Garda de Fier

Reşedinţa Mitropolitană din Cernăuţi

Graniţele Moldovei, aşa cum ni le-a delimitat natura pentru veşnicie, sunt foarte vechi. Originea lor, în perspectiva de astăzi, se pierde în întunerecul istoriei daco-romane. Se poate susţinea cu oarecare siguranţă că ele au fost trasate definitiv pe la 1200, deci încă înainte de fondarea principatului moldovenesc. Unele atlasuri istorice din Apus ne arată la această dată un stat care prezintă întocmai aceste graniţe. Tătarii le-au şters sau le-au aco­perit numai pentru o vreme, iar moldovenii băştinaşi le-au reînfiinţat şi le-au umplut de vieaţă nouă şi bogată, păstrându-le ne­ ştirbite câteva sute de ani. Contribuţia elementului ardelenesc la întemeierea Moldovei este cunoscută. Unii voievozi moldoveni au putut să treacă, în mod vremelnic şi dincolo de aceste graniţe, la Nord, în Pocuţia şi la Est, peste Nistru.

Bucovina, leagănul Moldovei, n’a format niciodată o regiune sau provincie distinctă, ci făcea parte integrantă din voievodat. Abia Austriecii, dobândind la 1775 în mod paşnic o bună bucată din Nordvestul Moldovei, au creat provincia „Bucovina” şi i-au fixat, după oarecari oscilări mai puţin însemnate, graniţele cari au rămas definitive până în anul 1918. Câţiva ani după unirea ei cu patria-mamă, Bucovina a fost împărţită în cinci judeţe şi n’a mai existat ca unitate teritorială decât prin puterea tradiţiei, care se formase în timpul dominaţiei austriece, prin 143 ani.

Austria, trebue s’o recunoaştem, şi-a dat destulă osteneală ca să câştige dragostea populaţiei pentru dânsa şi anume cu mijloace cinstite: a încadrat nobilimea bucovineană în aceleaşi drepturi şi ranguri ca şi nobilimea de naţie germană, a sprijinit preoţimea şi a apărat pe ţăran de abuzurile celor mai mari şi mai tari decât dânsul, n’a deposedat pe nimeni de averea sa şi a respectat demnitatea omenească şi naţională. I-am reproşat şi-i reproşăm şi astăzi că n’a făcut tot ce trebuia şi că s’a lăsat în­demnată, sau poate silită de unele împrejurări politice, să jert­fească interese bucovinene în folosul sau de dragul altor naţii şi provincii ale sale. Unul din aceste păcate a fost alipirea admini­strativă a Bucovinei la provincia Galiţia, care a durat până la 1848 şi a avut consecinţe care nu s’au şters nici astăzi şi au con­tribuit la tragedia noastră naţională de acum.

Nu vom desvolta aici laturea aceasta a chestiunii bucovinene, ci vom încerca să arătăm în linii sumare, care a fost pentru cultura românească valoarea Bucovinei, dela întemeierea ei prin Au­strieci şi până la sfâşierea ei în două prin alţii.

Inceputul a fost mult promiţător. Administraţia militară, re­prezentată prin ofiţeri de seamă ca generalul Enzenberg, a re­cunoscut şi a respectat caracterul românesc al ţării şi s’a pornit să creeze instituţiile necesare pentru ridicarea morală şi mate­rială a populaţiei. Dar peste puţini ani această acţiune a fost în­treruptă şi Bucovina a fost alipită la provincia Galiţia.

