Garda de Fier

Desenul: Teodorescu Sion

Mai întâi, o clarificare.
In vorbirea zilnică, — şi chiar în studii pretenţioase, — se face deseori, o intole­rabilă confuzie între popor şi naţiune.
Aceste concepte nu sunt echivalente. Naţiunea cuprinde ceva în plus faţă de popor; şi anume : este poporul ridicat în planul istoriei. „Popor” plus „conştiinţă isto­rică”, — iată naţiunea. Dobândind conştiinţă de el însuşi, poporul împlineşte un act de severă introspecţiune; o lumină interioară îi limpezeşte orizonturile, îşi intueşte for­ţele şi se încarcă de o misiune. I s’a dăruit, astfel, o nouă coeziune moleculară, o nouă ordine a voinţei, o nouă finalitate a idealului. Poporul fără conştiinţa istorică nu devine naţiune, după cum calcarul fără lava care-l străbate nu devine marmură. Naţiunile reprezintă marmura din care se fac monumentele măreţe ale istoriei, numai ele oferind materialele preţioase pentru înveşnicirea valorilor şi permanenţelor.
Precis deci :
Naţiune şi popor stau, mai întâi, într’un raport de diferenţă: naţiunea este o ca­tegorie istorică şi spirituală, pe când poporul este o categorie biologică şi materială.
   Aparţii unei naţiuni într’atât întrucât trăeşti senitmentul de apartenenţa spiri­tuală, şi te integrezi astfel într’o formulă istorică fixă. Poţi locui acelaş teritoriu, poţi vorbi aceiaşi limbă, poţi însuşi aceleaşi obiceiuri, nu eşti îndreptăţit să te consideri ca apartenent naţiunii; limba, teritoriul, mediul, etnopsihologia, nu sunt definitoriii. Intrucât formula istorică fixă, naţiunea are un destin cu care trebuie să fii solidar. Evreii nu se pot niciodată încadra, tocmai din această insuficienţă; ei au formula lor istorică fixă, destinul lor comun, identitatea lor de ideal şi de finalitate; a-i asimila este o erezie, a-i elimina e o necesitate.
Există, însă şi un raport de asemănare între popor şi naţiune : naţiunea nu e alt­ ceva decât similitudinea spirituală a poporului, iar acesta similitudinea in re, —i sau cum zic acolasticii : reificată — a naţiunii.
Aşadar, popor şi naţiune sunt aceiaş realitate, sub moduri diferite de a exista.

Dar dacă există ca moduri diferite, trebue să aibe atât forme proprii de pre­ zentare cât şi forţe de specificare; căci numai prin acestea se lasă cunoscute şi înţelese.
Cari sunt formele prezentative ? – pentru popor : neamul, pentru naţiune: cultura. Intre amândouă, există o legătură; finită şi definită; ca dela imagine la portret.
Formele prezentative (neamul şi cultura) implică forţe de specificare :
   neamul, — cu puterea de specificare ereditatea ; şi
cultura, — cu puterea de specificare tradiţia.
   De unde trebue să tragem [încheierea : tradiţia este ereditatea culturii, iar ere­ditatea este tradiţia sângelui. In acest punct de coincidenţă, se poate scormoni după sensurile adânci şi subtile ale celor două concepte : rasă şi cultură. Am citit studii în cari aceste noţiuni erau împerechiate fără precizarea legăturilor de rudenie, atât de necesare unei analize pretins doctorală şi riguroasă. In locul limpezirilor logice, s’a preferat filiaţia faptelor istorice ; ca şi cum ai defini forţa magnetului descriind pili­tura de fier.
