Garda de Fier

Revista "Insemnări Sociologice"

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 8, 15 Decemvrie 1940
Ştiinţa, pentru a-şi da roadele ce se aşteaptă dela ea, trebue să-şi îngrădească domeniul de cercetare cît se poate de lămurit. Unele ramuri ale “ştiinţei”, sau cum se obişnueşte a se spune, unele ştiinţe, au reuşit să izgonească din cîmpul lor orice amestec de opiniuni, prejudecăţi şi preocupări în stare să tulbure teoria pură, înaintarea spre descoperirea adevărului. Matematica e considerată în primul rînd ca ştiinţă pură, despărţită de tot ce este părere sau credinţă. Adevărurile matematice sînt sau nemijlocit evidente sau pot fi demonstrate. Celelalte ştiinţe, aşa se zice, sînt ştiinţe în măsură ce se apropie de tipul ştiinţei matematice, deci în măsură ce şi adevărurile lor sînt demonstrabile.
Aceste consideraţiuni au făcut să fie scoase din sfera ştiinţei toate teoriile cari nu împlinesc condiţiunile cerute pentru adevărata ştiinţă. Pe de altă parte, cînd domeniul ştiinţei se lărgi tot mai mult, divizîndu-se după obiect în numeroase ştiinte, postulatul matematizării îşi pierdu puterea. Ştiinţele empirice cuceriră tot mai mult teren şi metoda inductivă ocupă un loc cu drepturi egale alături de cea deductivă. Astăzi constatăm chiar o colaborare rodnică între ştiinţele deductive şi cele empirice, astfel că unitatea ştiintei, cel puţin după metodă, e pe cale să se înfăptuiască din nou.
Dar mai grea este problema raportului între ştiinţă şi practică şi, mai ales în domeniul social şi moral, a despărţirii ştiinţei de teorii neştiinţifice.
Constituirea sociologiei ca ştiintă s’a izbit de această dificultate chiar dela început şi nici astăzi încă sociologii nu au ajuns la o limpezire definitivă a problemei. Nu prea dificilă a fost scoaterea utopiilor din sfera stiinţei sociale. “Utopice” sînt toate teoriile şi programele de reforma socială cari nu tin seama nici de natura umană nici de conditiile reale, istorice, în cari se desfăşoară viata omenească, individuală şi colectivă. Cînd autorii ei înşişi au conştiinta clară că vreau să ne dea o plăsmuire a imaginatiei lor, o descriere a unui Stat, de pildã, cum n’a fost nici nu va fi vreodată, avem în fata noastră o utopie (după modelul dat de Thomas Morus) sau o uhronie (după termerul creat de Renouvier).
Sînt însă teorii cari cuprind elemente utopice, deoarece autorii, necunoscînd îndeajuns natura umanã, pornesc în expunerea lor dela premise greşite. Dacă Platon, întemeiat pe o psihologie greşită, ne propune, în Republica sa, o organizatie politică unde familia să fie desfiintată spre a asigura devotamentul neconditionat al ostaşilor şi conducătorilor Statului pentru binele obştesc, opera sa nu poate fi numită utopie.
Teoria sa poate fi îndreptată, corectată, tinîndu-se seama de cunoştinţele dobîndite în urmă. Asa el însus, în Legile sale, ne dă o nouă teorie cu mult mai “realistă”, iar Aristotel îşi întemeiază teoria politică pe întinse cercetări istorice şi monografice, eliminînd toate elementele utopice şi ferindu-se de construcţii rationale, apriorice, lipsite de verificare empirică.
Dar cu toate străduintele acestor străluciti filosofi şi ale urmaşilor lor, cîmpul ştiintei sociale a rămas neîncetat amenintat de invazia unor doctrine sociale, îmbrăcate în haina ştiinţei. De aici au izvorît apoi confuzii teoretice şi, în urma lor, primejdii mari în practica socialã: revolutii şi rãzboaie. Nu exagerăm. Doctrina socialistã-marxistã, de pildă, a aruncat în sec. XIX lumea civilizată în grozave frãmîntãri sociale si a deslãntuit dupã rãzboiul din 1914 – 1918 o revolutie care a distrus milioane de vieti omeneşti şi a oprit orice progres moral şi material al unei mari şi puternice naţiuni.