Dureroasă lovitură a fost aceasta şi foarte periculoasă pentru evoluţia istorică a românismului bucovinean, deoarece Galiţia, atât ca întindere, cât şi ca populaţie, a fost de vreo zece ori mai mare. Şi totuşi, în această epocă de dependenţă de o provincie cu o populaţie de altă rasă şi altă limbă, Bucovina n’a desperat şi n’a depus armele. Când s’a înfiinţat la Cernăuţi, în 1808, un liceu, numărul elevilor români era în frunte. La 1820, Teodor Racoce are curajul să scoată o revistă, Crestomaticul Românesc, (şi nicidecum „moldovenesc” sau „bucovinean”) şi editează la Cer­năuţi, cu litere cirilice, primul număr în 10 coale de tipar. A fost prima noastră revistă literară, dar încercarea a fost prea îndrăsneaţă în raport cu numărul mic de cititori ce-l putea oferi ţărişoara atunci. In acelaşi an a murit şi Ion Budai-Deleanu care se pare că a avut şi el un rol la editarea revistei.

Dintre realizările epocei acesteia ar mai fi de amintit orga­nizarea Fondului bisericesc ortodox-român, format din averile mănăstirilor secularizate în epoca raţionalismului împăratului Iosif II. Acest fond a constituit cea mai puternică cetate de apărare a ro­mânismului, în tot timpul dominaţiei austriece. Din veniturile lui s’au zidit biserici noui, s’au întreţinut şi reparat celebrele mănă­stiri, s’au înfiinţat şcoli şi s’au plătit lefile clerului. Buna admini­strare a pădurilor şi moşiilor acestui fond a exercitat o influenţă binefăcătoare asupra vieţii materiale a locuitorilor şi a servit de model şi altor ţări.

Revoluţia anului 1848 a adus mari schimbări. Absolutismul vienez a slăbit foarte mult, iar provinciile au profitat, dobândind libertăţi şi drepturi. Bucovina a avut norocul să aibă în fruntea ei pe fraţii Hurmuzachi, nobili luminaţi şi mari patrioţi români.

Ei au fost pătrunşi de idealul unei Românii care să cuprindă toate ţările de limbă românească şi au căutat să câştige colaborarea spiritelor celor mai alese. Ei au editat la Cernăuţi ziarul „Buco­vina” (1848—1850), ei au întreţinut legături de prietenie cu Vasile Alecsandri şi Gheorghe Bariţ, ei l-au adus la liceul din Cer­năuţi ca profesor de limba română pe Aron Pumnul, originar din Cuciulata Făgăraşului, ei l-au îndemnat pe episcopul Eughenie Hacman să introducă limba română ca limbă de predare la In­stitutul teologic din Cernăuţi, o măsură de cea mai mare impor­tanţă, căci astfel cea mai înaltă instituţie de cultură din ţară, un fel de facultate universitară, deveni integral românească şi putea să aibă un rol în evoluţia culturii româneşti de pretutindeni. Tot meritul acestor fraţi, Eudoxiu, Gheorghe şi Alexandru Hurmuzachi este eliberarea Bucovinei de legăturile administrative cu Galiţia şi ridicarea ei la rangul de provincie autonomă cu titlul de ducat, (duce fiind împăratul Austriei).

După aceste evenimente, Bucovina n’a putut să urmeze un drum drept care s’o ducă la îndeplinirea tuturor dorinţelor, pentrucă s’au ivit prea curând greutăţi care au împiedecat-o, — cum a fost, de pildă, o revenire, trecătoare, a absolutismului, primejdia rutenizării, sărăcirea clasei boiereşti (clasă românească), înmul­ţirea şi întărirea evreimii germanizate, — totuşi n’a dat înapoi, ci s’a luptat pentru păstrarea caracterului românesc al ţării cu mijloacele de care s’a putut folosi.