Să revenim :
Intre tradiţie şi ereditate, ca puteri de specificare, ale culturii şi neamului, — iar acestea ca forme prezentative ale naţiunii şi poporului, — există un anumit raport; un raport de cauzalitate simbolică; şi o anumită funcţiune, — o funcţiune de repre­zentanţă. Tradiţia şi ereditatea alcătuiesc factorul dinamic, viu şi creator, neamul şi cultura alcătuiesc expresia lor grăitoare. Când naţiunile săvârşesc actul de intorspecţiune istorică, intuiesc înlăuntrul complexei corelări şi se împovărează de conş­tiinţa forţei şi misiunii proprii. Este un fel de străluminare interioară, asemănătoare extazului religios. Puterea naţionalităţii creatoare devine atunci deplină şi fecundă, adâncurile fără grai se răscoală şi, în taina de nepătrus, se zămisleşte efortul cuceritor al veşniciei naţionale. In atari clipe, se colorează cu atât imaginea de vis a viitorului, cu cât drumurile cari duc către Dumnezeul popoarelor sunt mai pline de treptele ris­cului credinţei. Se ctitoreşte, astfel misterios, destinul, smulgând vieţii fragmente mari de eternitate istorică. Solidarizând veacul adânc cu ceasul suprem, glasul poruncitor al cutezanţei se adună expresiv din murmurul epitafelor glorios săpate.
Acest act viu şi creator de solidarizare totală şi supremă este semn învederat al misticei naţionale.
Pentru noi românii, popor cu veche tradiţie în această privinţă, doctrina naţionalismului are punctul de origină departe în timp, pe când în Europa nu exista nici măcar svon debil din ce se vede astăzi. Tot ce am produs ca talent şi inteligenţă, s’a risipit, virtute şi viaţă, pentru acest principiu. Am putea spune că formează adevărul organic al istoriei noastre. Acest adevăr face legea de perzistenţă şi de evoluţie, de când încă germen latin în teren traco-dacic ne-au năpăstuit toate seminţiile încruci­şate peste plămada pură a generării noastre.

Născuţi în primejdii şi vieţuiţi în ele, ne-am salvat fiinţa şi rosturile, prin forţa dinamică a misticei naţionale. Coborînd în adâncuri, ne-am observat şi ne-am stră­duit. Sâmburul voinţei colective s’a copt etapă cu etapă, crescând în efortul dramatic al mântuirii.
Intâia etapă a fost a mitului naţional; a doua, a utopiei naţionale ; a treia : mi­siunea naţională; a patra şi ultima : destinul naţional. Sunt desfăşurări certe ale afir­mărilor puterii.
De reţinut : când vorbim de mit şi utopia naţională, nu utilizăm sensurile pe cari le-a dat Sorel acestor cuvinte. Pentru gânditorul francez, mitul şi utopia sunt termeni operatori în procesul de explicitare a evoluţiei claselor sociale, văzute în mers biruitor către paradisul terestru visat de proletariat. Intre mit şi utopie — afirmă el — e o diferenţă de origină a formulării. In Réflexions sur la violence spune clar că mitul este o expresie a voinţei masselor, pe când utopia este elaboratul intelectualilor cari stabilesc un model pentru masse. Prin urmare, parcursul dialectic al biruinţei proletare include doi termeni: mitul (care dirijează massele ca să prepare) utopia (care e nega­ţia formelor burgheze).
Ce e mitul naţional ?

Am delimitat exact între ereditate şi tradiţie pe deoparte, între neam şi cultură pe de altă parte. Şi am zis că primele le apreciem ca forţe de specificare a neamului şi culturii. Intre toate, există un raport (a cărui natură e dinamică) şi anume : cauzali­tatea simbolică. Forma pe care o îmbracă acest raport cauzal — simbolic o numim noi mitul naţional. Antrenează ereditatea neamului şi tradiţia culturii, angajând voinţa tuturora, solidarizaţi pe ţeluri supreme.