Dar sînt si doctrine cari au oprit prăbusirea unor popoare, înlesnindu-le să se ridice la viatã nouã. Doctrina crestinã a pus capăt destrãmãrii morale a lumii antice; doctrina fascistă, cea national-socialistă şi cea legionară au scăpat Italia, Germania şi Romînia de haosul bolşevizării.
O doctrinã, zicem prin urmare, este, judecînd-o după efectele ei practice, sau bunã sau rea. O ştiintã este însă sau adevărată sau neadevărată – şi nimic mai mult. Dar şi adevărul ei poate fi cunoscut din rezultatele ce le dă în aplicatiunile ei practice. Aceste rezultate nu sînt nici bune nici rele, ci, confirmã sau răstoarnă adevărul teoriei. Aşa sînt toate experienţele de laborator, toate observatiile astronomice făcute pentru verificarea unor calcule etc. Tehnica umană se întemeiazã pe aplicatiunile practice ale ştiintelor de tot felul sau, în general, artele cer cunoştinte teoretice, cel putin cunoaşterea concluziilor la cari au ajuns stiintele. Artistul nu trebue sã cunoască metoda cu ajutorul căreia teoreticianul a demonstrat un adevãr, ci numai “formula” ce-i dă regula actiunii sale. Un manual de tehnică cuprinde astfel de formule si regule menite sã-i dea tehnicianului (= artistului) mijloacele pentru înfãptuirea scopurilor ce-şi propune. O doctrină însă are menirea să-l determine pe om să aleagã un anumit scop sau anumite scopuri, convingîndu-l cã numai aceste scopuri sînt bune. Doctrina se întemeiază deci pe consideratiuni axiologice, pe o teorie a valorilor. Ea izvoreşte dintr’o conceptie despre viată şi lume, fie că aceastã conceptie domină spiritele sau că doctrina ea însăş nãzueşte a-i da omului o nouă conceptie, adică a-l îndoctrina în aşa fel ca să accepte altă ierarhie de valori decît cea existentă.
Teoriile filosofice (=metafizice) sînt, din acest punct de vedere, doctrine. Idealismul, materialismul, scepticismul sânt numiri menite să ne arate deosebirile doctrinale între filosofi, din cari rezultã deosebiri de atitudine în fata problemelor ce ni le pune viata, mai ales în domeniul moral.
Dar, dela origine şi pînã în zilele noastre, dãinueste tendinta, izvorîtã chiar din înclinatiunile naturale ale sufletului omenesc de a sprijini orice doctrinã pe stiintã si, pe de altã parte, de a-i da ştiintei un caracter doctrinal (dogmatic). Aceastã tendintã se desvălue mai ales în domeniul social. Cînd o doctrină socială afirmă că ceeace propune ea ca scop de actiune este nu numai bun ci şi adevãrat, puterea ei de atractie sporeşte, deoarece la valoarea afectivă a scopului urmărit se adaugă şi valoarea ce i se atribue “adevărului”, cunoaşterii rationale a lucrurilor.
Pe de altă parte, orice ştiintă tinde a-şi spori prestigiul, arătînd că ceea ce a demonstrat ea ca adevăr, este şi un bine care contribue la sporirea fericirii, înlesnind o mai „bună” organizatie socială, asigurând o mai bunã repartizare a bogătiilor, etc.
In sociologie, caracterul doctrinal apare cînd se vorbeşte de sociologie catolică, protestantă, socialistă, fascistă etc., şi, într’o numitã mãsurã, şi cînd se vorbeşte de sociologie juridică, rurala, monograficã, speculativã (ca şi cum sociologia ar fi menită să ne dea regule pentru “îndreptarea” normelor juridice, pentru “ridicarea satelor”, pentru constituirea unei ştiinte a natiunii etc.). Dar, după cele spuse de noi, sociologia este sau va fi stiintă numai întrucît îşi propune de a ne mijloci cunoaşterea faptelor sociale, fără privire la scopul pentru a cărui înfăptuire avem nevoie de această cunoaştere.