In jumătatea a doua a veacului al XlX-lea numărul popu­laţiei din Cernăuţi a crescut atât de mult, încât vieaţa comer­cială, industrială şi culturală s’a concentrat aproape întreagă în acest oraş, care la origine n’a fost decât târg de vamă. Siretiul, Rădăuţii şi Suceava lui Ştefan cel Mare, care tustrele au avut un trecut glorios în istoria Moldovei, au rămas în urmă. Cernăuţii s’au împodobit cu o primărie cu turn înalt, cu un palat admini­strativ sever şi impunător, cu o catedrală ortodoxă cu măreţe cupole bizantine, cu graţioasa biserică a Sf. Paraschive şi deasupra tuturora cu strălucitul palat al Reşedinţei Mitropolitane, care s’a zidit între 1870 şi 1880, cu mare cheltuială, ca palat reprezen­tativ al bisericii ortodoxe-române din Bucovina. Nu trebue să mai relevăm că bisericile şi reşedinţa au fost construite din ve­niturile bogatului Fond bisericesc, căci aceasta se înţelege uşor.

In această epocă s’a reorganizat, sau poate mai exact s’a organizat, situaţia bisericii ortodoxe din Austro-Ungaria. Românii bucovineni, conduşi de idealuri politice superioare, au stăruit să formeze împreună cu Românii ortodoxi din Transilvania, Banat, etc, o singură mitropolie, dar din cauza unor raţiuni de Stat, valabile atunci, cererea asta n’a fost aprobată, ci s’a înfiinţat pe partea austriacă propriu zisă o organizaţie bisericească ortodoxă cu o mitropolie în Bucovina şi o episcopie în Dalmaţia, în anul 1873.

Alt prilej de afirmare a sufletului românesc a fost înfiin­ţarea universităţii din Cernăuţi în anul 1875. In această şcoală a fost înglobat Institutul teologic ca facultate, cu limba de predare românească în cea mai mare parte, apoi s’a creat la facultatea de filosofie şi litere o catedră de limba română, pe care a ocu­pat-o I. G. Sbiera şi a ilustrat-o în mod desăvârşit Sextil Puşcariu. S’a acordat, în uricul de fondare, chiar câteva catedre ro­mâneşti la facultatea de drept, care însă nu s’au realizat. Facul­tatea de teologie a fost o atracţie pentru toate ţările ortodoxe, afară de Rusia. In deosebi şi-au completat aici studiile lor tinerii teologi din Transilvania. I. P. S. Sa Arhiepiscopul şi Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan a fost de asemenea printre aceştia.

Dar şi liceele din Cernăuţi s’au bucurat de o reputaţie foarte bună şi au fost frecventate de mulţi copii de boieri din Moldova. Cel mai celebru dintre aceştia a fost Mihai Eminescu, care a pe­ trecut la Cernăuţi, ca elev public şi particular, vreo 5 ani (1860— 1865) şi şi-a început aici cariera literară.

Cu toate greutăţile politice, cultura românească a Bucovinei n’a încetat să se manifeste. După modelul „Asociaţiunii transil­vane pentru literatura română şi cultura poporului român” în­ fiinţată în 1861,s’a întemeiat la Cernăuţi întâi o modestă „Reu­niune românească de leptură” în 1862, din care apoi s’a desvoltat „Societatea pentru literatura şi cultura română din Buco­vina”. In curând „Societatea” s’a învrednicit să editeze o revistă cu titlul „Foaea Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, care a apărut timp de patru ani (1865—1868) şi a avut printre colaboratori pe Alexandru Hurmuzachi, Gheorghe Hurmuzachi, Vasile Alecsandri, Dimitrie Petrino şi alţii, redactor fiind I. G Sbiera.

Au urmat apoi alte reviste, ca „Aurora Română” (1881 — 1884) şi „Incercări literare” (1892—1893), un suflet naţional mai puternic însă pătrundea ziarele „Revista politică” din Suceava (1886-1891) şi „Gazeta Bucovinei” din Cernăuţi (1891—1897); cea din urmă condusă câtva timp de G. Bogdan-Duicâ. In anii când Bucovina nu putea scoate ziare româneşti, îi ofereau generoasă ospitalitate ziarele din Transilvania, participând astfel la grelele lupte naţionale ale fraţilor din Cernăuţi.