Istoria românească înfăţişează epoci mari şi evi de răscruce ale prezenţei mitului naţional. Să amintim vrednicia permanenţei în aceste locuri, pironiţi cum am stat, se­cole în şir, lângă morţii şi lângă munţii noştri. E atât de glorios acest capitol al mân­driei naţionale, încât istoricii Apusului — cum de o pildă Lot, — căutând să descifreze condiţiile rezistenţei romanităţii străbătătoare prin primejdii şi veacuri, au ajuns la concluzia, formulată ca un certificat de orgoliu pentru noi : “miracolul românesc”. Este, adică, dogma fixităţii locului de geneză şi a vrerii crunte de a menţine crucile cari ne-au însemnat, din timpi uitaţi, vatra.
Inrădăcinată în spaţiul geografic, străduinţa românească a umplut, apoi, timpul istoric. Viue şi acum lungul vremii de răsunătoare fapte de arme cari au culminat în iureşul de forţe din 1918, când ne-am fixat graniţa pe linia osemintelor. Să menţionăm pe Horia, Tudor, Iancu şi memorabilul 907 — adevărate semne de foc pentru învredniciri de epopee. Desigur, fiecare act al voinţei româneşti, încordată la ceasurile amin­tite, are motivaţia lui istorică. A analiza această motivaţie, înseamnă a stabili ansam­blul de condiţii în care s’a desfăşurat actul şi astfel, am pătrunde în alt domeniu : al pretextelor ; cari niciodată n’au fost aceleaşi. Tudor a avut un pretext : fanarioţii ; ţăranii din 907 alt pretext : arendaşii. Pretextul — oricare — împlineşte o funcţie antinomică. Numai în prezenţa lui, energia naţională prepară formele mitului.

In a doua etapă, mistica naţională e marcată prin utopia naţională.
   Ce este — iarăşi spre deosebire de Sorel — utopia naţională?
Am delimitat între cultură şi neam pe de o parte, între popor şi naţiune pe de altă parte. Şi am zis că primele sunt forme prezentative ale poporului şi naţiunii. Intre toate există un anume raport (a cărui natură e statică); l-am numit funcţia de repre­zentanţă. Este un raport de oglindire, de răsfrângere ; citim în cultura unei naţiuni ca în propria-i operă sufletul unui scriitor.
Spre deosebire de mit, care e în legătură cu forţele de specificare, utopia stă în legătură cu formele prezentative.
Uneori, raportul de reprezentanţă e fals aşezat. Forma pe care o îmbracă acest raport de falsă reprezentanţă, o numim noi utopie naţională. Pentru parcursul ascen­dent al unei naţiuni, utopia este egal de necesară ca şi mitul. Orientează procesul de introspecţie istorică, înlesnind aflarea vocaţiei. Mit şi utopie nu se deosebesc atât prin geneza formulării — cum credea Sorel — ci prin aceia că în mit predomină ereditatea, pe când în utopie predomină tradiţia. Ereditatea angajează voinţa, tradiţia orientează spiritul. Solidaritatea fiinţei naţionale rămâne întreagă, numai că, bolnavă de indi­ferenţă fiind, preferă să absenteze din istorie. Atunci intervin vizionarii; ei nu sunt exponente, dar animă. Totdeauna respectoşi de tradiţie, iubesc trecutul şi au fascina­ţia abisului istoric.
Aşa a fost, bunăoară latinismul lingvistic.