Stiinta nu ne spune, dacă starea actualã a satelor e bună sau rea, ci noi cunoaştem, după ideea ce-o avem despre o stare bună (cum ar trebui sã fie) in ce mãsurã starea actualã poate fi numită rea sau bunã. In acelas timp, stiinta explicã de ce starea actuală (sau într’un anumit timp) este (sau a fost) aşa şi nu altfel şi ne mai aratã (trecînd la concluzii practice), cum, cunoscînd cauzele, noi putem interveni pentru “îndreptarea” lucruril or.
Reformatorul social va găsi deci în ştiintã cel mai puternic sprijin în străduinta sa de a înfãptui binele şi dreptatea.
Reformatorul e reformator prin faptul că propovădueşte o doctrinã, că propune un ideal.
Doctrina legionară e doctrina Căpitanului a marelui reformator din timpurile noastre. Ea ne spune că pentru un Romîn suprema valoare o reprezintã Patria; că nici o jertfă nu e prea mare, cînd patria şi neamul sînt în primejdie.
Căpitanul a îndoctrinat tineretul în aceastã credintă, dar nu numai prin graiu şi scris, ci prin faptă pilduitoare.
Căpitanul nu scrie o sociologie legionară, ci cartea sa “Pentru Legionari” cuprinde doctrina sa, care se adresează sentimentului, nu ratiunii. El nu demonstrează că patria este suprema valoare, ci ne convinge, pe noi Romînii, că toată dragostea noastră, toată munca noastră, toată viata noastră trebue s’o dăruim Tării şi Neamului. El nu ne spune de ce trebue să ne iubim patria, aşa cam părintii nu le demonstrează copiilor necesitatea dragostei între părinti şi copii.
In aceastã sferã, a valorilor, hotãrãste numai fapta, exemplul. Un om devine virtuos urmînd pilda celui ce întruchipează prin viata şi faptele sale virtutea.
Un reformator trebue sã fie un educator, un învătător. El ne învată în primul rind ce trebue sã facem si, în urmă, cam trebue sã procedăm în fãptuirea noastrã. Scopul mai întâîu si apoi mijloacele ; doctrina intâiu si în al doilea rînd stiinta.
Pentru viata umanã, pentru viata natiunilor doctrinele au o valoare neasemuit mai mare decît ştiintele.
Doctrinele determină soarta indivizilor şi a popoarelor. Ştiintele apar ca un element auxiliar, necesar fãrã îndoială, deoarece fără ştiinte (cunoştinte) doctrinele ar rămînea fără roade practice, ar fi expresia unor dorinte şi năzuinte ce n’ar putea fi împlinite.
Stiintele au deci o mare valoare, dar valoarea lor nu este decît instrumentală, nu intrinsecă. Enuntarea că ştiinta reprezintã o valoare în sine, un scop în sine (a face ştiintă pentru ştiintă) a izvorît din deformarea profesională a savantilor, a “intelectualilor puri”.
Noi nu vrem să scădem valoarea ştiintei, ci numai să-i definim lămurit rolul precum şi raportul ei cu doctrina. Pe de altă parte, noi vrem sã înlãturãm confuzia celor două sfere, oprind astfel pretentiile stiintei de a se înfătişa ca doctrinã, dar şi încercările doctrinei de a se substitui ştiintei.
Insemnările sociologice şi-au statornicit dela început drumul: de a da doctrinei legionare tot sprijinul ştiintei sociale şi, în acelaş timp, de a contribui la răspîndirea doctrinei Căpitanului, convinşi fiind că e singura învătătură mîntuitoare pentru Tarã şi Neam.
A fost necesarã pe vremuri aparitia revistei noastre, deoarece subt masca ştiintei, Tara era inundatã de doctrine menite sã distrugã sufletul tineretului romînesc. Trebuia restabilit prestigiul ştiintei sociale, ferind-o să se compromitã prin tovărăşii nemărturisite.
In felul acesta, doctrina legionarã, izvorîtã din credintă adîncă şi neprihănit spirit de jertfã, a avut şi va avea în ştiinta socială cel mai bun instrument pentru organizarea comunitătii romîneşti după idealul Căpitanului.
TRAIAN BRĂILEANU
Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 8, 15 Decemvrie 1940