Veacul al XX-lea, înainte de războiul mondial, ne-a adus o renaştere a vitalităţii neamului românesc din Bucovina, care s’a manifestat în toate direcţiile, dintre care cea mai importantă a fost o creştere remarcabilă a populaţiei româneşti, care tindea să reducă pericolul înstrăinării şi să restabilească preponderenţa elementului românesc. Expresia literară a acestei epoci a fost revista „Junimea Literară” (dela 1904 înainte) condusă de I. Nistor, cu colaboratori ca G. Tofan, Sextil Puşcariu, Traian Brăileanu, Al. Procopovici etc. Acordurile energice ale poeziei lui Octavian Goga găsesc ecou în versurile bucovineanului G. Rotică, (Poezii; Câmpulung, 1912).

In puţine cuvinte, am încercat să schiţăm o istorie atât de bogată în biruinţe şi înfrângeri. Anul 1918 a revărsat dărnicie, mângâiere şi răsplată pentru atâtea dureri, pentru atâtea jertfe. Bucovina unită cu patria-mamă a început să-şi lege rănile, a început să muncească pentru întemeierea unei fericiri durabile, fără a împărţi lovituri de răzbunare în dreapta şi în stânga. A fost o unire dreaptă şi umană; adversarii de ieri au fost invitaţi la co­laborare leală şi folositoare în cadrele unui stat naţional al Ro­mâniei întregite. Iarăşi oraşul Cernăuţi a fost acela care a atras asupra sa foloasele cele mai mari, morale şi materiale. Comerţul şi industriile, mai cu seamă cele textile, au cunoscut o înflorire nebănuită, numărul populaţiei se apropia de 120.000, confortul vieţii devenise foarte ridicat. Blocuri de case cu multe etaje se ridicau mândre în bătaia soarelui. Instituţiile culturale se lărgi­seră şi se înmulţiseră; vieaţa ştiinţifică, literară şi artistică se îm­bogăţise uimitor. Publicaţii de tot felul împodobeau vitrinele li­brăriilor, expoziţiile de pictură, de artă naţională etc. se ţineau lanţ, reprezentaţiile teatrale şi concertele adunau un public numeros, într’un cuvânt: Cernăuţii şi Cernăuţenii au trăit 22 ani de fericire deplină. Hărnicia şi moravurile sobre ale populaţiei au răspândit mulţumire şi bunăstare în toate colţurile Bucovinei şi au înfrăţit pe săteni şi pe orăşeni în iubire şi spirit de jertfă pentru patria întregită.

Dar, ca din senin, ca un fulger distrugător a căzut lovitura zilei de 28 Iunie 1940. Ţara care ni l-a dat pe istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, pe folcloristul Simion Florea Marian, pe compozi­torii Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor şi Eusebie Mandicevschi, pe pictorul Epaminonda Bucevschi, pe mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici şi atâtea figuri ale căror nume fac cinste cul­ turii româneşti, a fost ruptă în două, dându-se partea de Nord unui Stat de care este cu totul străină, căci n-o leagă de el nici vreo tradiţie istorică, nici vreo înrudire de sânge şi nici vreo as­piraţie politică, sau un interes de altă natură. Jalea indescripti­ bilă care s’a lăsat asupra acestui colţ de ţară este împărtăşită de România întreagă şi de toată omenirea iubitoare de dreptate.

Bucovina a pierdut jumătate din teritoriul ei de aproximativ 10.000 km2 şi mai mult de jumătate dintr’o populaţie de vreo 900.000. Din punct de vedere cultural însă, ţărişoara aceasta, atât de scumpă nouă, este distrusă, pentrucă inima ei a fost oraşul Cernăuţi şi acesta a rămas în partea pierdută. Bucovina este mu­tilată, este lovită pe moarte.
Noi nu putem renunţa la ceea ce am pierdut! Dreptul no­stru, călcat în picioare, trebue să-l revendicăm şi să nu încetăm cu lupta, până ce nu vom izbândi.

N. Tcaciuc-Albu
(Revista Transilvania, Sept.-Dec. 1940)