El înseamnă fascinaţia grandorii obârşiei. Motivaţia istorică, desigur îl legiti­mează. Oamenii purtaţi de idealuri, generoşi în risipirea jertfei lor, simţiau nevoia să afirme o limită faţă de poftele uzurpatoare ale altor naţiuni, devorate de imboldurile conştiinţei mesianice. Se preparau astfel condiţiile apariţiei mitului naţional, propulsator al uriaşelor deplasări de masse sub Horia şi Iancu. Căci mitul neagă limita pentru a nega misiunea altei naţiuni. Latinismul avea să stăvilească pornirile mesianice ale re­gatului apostolic. Lipsa de rudenie întie teritoriile ocupate şi lipsa de potrivire între neamurile conlocuitoare, trebuia suplinită prin tendinţa tiranică de dominaţie, susţi­nută de o puternică presiune. Geme sub cruci pământul Ardealului spulberat de biciul stăpânitor al Coroanei Sfântului Ştefan, mandatara exclusivă a propovăduirii dreptei credinţe în bazinul dunărean. Oprimările se făceau în puterea delegaţiei dată de Roma eternă. Dar de veşnicia Romei se leagă nu numai ucazul opresiunilor, ci mai ales sor­gintea vieţii naţionale. Reminiscenţa originii noastre a devenit atunci vie şi grija căr­turarilor a fost să afle îndreptăţirile superiorizării. Istoriografia e pusă în slujba găsirii probelor orgoliului, Şincai, Maior şi Micu atestând cei dintâi nobleţea imperială a obârşiei romanităţii. Rezultatele muncii lor sunt, însă, exagerate de către pleiada curentului latinist, care căuta în fondul sonor al vorbirii, numai ciceronice accente romane ; — aceiaş eroare ca în mai târzia tentativă a italienizării, încercată de Eliade. Sunt cei dintâi animatori ai utopiei naţionale.
Apoi N. Iorga, ctitorul sămănătorismului. Pune şi dânsul limită influenţelor, în deosebi cea franceză. Protestul din 1906 în faţa teatrului naţional e punctul pornirii. După cum latinismul a exaltat expresia latină, sămănătorismul a exaltat realitatea ţărănească. Arta naţională nu va fi deci îndestulătoare fără modelele folclorice, iar talentul nu va fi expresiv fără explorarea psihologiei rurale. Preţuitor al categoriilor esteticei ţărăneşti, sămănătorismul a visat închegarea unei culturi după acelaşi chip şi asemănare, aşezând însă accentul pe unitatea psihologică a ţărănimii.
Nu tot aşa vor face ceilalţi utopici din cercul Vieţei româneşti, — Stere şi Ibrăileanu — formulatorii poporanismului.
   Aceştia preţuesc ţăranul nu ca unitate psihologică, ci ca unitate socială. Intrucât unitate socială, se va ajunge la literatura de clasă, utopia naţională fiind astfel gata să sucombe în mitul marxist.
Ceeace s’a şi împlinit prin ţărănismul politic, care a fost echivalentul poporanis­mului. Răsvrătit împotriva păturii suprapuse, — burghezia fanarioto-liberală — acest curent de ameninţător potenţial popular — a fost captat de sistemul de diguri ideolo­gice marxiste. Văzând in ţărănime unitatea ei socială (clasa, ca poporaniştii) şi exploa­tând-o ca virtualitate psihologică (sufletul, ca sămănătoriştii) ţărănismul a confiscat, pentru un moment, spaţiul politic, năzuind terenul fertil în care să poată înfige copa­cul naţiunii răsturnat : cu vârful în brazdă, iar cu rădăcinile sugând din ce-aduc vânturile internaţionalismului marxist.
Cu rectificări crezute fundamentale, îl suplineşte cuzismul. Cu toată armătura frumuseţii lui doctrinare, cuzismul nu se salvează dela vecinătatea cu marxismul, ca şi acesta având drept concept generator economicul. Se condensează într’un silogism sumar : economicul nu se găseşte în posesiunea autohtonilor, evreii deţin economicul, deci autohtonii trebue să înlăture evreii. Massele populare, cu instinctul precis al in­tereselor proprii, abandonează ţărănismul internaţional şi îmbrăţişează provizoriu anti­semitismul economic. Asistăm la procesul convertirei subite, când Basarabia lui Stere — comunistă pentru interese economice — devine peste noapte cuzistă.
Curând însă, platforma electorală s’a subţiat şi, sub povara idealurilor, însufleţitorii au sucombat.

