Garda de Fier

Sfintele Paşti

“Universul Literar”, Anul LIII, Nr. 10, Luni 10 Aprilie 1944
Acum în preajma Paştelui, încercând să ne adunăm gândurile răvăşite de suflul atâtor vânturi protivnice, ne-am surprins inima bătând în ritmul unor versuri ce ne-au desfătat zilele fără griji ale copilăriei; imagini însorite se deapănă ca într’un film de basm, roiuri de păsări ciripesc în sate inundate de râset şi voie bună, hore de flăcăi şi fete se învârtesc în sunet de cobze şi viori, iar în peisajul sărbătoresc lucesc la soare căsu­ţele proaspăt văruite

„pe care cocostârcii, înfipţi într’un picior
„dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor”.

Ce departe suntem astăzi de pastelurile lui Alecsandri, cu cerurile lor atât de senine, cu primăveri adu­cătoare de noui nădejdi şi îndemnuri la muncă, cu bu­curia patriarhală a unor vremuri de pace şi siguranţă!

Vestitorii primăverii de anul acesta se lasă aşteptaţi de înfrigurarea noastră. Poate mai cred că văzduhul nu şi-a scuturat toate cojoacele de zăpezi rămase din iarnă, poate se tem de bubuitul tot mai înteţit al tu­nurilor.

Şi, totuşi, peste plaiurile noastre sbuciumate vor pluti într’o zi cocorii. Pe firmamentul cenuşiu vom vedea vâslind unghiuri întraripate, în aceeaşi formaţie tac­tică, devenită astăzi obsesie.

Desigur, primul gând al celor de jos, va fi ca să se ascundă în săpăturile pământului, şi numai dacă si­renele de pe înaltele acoperişuri vor rămâne mute, oa­menii vor afla că sunt cocori adevăraţi, că a venit pri­măvara.

Iată într’adevăr pentru blazarea secolului nostru emoţii inedite, recorduri de progres negândite! Contemporanii se pot felicita că au atins culmea perfecţiunii, că stăpânesc cu desăvârşire văzduhul, întrecând sburătoarele cerului.

După aproape două mii de ani dela Invierea Mân­tuitorului, nu se poate spune că mintea scotocitoare a omului a rămas inactivă în tendinţa de a ferici speţa umană. Confortul modern nu lasă nimic de dorit; ne plimbăm cu uşurinţă pe apă, pe sub apă şi în aer; în laboratoare se descoperă leacuri pentru toate bolile trupului; dragă Doamne, o vieaţă de om e un dar pre­ ţios, care merită toate strădaniile savanţilor.

S’ar părea că astăzi am atins fericirea absolută, ne-am apropiat la un pas de dumnezeire.

De ce oare, acum în ajunul Paştelui, un oftat uriaş învăluie pământul? El vine de undeva, din strana unui schit uitat de munte; acolo, doborît şi singur suspină Iisus. Plânsul lui dumnezeesc, pornit pentru împăciuirea lumii, este copleşit de huetul avioanelor, de sgomotul exploziilor, de undele radiofonice care în toate limbile îndeamnă popoarele la învrăjbire.

Secolul nostru de aur a isbutit în fine să provoace o încăerare cu adevărat mondială. Milioanele de vieţi sunt nimicuri, populaţia nevinovată este terciuită în oraşe, operele de artă păstrate de veacuri, sunt dis­truse în câteva minute.

Incearcă unii filozofi mistici să lămurească pricinile actualului conflict, în cuvinte mustind de erudiţie, ca şi când erupţia unui vulcan s’ar putea potoli cu vorbe savante şi explicaţii ştiinţifice. După ei, societatea de astăzi este obosită de civilizaţie, măcinată de acţiu­nea corosivă a raţionalismului. O prăpastie s’ar fi des­chis între spirit şi materie, între religie şi ştiinţă. Un nou „ev mediu” va să vie peste epoca noastră, un uragan de foc va sufla, îngropându-ne în besnă, ase­menea cetăţilor înnisipate ale pustiului.

Cei cari au avut datoria şi putinţa n’au aruncat la vreme punţi de înţelegere între golurile ivite între oa­meni, ei au acumulat doar bunuri materiale, cu mult peste trebuinţele lor, socotind că lumea începe şi sfâr­şeşte cu ei. Astfel au luat naştere cele două tabere duşmane, a flămânzilor şi a sătuilor. Astăzi, războaiele nu se mai pornesc dintr’un capriciu de alcov imperial, ci dintr’o nevoie de existenţă categorică. De aceea şi sguduirea este mai puternică, asemenea straturilor ce pornesc spre stabilizare în cataclismele seismice.

Nu ştim cât adevăr cuprind aceste teorii ale misti­cilor contemporani. Un lucru pare să iasă în evidenţă anume că egoismul neînfrânat al epocii noastre şi se­tea arzătoare după satisfacţii materiale ne-au înde­părtat de propriul suflet, de sufletul fratelui de lângă noi şi de sufletul divin al Celui crucificat pentru îm­păcarea omenirii.

Constatarea aceasta, destul de banală, ne tulbură conştiinţele, acum în preajma Invierii, când forţele urii se găsesc mai deslănţuite ca oricând şi fără niciun simptom de aplanare.

Dacă oamenii ar fi urmat sfaturile lui Iisus, nu ajun­geau la încleştarea de astăzi. I-au răstălmăcit pe dos învăţăturile, au uitat sensul dăruirii Lui pentru înfrăţi­rea celor zămisliţi după chipul şi asemănarea Tatălui ceresc. In scurta Lui vieţuire, s’a dat drept pildă de simplitate şi umilinţă, dar urmaşii au cultivat un nemăsurat orgoliu. La ce ne-au folosit toate descoperi­rile ştiinţei dacă n’am fost în stare să îmblânzim nici cu o iotă sufletul pitecantropului din noi?

In ajunul acestor Paşti, când nu se vede nici o zare de lumină pe pământ, ochii se îndreaptă mai arzători către Crucea Mântuirii, braţele se ridică pădure către cer, implorând pe Iisus ca pe supremul reazem al su­fletelor bântuite d e furtună. El este chemat ca prin puterea sa dumnezeiască să poarte către liman corabia lăsată în voia valurilor. Il strigă cu tărie copiii nevino­vaţi, tremurând sub ploaia de bombe venite din cer, îl roagă femeile şi bătrânii porniţi pe lungul drum al bejeniilor şi El trebuie să vină.

In aşteptarea sfintei învieri, mulţimea înfricoşată se leapădă de născocirile semănătoare de nimicire şi îşi întoarce faţa către icoana blândă a Mântuitorului, cu o ultimă speranţă.

Iată, simţim în aer trista împrimăvărare, ascultăm trezirea la vieaţă din sânul pământului şi ne spunem că vieaţa biruitoare a colectivităţii merge înainte „cu moartea pre moarte călcând” că avem datoria să cre­dem în zilele de mâine.

Vom avea un Paşte de purificare prin suferinţă, o re­vizuire adâncă a raportului dintre om şi dumnezeire, cum nu a mai fost de veacuri. Numai aşa vom isbuti să trecem întremaţi greaua cumpănă de astăzi.

Cel puţin, dacă l-am înţelege şi iubi pe Iisus în ceasul al douăsprezecelea! Altfel, în zadar vom astepta clipa mântuirii.
I. VALERIAN
“Universul Literar”, Anul LIII, Nr. 10, Luni 10 Aprilie 1944