
zările ca nişte grinzi?
Foame! Când vei da de-a dura,
peste toată-adunătura
râiei şi a jafului,
bolobocul Soarelui
butiile Veacului,
toată grindina de fier
care râpâe pe cer?

Uite, ‘n birji trec coconaşii
cu geambaşii şi ocnaşii
pe când, lung, din bălți, din ploae.
din maidane, din gunoae,
creşte bocet,
urlet
răget :
Foame,
foame,
foame,
FOAME !

C O R B E A
       lui Nicolae Crudu
      De ce-mi zace Corbea’nchis
în temniță la opriş?
Pentr’un paloş fermecat,
de nu ştiu cine furat.

BALADĂ VECHE

Zace Corbea ca pedeapsă
în mocirlă până’n coapsă.
Ziduri cu pecingine,
ocnă de funingine.
Apa din urcior : potroacă.
Lanțul gros de promoroacă.
Troznesc gleznele ‘n butuci
de aramă şi de tuci.
Funii mari ca bârnele
îi usucă mâinile.
Gâtul: priponit în ghint
cu cinci litre de argint.
Barba-i salcie prin ani
rădăcină ‘n bolovani.

Creşte mlaştina adâncă
pana glesnii i-o mănâncă.
Când l-au fost adus în fiare
era fulger, era zare,
brațul şuer de mierloi,
umerii luceferi noi,
iepuri glesnele sbătute,
trupul lunecări de ciute,
joc albastru şi tâlhar
de văpae de cleştar.

Lacăt de argint bătut
luminà

 la poartă, mut.
Broştile, năucile,
erau mici ca nucile.
Şerpii ca inelele
cu pui ca mărgelele.
Chițorani subțiri cu plozi
se’ncurcau, fugind, în cozi
iar păingenii: scântei
țeseau fum de funigei…

Lacăt negru de cenuşă
azi se’ntunecă la uşă.
Broştile
cât ploştile.
Şerpii şi ‘ntind grinzile,
lucii ca oglinzile.
Puii lor cât punțile
îşi serbează nunțile.
Chițoranii-roşcovanii
şobolanii şi chițcanii
s’au umflat ca bolovanii,
şi țesându-şi funia
torc păingi cât inima.

Corbeo,
o năpârcă rà
scoate pui în barba ta.
Graşi guzgani cu somnuri grele
dorm pe umerii-ți de stele,
şi din geana-ți somnoroasa
torc păingenii mătasă !

Corbeo,
suflete în funii,

furule, tâlhar al lunii,
Corbeo, pană de şoiman,
muica ta de hoțoman,
umflă-te şuvoi răsleț
şi spinare de mistreț,
tună lung ca o sâneață,
aprinde-te dimineață,
rupe funiile ‘n şase,
calcă broştile râiease,
crapă lacătul în trei,
fulgera lespezi şi stei,
clatină ocna’n văzduh,
săi afară jar şi duh,
încalecă haiduceşte,
scuipă ‘n frunte şi păleşte
poterele strânse’n cale,
ochii Mârşăviei-Sale,
stelele să le plesnească,
anafura lor crăească !
Du-te iară lotru ‘n țară,
vifor tânăr de vioară,
cu soarele de-a călare
şi luceferii ‘n spinare…

Mierlele, poenele,
сеrbіі coțofenele,
să-ți mângâe genele.
Serile şi apele
să-ți roure pleoapele.
Ciutele şi trestia
să-ți sărute inima,
văile şi liniştea
să-ți legene dragostea.

NOI, NEVREDNICII…
                   lui Virgil Carianopol

S’au tot dus atâtea frunți de ceară,
luminând de visul nostru sfânt.
Arşi de plâns, atâția ochi plecară
cu icoana Țării, în mormânt.

Pentru Dimineața ‘nvăpăiată,
pentru Soarele din aspre năzuinți,
câți arhangheli au trosnit pe roată,
câte ocne-au tresărit de sfinți ?

Câte piepturi au cântat peste baladă,
mari, ca nişte clopote de schit,
şi s’au stins, gemând că n’or să vadă
zorii pentru care au murit ?

O, şi azi mai fumegă, adâncă,
jertfa din mormanele de vis,
şi’n icoane mucenicii mai au încă
răni pe care vremea nu le-a ‘nchis.

In răstimpuri câte-un alt pandur mai cade,
tot mai merg furtunile pe străzi,
câte-o mamă tot mai plânge, camarade
când mai fuge Veacul după prăzi…

Fericiți cei care’n verzi vecernii
au fost miri la nuntă de furtuni.
Numai noi, netrebnicii şi viermii
pentru nunta jertfei n’am fost buni.

Steaua noastră, cruntă şi amară,
nu ne’nvredniceşte să murim,
ca să crească şi din noi o Țară
cu aprinderi înflorite de chilim.

RADU GYR
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 39, Sâmbătă 21 Septembrie 1940