Dar lucrurile nu s’au oprit aici şi nici n’au evoluat de aici. Utopicii au fost vi­zionari nu exponenţă, animatori nu reprezentanţă, au fost declamatorii; în schimb cei ce se pot chema clamatorii misiunii istorice au vădit elocvent mărturia, aşezând exact raport de oglindire între tradiţie şi naţiune. Ei au dat voce vie adevărurilor organice, au indemnat şi profetizat. Evocând prilejul onoarei naţionale, au sezizat pretextul afirmării ei.
Deschide, în timp, seria Simion Bărnuţiu. Pe Câmpia Libertăţii, cuvântarea lui este o adevărată clopotărie oratorică de îndemn şi chemare. Marşul redeşteptător al lui Mureşeanu se îmbină melodic cu tabloul de vis al viitorului, în care s’a însemnat cu tonuri ţipătoare orizonturile naţionalităţii neatârnate. Printr’o apercepere severă, massele ascultă şi urmează.
Succede Kogălniceanu. Dacia literară nu este numai un drapel ideologic. Nă­zuind uniunea în spirit a romanităţii de pretutindeni, Kogălniceanu caută normele în puterea cărora pot fi raliate valorile naţionale. Vibraţia idealului trebuia să fie aceiaş înlăuntrul spaţiului geografic şi tot astfel era de întărit sufletul colectiv apt să umple cu conţinut nou timpul istoric. Kogălniceanu animă forţa creatoare a tradiţiei şi invoacă portretele trecutului ca exemplificări ale mândriei româneşti. In discursul rostit la deschiderea istoriei naţionale, notează în paralelă semnificaţia măreţelor figuri, fixându-şi ordinea preferinţelor pentru tot ce e naţional.
Cu vădite tendinţe estetizante, îl continuă Junimea. Doctrina formelor fără fond este pentru Maiorescu un pretext de separaţia logică, dar va fi pentru Eminescu piscul din care coboară tablele legii. In altă parte fixăm contribuţia fiecăruia, făcând disocierile cuvenite şi sublinierile clarificatoare. Nicăieri nu se vede mai bine legătura de reprezentanţă între tradiţie şi cultură ca în Eminescu. Mai întâi tradiţia limbii: cuvântul expresiv, adunat de peste tot, din toate provinciile, din cronici, participă la alcătuirea complexei partituri pe care se desfăşură notele sonore ale melodiei emines­ciene; tradiţia stilului : e o categorie sinteză a frumuseţilor româneşti ; poesia, de adânci rezonanţe folclorice, reprezintă echivalentul estetic al creaţiei populare, ridicată în planurile superioare ale artei ; apoi tradiţia istorică — cu toată învinuirea de passeism şi de reminiscenţă romantică — restaurează naţiunea pură şi face legătura cu isvoarele, râvnind să fortifice naţionalitatea până la redobândirea robusteţii dintâi, probată viguros sub Ştefan cel Mare şi Mihai. Profetismul lui Eminescu derivă din viziunea dimensiunilor creatoare ale colectivităţii româneşti, chinuită pentru eliminarea viitu­ rilor istoriei care ameninţă virilitatea naţională.
Cu directă filiaţie în Eminescu, urmează răsunătorul dublet oratoric : Goga- Delavrancea. De o formă cristalină, apolinică, şi de o liniaritate care sfârşia adesea în stilul sumar, repetitor şi obsedant, Goga era metalic, chemător şi vibrant. In schimb, Delavrancea, dionisiac, tumultuos, vehement, afirmativ şi îndemnător, pare o orgă în care s’au adunat toate graiurile pământului. Goga când vorbea privea peste cerul Ardealului, Delavrancea da expresie svonului pământului. Parcă ar fi vrut să smulgă din adâncuri freneziile capabile să umple, cu cutezanţele lor biruitoare, formele isto­rice. Dă grai furtunaticei voinţe a Vechiului Regat, decisivă în ceasul sdrobirii barie­relor muntoase care separau în organismul naţional.
Cu ei se sfârşeşte şiragul misionarilor. Spre deosebire de utopicii naţionali, — îndrăgitorii trecutului îndepărtat, respectoşi de tradiţie şi fascinaţi de abisul istoric, — aceştia sunt ispitiţi de culmi, de împliniri şi orizonturi, având vagul vaporos al înăl­ţimilor istorice. Cei dintâi adâncesc o tradiţie pe care n’o înţeleg, cei din urmă însu­fleţesc o tradiţie pe care o folosesc. Din punct de ajungere, tradiţia devine un exordiu.

In schimb destinul naţional cuprinde esenţial mitul şi esenţial misiunea. Elitele vor aclama profetic, iar massele vor urma orbeşte: unii vor avea vagul vaporos al înăl­ţimii idealului, iar ceilalţi vrerea fierbinte a victoriei. Chemi din străfundurile fără de nume ale neamului tău puterile care îl însoţesc, luminezi căile efortului, animi graiul tradiţiei, avântul eredităţii, murmurul osemintelor, riscul idealului, — şi din toate faci reazemul ultim al pornirilor în numele crucii şi justiţiei. Crucea e justiţia vieţii şi justi­ţia e răstignirea morţii.
In această etapă a misticii naţionale, istoria românească înregistrează pătrun­derea în scenă a elitelor şi tineretului. Locul masselor populare îl ia tineretul intelec­tual şi al vizionarilor utopici elitele creatoare. E o schimbare de ritm : voinţa unanimă nu mai e o colecţie de voturi, ci o selecţie de valori ; nu o ereditate a sângelui, ci o no­bleţe a faptei; nu o mândrie a cuvântului, ci o onoare a gândirii. Se tinde către for­marea omului nou şi a culturii noui. Iar omul nou al culturii noui, zămislită din duhul pământului şi mireasma cerului, urmează destinul, luptând sub semnul crucii pentru naţiune şi Christos.
Mistica naţională — în etapa destinului naţional — îmbracă doctrinar forma ortodoxiei autohtone, al cărui echivalent politic este legiunea. Predomină două nume: Crainic şi Codreanu. Oricât ar zice alţii, dar pe acest raport de polaritate se desfăşură logica destinului naţional. Dincolo de pasiunile de o clipă, rămân adevărurile imutabile.
Studiem în alt capitol armătura ideologică a ortodoxismului. Acolo, precizăm poziţii şi idei, rolul oamenilor cari le-au exprimat şi susţinut. Aici ne mulţumim să subliniem relaţia dintre ortodoxie şi legionarism. Fiindcă există o relaţie ca între gândire şi acţiune. Gândul activ sau acţiunea luminată — iată legiunea ; chipul şi asemănarea dintre amândouă — iată gândirismul. Nu e o întâmplare că între peripeţiile legiunii, dăm de ispăşirile d-lui Nichifor Crainic ; nu e o întâmplare că şi-a împletit cu ei desti­nul la închisoare ; nu e o întâmplare că la fixările ideologice contribue Calendarul, care nu numai că marchează ora, dar pune semn trainic începutului. Analistul siste­matic al fenomenului românesc, gelos de a desprinde norma românească, e dator să stabilească această oglindire. Căci şi unii şi alţii cred deopotrivă în duhul morţilor şi nostalgia cerului, au aceiaşi vrăşmaşi, aceiaşi osândă şi aceiaş soartă. Cu destinul lor deschid întâia etapă a destinului naţional.
Care abia începe în acest ev de dezastre, la noi şi pretutindeni, pentru a proba definitiv că Dumnezeu potriveşte omului piedicile, crescându-i virtutea în mijlocul ispitei şi învrednicindu-l în faţa pericolului.
Ca să s’arate în neguri drumurile sale.

Ilariu DOBRIDOR
(“Gândirea”, Anul XIX, Nr. 10, Dec. 1940)